Pastrati Rosia verde!

Sustine Rosia Montana in UNESCO World Heritage

Friday, December 26, 2008

Auzite (4)

1)“Nu trebuie, dom'le, sa existe o tara perfecta, ca daca ar fi asa, nu ar mai exista progres!” – sofer normal

2)“Multe am mai vazut eu in cariera mea de om!”- sofer de taxi

3)“Sunt confuza si nu inteleg de ce” - o prietena, dar e valabil pentru majoritatea femeilor :)

Si din categoria "Eternal sunshine of the spotless mind":

4)Doua femei in autobuz. Prima, tanara si cu voce delicata: "Daaa...ma bucuur...se vede ca va merge bine...pur si simplu radiati!"

A doua are o voce de femeie trecuta prin viata si prin multe tigari: "Da-da-da, radiez, radiez".

5) Ea: "-Si uitati, asa puteti sa straluciti tot anul!"

El: "-Doamne fereste!..."

Sunday, December 21, 2008

O, BRAD PITTic

Acum stau si ma uit la BRAD PITTic, ultima mea achizitie in materie de barbati bine. Mi l-a recomandat o prietena, Asociatia Terra Ecologica, dar m-a si atentionat ca nu e genul ACELA de barbat, asa ca eu va trebui sa platesc la prima intalnire: 70 de lei.

Dar a meritat: e drept ca nu e prea inalt (are vreo 60 cm) si ca sta ca lemnu', dar e mereu langa tine, atat timp cat nu tii tu neaparat sa-l bagi in pamant. Nu ca asta l-ar deranja, ba dimpotriva, ii place la loc cu verdeata (in special in padurile de conifere, dar rezista si la campie, unde e mai cald). In plus, nu cracneste daca ii compui doar tu garderoba, desi ar trebui sa tii minte ca ii plac tinutele "flashy" - instalatii colorate, beteala sclipitoare si globulete.

BRAD PITTic e primul bradut in ghiveci pe care l-am luat pana acum, e mic dar vioi pentru cei 5 ani ai lui si imi place de el de nu mai pot. E irezistibil in paltonul lui de lemn, asa ca presimt ca o sa-l mai tin pe langa mine vreo doi-trei ani, timp in care va dormi in balcon atunci cand sunt prost-dispusa (adica tot timpul). Daca vom supravietui relatiei, peste 3 ani ne mutam la munte: eu in casa mea, iar el in parculetul din fata.


Tuesday, December 16, 2008

Brad de unica folosinta... sau nu

Urmatoarea face din categoria “Ecologica contra”, “The power is yours”, “Bob cu bob se umple sacul” etc. Daca te identifici cu unul din colegii mei care se plangea ca-l enerveaza prietena fiindca se tot tine de capul lui sa stinga lumina cand iese din camera, ca sa nu se mai consume atata energie si sa nu mai polueze, atunci nu citi.


E vorba de un fel de gest de caritate, ca tot se poarta in perioada asta, doar ca nu e adresat oamenilor, ci brazilor de Craciun. De fiecare data cand tii sa cumperi un brad adevarat, ca sa iti miroasa frumos in casa, nu mai iei in calcul ca bradul o sa ajunga la ghena peste cateva saptamani. Altii s-au gandit la asta si au venit cu o initiativa pentru a combate risipa, distrugerea unor copaci vii, cand oricum ducem lipsa de spatii verzi/oxigen/natura intacta etc.


Initiativa consta in cumpararea unui brad care, dupa ce va fi impodobit si folosit de Craciun, nu va mai ajunge apoi la ghena, ci va fi replantat in Bucuresti si in imprejurimile lui. Tu il cumperi ori gata pus intr-un ghiveci, ori cu radacinile bagate intr-un balot de pamant, te bucuri de el, dupa care, cand s-au terminat Sarbatorile, il returnezi, iar voluntarii unor asociatii vor replanta toti acesti brazi. A, si pentru ca toata lumea e in criza, nu-i asa, mai merita amintit si ca brazii sunt neaosi, plantati si crescuti in Romania, astfel ca sunt si mai ieftini, iar tu mai si spriijini economia locala.


In unele cazuri, chiar ti se dau inapoi o parte din banii pe care i-ai platit pentru brad. E o idee pe cat de simpla, pe atat de functionala si de bun-simt. In functie de asociatiile care au adoptat aceasta initiativa, brazii sau molizii costa intre 100 si 250 ron. Se pot comanda online de aici si de aici.

Sarbatorile dauneaza sanatatii mintale

N-am facut niciodata parte din cei care se deprima de sarbatori. (E drept ca o singura data n-am chemat pe nimeni de ziua mea, ci m-am urcat in tren, am mers 5 ore, m-am dat jos, am luat un vin, am mers cu bicicleta, am vazut niste oameni de care imi era dor si dupa doua ore m-am urcat inapoi in tren si a fost cea mai misto aniversare de care-mi aduc aminte). Observ doar, de la an la an, ca sarbatorile au un efect ciudat asupra unor oameni, in sensul ca-i scot din circuit. O alta explicatie nu gasesc pentru reactii cum ar fi:

-de cate ori intru pe mess, cineva imi trimite emoticoane cu imbratisari, zambete, e tot o fericire. Nu stiu cine e si nici nu am reactionat pana acum, dar acum a sosit vremea rascoalei. Asa ca il intreb: "Nu te supara, dar tu cine esti? De unde ai id-ul meu?". La care primesc cel mai misto raspuns: "Dar tu cine esti?". Asa ca imi intepenesc nitel degetele pe tastatura, nestiind ce sa mai zic, timp in care el continua: "Te-am vazut si am zis sa iti dau binete. Sa ai o existenta frumoasa...". Pe sistemul "Va dorim eternitate placuta. Please come again".

-Cateva minute mai tarziu, un alt om pe care nu-l stiu personal, dar cu care am schimbat cateva replici tot pe mess, acum cateva luni: "Buna, ce faci?". "Bine etc". Parea bine si normal, nu mai vorbisem cu omul de o gramada de timp si ma asteptam la depanat amintiri si impresii. Dar se vede treaba ca ar fi fost prea simplu, fiindca, dupa scurtul schimb de amabilitati ma trezesc cu un "Ce iti face prietenul? Cand va casatoriti?". Iar imi ies ochii din cap. Incerc sa schimb subiectul si comentez o chestie neutra, la care el - "Da. Sarbatori fericite!". Si zboing, iese de pe mess.

Am I taking crazy pills? Sau mergem pe sistemul "Mos Craciun e bun, pune iarba in tutun"?:) Ca nu stiu, poate n-am mai iesit eu demult din casa, dar... na... doamne iarta-ma! :)

Wednesday, December 10, 2008

Proba

Ni s-a zis sa venim cu un pix. In sala mare am primit toti cate o foaie aproape alba. Pe ea, trebuia sa aliniem ce credeam de cuviinta, in spatele unui sir indian de cuvinte. Toate erau la persoana I si deveneau foarte grele. Ar fi trebuit sa fie simplu, doar nu aveam decat de completat linia punctata care incepea cu un mic indiciu. In plus, imi semana cu "spam-urile" primite pe mess pe care trebuia sa le trimit catre 10 prieteni, altfel as fi avut o cadere brusca de calciu.

Dupa aia mi-am dat seama ca imi era putin frica sa incep s-o completez, asa ca am amanat cat am putut. Dar era, totusi, un examen :) Asa ca mi-au trebuit doua zile ca sa-mi pot termina lucrarea, iar la sfarsit m-am simtit bucuroasa, ca si cum as fi facut o fotografie buna, de care eram mandra.

Parea o proba simpla si penibila la inceput, un fel de sarcina de indeplinit pentru intalnirile de la "Alcoolicii Anonimi", dar cand s-a terminat mi-am dat seama ca n-avea cum sa fie asa, pentru ca in sfarsit simteam ca facusem ceva care sa conteze :) Chiar daca era mic, chiar daca pentru altii nu avea nicio importanta. Chiar daca Anais Nin crede ca sentimentalismul inseamna o regresie (si poate ca e intr-o anumita masura), eu cred ca atunci cand e mai mult decat iti zice bunul-simt, asta e o doar etapa si e si ea folositoare pentru dezghet.

PS: In caz ca "vreti sa incercati asta acasa", pe foaie erau scrise, unul sub altul, urmatoarele verbe: "Eu sunt; Ma intreb; Aud; Vreau; Inteleg; Spun; Nadajduiesc; Eu sunt; Ma prefac; Simt; Ating; Sunt ingrijorat; Plang; Eu sunt". In continuarea lor puteai sa scrii ce vrei.

Eu sunt tacator de meserie.
Ma intreb cand o sa ma ordonez, ca sa pot face ce mi-am propus.
Aud foarte rar scenarii intelepte si liniste, de asta
Vreau sa prind sufletele in fotografii.
Inteleg ca nu pot primi fara sa dau.
Spun rar ceea ce gandesc, dar
Nadajduiesc sa am mai multa incredere in oameni.

Eu sunt un om pe o scara,
Ma prefac cateodata ca sunt ce nu sunt, dar ce
Simt nu e niciodata dublu.
Ating fiinte mici cand trebuie sa-mi aduc aminte sa am mila.
Sunt ingrijorata ca nu mai pot scoate ce-i frumos in altii.
Plang rar, cand nu mai am incredere.

Eu sunt un fel de bulgare in rostogolire.

Tuesday, December 9, 2008

Scriituri-muzeu 4

Tocmai ma inaltasem, atinsesem paginile scrise mic cu varfurile degetelor, asa cum ma invatase, orbeste, cu ochii carnii deschisi pe dinauntru si atunci a venit ratiunea – calm, ai zice -, cand corpul mi s-a racit brusc si inima a inceput sa bata mai repede si m-am speriat, am deschis ochii si am alunecat pe alt cerc, strain, si nu mi-a placut, ca incepeam sa pierd, sa ma vajai, da, da, tot pe dinauntru si tot atunci m-am ghemuit mica in patul mare si am refuzat; imi tot aduceam aminte de visurile inspaimantatoare, de oamenii care imi zic, invariabil, dupa o noapte dormita langa mine: “Tot ziceai azi-noapte, in somn, “Nu!”, “Nu!”. Imi simteam obrajii arzand si ochii la fel, as fi zis ca trebuie sa existe un sens, dar nu eram prea credibila si cautasem mult starea asta, ma pierdusem in falsa inocenta, mi se parea ca daca mananc acadele sunt copil, adevarul persista acum mai mult ca in alte dati si tot imi simteam ochii plini de sare pentru ca o presimteam pe ea, pe constiinta, venind incet cu copitele invelite in vata, mi-aduceam aminte de umbrele din camera de la munte, de faptul ca nu intelegeai nimic si m-am gandit ca poate. Poate.


(Martie 2005)

Scriituri-muzeu 3

Roxana, cand pofteste la carne de om (homme adica), isi tuguie buzele fara sa isi dea seama. Pofta infloreste pe gura ei. As putea sa scriu o gramada despre ea. Si cred ca asta o sa si fac. Ei…cum sa-ti explic…greu chiar si in scris de data asta..La Roxana salivarea mentala dupa barbati, dupa carti, dupa portocaliu, dupa pisici nu se vede in afara - decat daca esti foarte atent. Ea zice ca nu-i e frica, dar nu e asa. Orgoliul ei e prea mare ca sa isi poata da seama ca frica si tot ce mai are in interior – pot coabita.

Violenta si dezamagirile care i se strang ciorchine in capul pieptului se revarsa atunci in portocaliu. Il vede ca pe o culoare vie, fiindca nu accepta somnul. Are o minte asa vie, cu un umor ironic dar care trage destul de des inspre sadic – semn ca ii colcaie ceva pe acolo prin neuron care nu ii vine la socoteala si care ar vrea sa iasa.

Roxana mi se pare foarte amuzanta cand gateste. Sau ma rog, cand spune ca gateste si o intreb parinteste, rabdatoare, ce a gatit, incercand sa nu izbucnesc in ras inainte de a auzi raspunsul: “Orez!”, imi spune ea incantata. Sau ceai. Sau paine cu unt.

Cand se enerveaza rau, injura de pula si ma distreaza ca o zice cu toata setea nedreptatitului sau a preaplinului de draci. In momentul ala mai da si din cap si cand a zis "pula" deja tot parul ei e revoltat si se agita in stanga si-n dreapta, ca niste cili marini care duc mai departe ecoul: pula...pula...pula...

Eeeeei, ce zici tu acolo? Nu te pui cu Roxana daca vrea ceva. Pare ca un cozonac – moale si dulce, dar e smechera si isi pisiceste vocea cand vrea ceva si imi mai place de ea cand e cu vreun tip pe care il testeaza si vrea sa il ademeneasca si daca intr-adevar ii place de el (pe moment, desigur), eee atunci e spectacol cu ochii si cu zambetul ei (bineinteles ca fraierul nu isi da seama, dar eu stiu ce va urma si imi musc buzele ca sa nu rad) si se mai joaca nitel cu degetele pe pahar sau pipaie ademenitor un cocolos de hartie intre buricele degetelor si nici macar nu imi dau seama daca toate sunt astea sunt constiente sau nu.

Privirea rataceste pe undeva pe masa sau in pamant, din cand in cand isi da suvitele dupa urechi si se uita pentru cateva secunde, zambind, in ochii celui care vorbeste, ca pentru a-l asigura ca e atenta. Dar in timpul ala cine stie pe unde ii mai zboara mintea. Fiindca a ajuns sa citeasca oamenii repede dupa semne si gesturi si din momentul in care si-a dat seama cum e celalalt, mintea ei poate lua o pauza de la discursul aluia. Si se poate gandi, de exemplu, la Jacques. Sau Henry.

Vrea tot, mult si repede si arzator – asta se stie de cand lumea. Nimeni nu-i da asa si de-aia s-a suit in turn. Si nu prea mai primeste vizitatori.

Acum vrea un motan. Musai un motan, roscat. Roscatul e ca portocaliul, nu? Motanul e de fapt barbatul viu, pofticios, vulcanic – cu lava portocalie in canalele seminale, care face ce vrei si nici nu are cum sa te dezamageasca?

Vrea futaiul initiatic. Daca s-ar putea futaiul cel mai delicat si mai salbatic in acelasi timp, n-ar deranja-o.

Evident, o sa ma contrazica cam la 84,6 % din ce am scris aici.

In relatia noastra, eu ma ocup de multe ori de calcule, planuri si realism. Rolurile se mai si inverseaza din cand in cand. Atunci ea e pater familia, cu capul pe umeri, care imi da doua palme virtuale “ca sa te trezesti odata, fetito!”.

In momentele noastre de joaca si imprastiere, ne tinem de mana. Se tine numai pentru ea. Niciodata nu m-a tinut strans, aproape ca mana o sa-i alunece in secunda urmatoare si iar o sa plece.

Si se distreaza cu erectiile barbatilor. Cling-cling, le atinge cu varful degetelor ca si cum ar canta la turturi de gheata. Nu prea mult, ca strica. Ce strica?

(Ianuarie 2005)

Scriituri-muzeu 2

O zi ciudata...Am vrut sa iti scriu de dimineata, dar bineinteles ca nu aveam nici un cafenet pe la indemana...Ma simteam un pic sufocata de oameni si de directia in care se indreapta ei, in general. Mi-am dat seama ca toata lumea, direct sau indirect, prieteni sau necunoscuti, ma invata sa fiu egoista, nesimtita, sa ma grabesc. Ajung la sufocare incercand sa fiu altfel - de fapt nu incerc, nu e un efort, pur si simplu asa sunt eu. Ma oboseste sa le spun tuturor taranilor sa isi arunce hartia la gunoi pe strada, dar nu pot sa fac altfel si uneori toate diferentele astea de atitudine si de viziune imi stau ca un nod in gat sau ca un bolovan legat de picioare...Toti cei care se gandesc numai la ei si fac tot posibilul ca sa le fie lor bine si sa "progreseze" ajung in final chiar sa isi realizeze dorinta, si relativ aceeasi dorinta o am si eu, "gusturile insa nu ne plac" si stiu ca e foarte probabil sa ajung pe ultimul loc la finish, alegand calea aia mai lenta, mai ocolita. SI uneori ma intreb cum e mai bine...

Aseara a fost fain...dupa bere ne-am dus toti in parc si ne-am dat in leagane si in balansoar. M-am dat cu un prieten care urmeaza sa fie nu stiu ce sef destul de important la el acolo la job si care era asa de incantat ca se da in balansoar si isi balanganea picioarele si radea.:) A fost foarte fain, ma uitam la el si ma bucuram ca desi omul asta are o gramada de atributii si e bagat in niste chestii destul de mari - financiar si profesional vorbind, cu toate astea e foarte modest si se da in balansoar si ii mai si place:)

Uneori e mai misto sa fii singur..poti sa faci ce vrei. Fac comparatie intre "traiul" pe care il aveam cu fostul prieten si cum traiesc acum..Nu ma mai freaca nimeni la creier si nu mai trebuie sa ma mulez dupa nimeni, sa fac compromisuri si prostii din astea. Si pot sa plec unde vreau si sa stau de vorba cu cine vreau si sa stau in cap, daca asa-mi vine. Da' ma rog, nici una, nici cealalalta nu-s bune in cantitati industriale.

(Septembrie 2004)

Scriituri-muzeu

Sunt unele lucruri la care revii din cand in cand, treci cu privirea-stergatoare-de-praf peste ele si prin minte iti trec cadre miscatoare ca dintr-un film mut: te misti printr-o serie de poze cu zimti. Ca si intr-un muzeu, au rolul de a nu te lasa sa-ti uiti istoria, doar ca in cazul asta e vorba doar de istoria ta. Uit mult, asa ca o sa-mi las in continuare un semn de carte din liceu:

"Doamne, mai stii cand eram mica si ti-am lasat langa televizor, ascuns in spate, inelul meu de fier cu piatra rosie? Pentru ca voiam sa ti-l dau tie. Ti l-am facut cadou, dar dimineata l-am gasit tot acolo si m-ai cam dezamagit, sincera sa fiu. Asa…ce voiam sa-ti zic… mie nu prea imi vine sa cred ca stai mereu acolo si ce faci ? Faci BINE. Hai ca te inteleg… atat cat pot, mai bine zis cat m-ai lasat tu atunci cand m-am nascut. Si mai zici ca omu-i liber! Nu vreau sa crezi ca fac misto de tine, si apoi, chiar daca as face, m-ai intelege, ca doar eu sunt mica si proasta, iar tu esti Tatal care teoretic e mai mare si mai intelept si intelege totul.

Mi-ar placea sa te iau cu mine intr-un bar si sa iti dau bere si culmea ar fi sa-ti si placa! Dar probabil ca deja stii cum e. M-ar enerva sa stiu totul. Tu ii vezi pe astia cum se bat ca chiorii ? Si de ce ii lasi, ma rog frumos ? Mi se pare cam invechita ideea asta cu trei zile intuneric dupa care vii tu si faci ordine.


Si tot asa…mai stii cand eram mica, in spital si trebuia sa imi ia sange din vena si nu voiam si m-am bagat sub pat si te-am rugat sa ma scapi, dar nu m-ai scapat si atunci m-am enervat si am inceput sa te injur, ghemuita sub pat, pana a venit asistenta.


Doamne, eu stiu ca nu te rezumi la tot felul de pupincurisme, la matanii si adresari respectuoase (mi se par cam libidinoase), asa ca sper ca nu te superi daca vorbesc asa cu tine. Daca nu ma insel, la unele chestii suntem egali - tu si noi, oamenii - numai ca tu esti mai egal ca noi.


Probabil ca daca m-as duce in pustiu si te-as cauta si pana la urma te-as gasi dupa nu stiu cate sacrificii si ritualuri si epifanii, cum zice proful de religie, probabil ca nu te-as mai placea asa mult. Sau poate m-as indragosti de tine, stii tu, nu fizic si atunci nu ai mai scapa de mine. Probabil ca si lumea s-ar duce de rapa, pentru ca as sta pe capul tau toata ziua si nu mi-ar tacea gura si tu nu ai mai putea sa te concentrezi. Si atunci ai uita de zi, ai uita sa alternezi ziua cu noaptea, ar fi ca la Polul Nord pe tot Globul, 6 luni noapte, 6 luni zi si toti ar fi confuzi sau nervosi, nu ar mai fi valuri in mare, s-ar opri centrala Teleajen, ar fi accidente de tot felul, he he ce balamuc ar fi!


Cred ca o sa vin sa te caut…"

Monday, December 8, 2008

Cum am sarbatorit Pastele Cailor in ceainaria Act

M-am gandit de multe ori ce-as face daca cineva m-ar pune sa-i spun o poveste. Nu din mintea mea, ci una din cele clasice – Pinochio, Cenusareasa, Neghinita sau Pazitoarea de Gaste. Ar fi simplu la prima vedere, dar incercand sa-mi readuc aminte intamplarile, nu-mi vin in cap decat bucatele disparate: un nas lung de lemn, dovleacul-trasura sau un omulet miiic-mic, care locuieste in urechea unui imparat. Franturi care nu mai pot alcatui un intreg, pentru ca nu mi-l aduc aminte, desi am citit carti de povesti pana aproape sa termin liceul.

De la bunici nu prea am mostenit povestiri. Singurele doua pe care le tin minte sunt de fapt de la un singur bunic, care ne povestea, mereu cand il rugam, cum vine cu boierul si pantalonii rosii sau cu tiganul si pitpalacul de pe lac. Aproape de a o da in patetism, doar asa mi-l mai aduc aminte: pronuntand cu pofta, cu buzele pline, “pantalonii rosii” si apoi razand; sau stand in curte si citindu-ne din ziar, ca Moromete, tragand mereu, dupa un articol complicat, o concluzie simpla: “Astia minte!”.

Mi-am adus aminte de el aseara, in fata unui “bunic de moment”, desi poate suna jignitor. In ceainaria teatrului Act, ieri seara Marcel Iures a citit povesti de Craciun, povesti romanesti vechi, de la inceputul secolului 20. A stat in fotoliu, cu foile in brate, si a citit timp de o ora “nepotilor” asezati in jurul lui pe scaune sau pe jos. Stateam atenti, cu fata sprijinita in pumni si cu ochii atintiti catre locul din care venea o voce calda, ca un suvoi. Am uitat de Bucuresti. Am ras sau am ramas pe ganduri. N-a fost nimic previzibil, nimic despre ce stim noi acum despre Craciun, cu globurile noastre sclipitoare, brazii de plastic si costumele cu rosu si alb.

Din povestile lui Iures am aflat in schimb despre daruire si ospitalitate, dar si despre omul Craciun, roman la casa lui, care are nevasta si care le cam trage la masea :) Iar din explicatiile unei doamne specialista in folclorul romanesc am mai aflat ca Pastele Cailor chiar exista: are loc in ziua de Ispas si este o sarbatoare care dureaza, pur si simplu, o ora :) Atunci, doar atunci, caii au liniste si se simt satui. In rest sunt condamnati sa n-aiba odihna si sa-si doreasca hrana in continuu, pentru ca n-au crezut. Mi-a sunat cunoscut: si noi asteptam in continuu “hrana” care ne-ar linisti si tragem mereu la cate o “caruta”, chiar si atunci cand stam pe scaun, vorba lui frate-miu. Iar aseara, ascultand vocea ca intr-o hipnoza, ratiunea nu m-a mai tras de maneca. Deloc. Am stat pe jos, la caldura, band ceai si, pentru o ora, am avut toti zapada pana la genunchi si bunici la tara. Aseara mi-a fost Pastele Cailor.

Thursday, November 27, 2008

N-o lua Personal

Au geci din piele, blugi si sacosa de rafie. El vinde telefoane prin Personal, iar ea costumase de copil. Intra in compartiment si, dupa o cearta la volum maxim in tiganeste, amandoi se apuca sa citeasca ziarele gasite pe bancheta.

Isi sug maselele, el fluiera o melodie, ea sparge seminte. Nu mai vorbeste nimeni. La un moment dat, ridicandu-si capul din ziar, ea catre el, cu accent: "Iti iubesti nevasta?". Apoi, intorcandu-si ochii catre titlul din ziar: "Iti iubesti familia? Impreuna sunteti mai puternici!".

Friday, November 21, 2008

Constatare semnata si parafata strict in zilele lucratoare

De fapt e senzatia aia cand iti vine sa razi asa, pur si simplu, in timp ce-ti batzai picioarele si simti ca nu ai nimic de pierdut. Ca nu mai ai puncte si virgule, ci doar o sfera. Inauntru.
Let loose, goose :) E misto.

Thursday, November 20, 2008

Metallica de adormit copiii

In playlist-ul de mai jos sunt cateva versiuni de noapte buna de la Placebo, Marylin Manson, Rammstein sau Radiohead. Si ca bonus, cateva melodii de la Depeche Mode si Bjork, toate astea-n variantele lui Richard Cheese si ale corului Scala.

Am mai povestit la un moment dat de Richard Cheese, e un tip pe care-ti vine sa-l prezinti parintilor. Asta daca parintii tai sunt genul cu plete si plantute datatoare de senzatii naturiste dosite prin casa:) Cheese preia melodii care n-au nici in clin, nici in maneca cu jazz-ul - "Enter Sandman", "Smells like teen spirit", "Like a virgin", "Insane in the brain" sau "Chop Suey" si le prelucreaza in still jazz/lounge. Iti vine sa te lingi pe timpane cand il auzi :)

Iar corul Scala e alcatuit din 40 fete si un pian si au castigat premiul pentru cel mai bun cor al anului in 2000, in Belgia. Canta de vreo 10 ani melodii clasice, dar in 2002 au avut un proiect cu Kolacny Brothers, care se cheama "Scala on the rocks". Albumul contine piese de la Rammstein, U2, Nirvana, Placebo, toate cantate heruvimic :)

Din pacate, pe Jiwa am gasit doar cateva din variantele de mai sus. Pentru "Enter sandman" si "Chop Suey" in varianta lui Richard Cheese, click aici, respectiv aici.

Monday, November 17, 2008

Ganduri

Odata si-odata, tot am sa-ti pun busuioc din cap pana-n calcaie. Apoi o sa te bag in cearceaf alb, pe o perna cu marginea lucrata de mana si o sa te las sa adormi in linistea cu greieri. De dincolo de fereastra neagra o sa miroasa ascutit a urzici, ierburi si racoare. Si o sa-ti fie bine.

Sunday, November 9, 2008

Noroc ca provincia strikes back







De ce nu-mi vine sa plec din Bucuresti 2

Si de-asta :)









De ce nu-mi vine sa plec din Bucuresti

In afara de:
-anticariatele pe care le recunosti dupa miros
-cartile de joc pe care le tot gasesc pe jos de la o vreme
-cinematografele deschise la 10 noaptea
-covrigii calzi, cu sare mare, de la Leu
-rochiile vechi de mireasa din dughenele din Lipscani, expuse in strada, pe umeras
-cladirea de trei etaje cu o singura fereastra, in mijloc,
ar mai fi micile atentii pe care le-am gasit, in vreo 2-3 ani, pe strazi, peretii cladirilor, pe cate un cos de gunoi, precum se poate observa si in imaginile alaturate :)

























Saturday, November 8, 2008

M.P.




As vrea sa stii ca te-am visat, ca ma gandesc mereu la tine cand vad rulouri cu spanac in raft si cand aud in jur cuvantul "balarii". Ca desi m-a obosit sms-ul de acum doi ani, in care imi povesteai despre cuvantul "ochean", acum imi iese cu greu din minte.

Ca am simtit, probabil, aceeasi caldura brusca in capul pieptului atunci cand te-am vazut in fata mea, dar ca nici eu nu am vrut/putut sa vin sa-ti vorbesc, desi la un moment am incercat s-o iau rational si sa-mi zic ca e absurd, ca nu mai am 12 ani. Dar am avut toata seara, privindu-ti, din cand in cand, mainile mici.

Te-am asteptat la Waldeck si la Thievery Corporation, dar am dat de tine exact unde ma asteptam mai putin. Mi-ai schimbat, pentru o noapte, starea de vis. Am visat verde, placut si vesel, ca in Olanda, cand ma feream foarte mult.

M-am gandit ca-i mai bine sa raman in spatele tau, unde stiam sau cel putin speram sa nu-ti mai produc toate tulburarile de acum o vreme. M-am mirat sa te vad fara aparat, asa ca iti las aici cateva poze.

Wednesday, November 5, 2008

O fi si criza buna la casa omului?

Eram acum cateva zile la Billa. Soarele stralucea, pasarile cantau, se auzea iarba cum creste. La intrare in Billa - poing!... Niste afise mari cu "Sarbatori fericite", clopotei, reni, tot tacamul. Intru si, plimbandu-ma printre rafturi, dau cu ochii de niscaiva beteala atarnata de pereti. Mai incolo, niste globulete zglobii, atarnate in brazi artificiali de Craciun, impodobiti ca la carte. Printre toate astea, oamenii se plimbau imbracati in tricouri sau camasa.

O alta chestie: la Universitate e un magazin in care se vand chestii asortate anotimpului - vara au spice de grau in geam, toamna o dau pe dovleci si borcanele de muraturi de jucarie etc. Ieri dau cu ochii de o armata de mosi craciuni pusi in geam, globulete, fundite, coronite din brad de pus pe pereti... nu ca n-ar fi mers, dar le punea piedica un singur amanunt - copacii aia verzi de pe bulevard si cele 20 de grade de afara, in conditiile in care, peste o luna si jumatate, e Craciunul de-adevaratelea.

Oi fi eu singura paranoica, de mi se pare ceva in neregula cu asta? :) Adica faptul ca in ultimii 50 de ani, din cauza poluarii, temperatura globala a crescut cu un grad, nu mira chiar pe nimeni? Da, stiu, "ce mai e un singur grad in ziua de azi?". Pai mai nimic, in afara de faptul ca vara il simti din plin, spre exemplu, cand, in loc sa fie 39 de grade, sunt 40. Sau ca, in aceeasi perioada in care, cu 15 ani in urma puneam geaca pe mine, acum scriu de la calculatorul asta imbracata in tricou si fusta.

Oare macar criza asta financiara o sa ne oblige, macar un pic asa, de gust, sa consumam mai putin, deci sa si poluam mai putin? Abia acum am simtit pentru prima oara, pe pielea mea, efectele crizei de care vorbeste toata lumea: plecand de la magazin acum cateva zile, mi-am dat seama ca dadusem 100 de ron pe doua sacose cu strictul necesar - paine, sare, varza, viezure, manz. Atunci mi-am dat seama ca-i pe bune:). Ca, daca vrei sa-ti iei aceleasi lucruri ca si pana acum, trebuie sa scoti cam de doua ori mai multi bani din buzunar. Nu ai atatia bani, nu mai cumperi atatea produse, deci nu mai produci atat gunoi. Dar de aici pana la a zice despre criza financiara ca-i o metoda de combatere a poluarii o fi cale lunga? :)

Friday, October 24, 2008

Aproape reclama :)

De pe un panou de la Eroilor: Hairstyling bla bla numele firmei: "Aproape de stilisti. Aproape de par."

Thursday, October 9, 2008

"Idiots and angels" e bun daca n-ai aripi :)

Inca o seara de Animest. De data asta, "Idiots and angels" al lui Plympton cu puhoi de lume asteptand in fata cinema-ului si un alt puhoi inghesuindu-se inauntru, la coada la bilete. Lume buna - o parte din membrii Kumm, Exarhu, Jean Lorin Sterian si multi, multi tineri, asa ca iubitoarea de ginseng din mine a jubilat :)

Inainte de a povesti putin despre film, as vrea sa notez o chestie care mi-a trecut acum prin cap, si anume ca ma bucur ca anul asta n-am mai sarit peste Animest, considerandu-l (gresit) ceva usurel. Cele trei filme vazute pana acum m-au convins sa mai merg si la anul. Lasand la o parte faptul ca animatia e un subiect "cool these days", e nevoie de multa inteligenta, munca si simt al umorului ca sa-ti iasa ceva misto.

In "Idiots and angels" e vorba despre un nene cam harshait, singur, rau, alcoolic, fumator, violent, fara nicio scanteie. Intr-o dimineata, la dus, se trezeste cu doua accesorii pe spate - doua aripi mici si albe. Il incomodeaza si incearca sa scape de ele: vrea sa le smulga, le lipeste cu plasturi, incearca sa le taie, dar, ghinion, sfintenia se tine de el cu dintii.

Observa, dupa un timp, ca aripile incep sa trag hais si el, cea. El vrea sa fure, aripile ii dau peste mana. Vrea sa profite de oameni, aripile nu-l lasa. Liberul arbitru e in pauza, pentru ca aripile il obliga sa faca doar alegerile corecte. Bineinteles, ceilalti vad in darul lui doar metode prin care sa le iasa un profit personal, daca ar reusi sa puna mana pe ele. Incepe un fel de 'hotii si vardistii' in care omul fara nume e impuscat, moare, e ingropat ,aripile ii sunt furate. De-aici, filmul incepe sa devina un pic cam prea lung - Omul se renaste din cel care ii furase aripile, il pedepseste, ii ia femeia si, nu stiu cum, dar devine fericit. In acest moment, misiunea e indeplinita si aripile-si iau zborul. Happy End.

Subiectul e interesant, dar poate ca ar fi mers realizat un pic mai subtil. Am avut senzatia, la un moment dat, ca Plympton incearca cu tot dinadinsul sa-si transmita mesajul (pe care, oricum, l-a dat pe tava la sfarsitul filmului: "Toti avem aripi pe spate si ar trebui sa invatam sa zburam") si-atunci a fost ca si cum un geam curat si transparent s-ar acoperi brusc si intentionat de mazga :)

Are un moment de cadere, in care te astepti sa apara genericul de final, dar vezi ca, dimpotriva, incepe aproape cu un nou subiect, lucru care te oboseste/demoralizeaza putin. Filmul nu are replici, dar compenseaza cu un zgomot infernal - urlete, mormaituri, grohaituri, gemete. Coloana sonora, in schimb, face toti banii: Pink Martini pentru momentele serafice si Tom Waits. (din cate a povestit Plympton dupa film, el si Waits nici nu au schimbat vreun cuvant pentru colaborarea asta, totul s-a tratat prin sotia lui Waits :) ).

E un film ok, desi stilul de animatie e putin obositor; e genul de film care te poate pune pe ganduri daca ai tras din greu pe ogorul firmei saptamani la rand si mai vrei ceva si pentru "casa sufletului". Problema e ca, desi schemele au fost desenate, in public n-au fost doar ingineri :)



Wednesday, October 8, 2008

Cel mai...

... infiorat search pe google de ieri: "Vladimir Putin naked". M-am gandit ca mai bine zic eu, decat sa se afle din alta parte :)

Saturday, October 4, 2008

Waltz with Bashir

Foto de aici


Ieri a inceput Anim'estul. Dar nu asta vroiam sa zic.
Pana la "Waltz with Bashir," nu stiam nimic despre razboiul din Liban din '82.

Am privit mereu razboiul ca pe o perdea neagra dupa care nu puteam vedea ce se intampla. Stiam doar ca e ceva ce nu ar trebui sa se intample si auzisem de multe ori ca ar fi absurd. Nu intelesesem pana acum chiar asa, pe bune, de ce e absurd. Intelesese creierul meu ceva, dar nu vibra nimic in mine cand ziceam "razboi". Da, mureau niste oameni, mureau niste copii, ramanea ras ca-n palma in urma minelor si grenadelor, dar toate astea erau ca-ntr-un manual care, odata inchis, ramanea sa prinda praf, in timp ce eu ma-ntorceam la ale mele, fara vreun gust amar in gura, doar cu o convingere ca nu ar trebui sa fac niciodata ceva care sa sustina vreun conflict. Teoretic.

Cand ma gandesc la animatie, imi vine-n cap ceva mic, simplu si alb, cred. Ceva cam ca omuletul lui Gopo. Oricum, ceva care te face sa te simti mic. Cred ca din cauza asta socul a fost asa mare cand am vazut “Waltz with Bashir”, care-i un film animat. Stiam subiectul: razboiul din Libanul anului 1982, in care refugiatii palestinieni din doua tabare, Sabra si Shatila, sunt masacrati de libanezi. Intra aici batrani, copii, femei, barbati tineri, barbati de varsta mijlocie. Stiam ca nu va fi un film comod, dar cuvantul magic “animat” ma mai linistea.

Ghinion.

Am stat o ora jumate intr-un efort continuu nu doar de a intelege niste evenimente despre care nu stiam mare lucru, cat, mai ales, de a incerca sa simt tot ce au simtit oamenii implicati in chestia asta. De la cei care stiau ca trebuie sa traga, dar nu si de ce, la soldatul care dadea sangele afara cu matura dinauntrul unui tanc. La cei care, in noaptea masacrului, au luminat cerul cu rachete, pentru ca soldatii aflati in tabara sa-i poata omori pe refugiati mai cu spor. La picaturile de pian care se auzeau in timp ce unul dintre soldati, intr-un acces de nebunie, a alergat in mijlocul unei platforme, in jurul careia toti se impuscau ca chiorii si a inceput sa traga haotic, oriunde, poate chiar cu ochii inchisi, miscandu-se ca-n transa, ca intr-un dans. Ca intr-un vals.

E vorba de valsul lui Bashir, cel care a fost impuscat de catre teroristii palestinieni cu o noapte inainte de a fi ales presedinte oficial in Liban. Motivul pentru care cei din tabara de refugiati palestinieni au fost omorati de libanezi. Erau carne de tun, nu aveau altceva in loc.

Filmul e facut sub forma de documentar: marturii, prezentarea fiecarui personaj care povesteste, calatorii pentru a afla mai multe informatii etc. Vorbeam cu Ciprian aseara, zicand ca, daca n-ar fi fost animat, nu ar fi ramas decat un simplu documentar. O alta lista de oameni care au murit stupid. Asa, in schimb, esti cumva obligat sa fii atent la povestile personale, sa le tii minte, pentru ca personajul real devine unul desenat, deci etern. Deci s-ar putea intampla oricand.

Si totusi, ca sa nu fii tentat sa crezi ca e un soi de indulcire a pilulei, finalul real, cu imagini filmate pe bune, vine sa te convinga ca totul chiar a existat. Inauntrul taberei de refugiati exista o fetita de 6 ani cu par carliontat si ochi inchisi peste care stau caramizi si moloz. Exista un strat de oameni intinsi unul peste altul, in dezordine, care iti ajunge pana la brau (palestinienii zic ca atunci au fost intre 3000 si 3500 de victime). Traducerea se opreste. Raman doar tipetele femeilor acoperite de voaluri negre, vorbele strigate in camera de filmat cu o disperare care nu te mai lasa nici macar sa inghiti in sec si care inseamna acelasi lucru, orice limba ai vorbi.

Stiu ca suna patetic, dar a fost primul film la care mi-a venit sa plang in hohote. Mi-am strans buzele, mi-am incordat spatele si gatul pana m-a durut, ca sa nu izbucnesc. Nu am realizat ce se-ntampla pana nu s-a aprins lumina in sala si nu a venit directorul festivalului, total nepotrivit in acel moment, sa multumeasca sponsorilor. Moment in care mi-am adus aminte brusc ca, totusi, Romanica n-a murit :) si-am iesit din sala, sa-mi ling ranile in liniste. Din fericire, ale mele erau doar in capul meu.

Monday, September 29, 2008

Waldeck a batut la usa relaxarii. Pacat ca era ocupat

Pentru a te simti bine la un concert Waldeck s-ar cere o trusa care sa contina relaxare, simtul umorului si inclinatie catre joaca. Pentru un concert Waldeck in clubul Fabrica insa, continutul trusei se adapteaza brusc: una doza serioasa de nesimtire, pentru a ignora microfoniile repetate; una portavoce pentru solista, asa incat dialogul purtat cu publicul sa poata fi auzit; masca de gaze pentru fumul de tigara a la Londra; lanterna, pentru a vedea ce se intampla pe scena si, in final, un CD al trupei, pe care sa-l poti savura, asa cum trebuie, acasa.

Trupa Waldeck, proiectul austriacului Klaus Waldeck, mixeaza electronic muzica anilor '20-'30. Clarinet, pian, ceva swing, ceva tango, influente trip-hop, reggae si rezultatul e garantat: te-ntinzi pe spate si din cap incep sa-ti iasa, incet-incet, stresul restantelor, al chiriei, al slujbei. Dupa asta, te ia un zambet larg si nu te mai lasa. Asta era programat pentru vineri seara, pe 26 septembrie, in clubul Fabrica. Inauntru, in schimb, o aglomeratie infernala: peste 1000 de spectatori se calcau deja in picioare; coada mare la garderoba, coada mare la bar si, in rest, ca sa compenseze, o aglomeratie ca de IRTA la iesirea din fabrica.

La ora 23, pe scena au intrat instrumentistii si concertul a inceput. Cu o serie de microfonii, intre care vocea solistei Joy Malcolm se auzea asa de slab, incat era acoperita de discutiile din public. Dupa melodia "Memories", s-au auzit cateva aplauze, dupa care spectatorii s-au intors la ce aveau de discutat. Poate si pentru ca atat pe scena, cat si in sala era intuneric, iar intre trupa si spectatori nu era niciun contact vizual.

Luminile concertului s-au redus la cateva spoturi violete, insotite de imagini difuzate pe fundalul scenei. Proiectiile cu dansul lui Fred Astaire, fluturii si cerul albastru au reusit sa mai invie atmosfera, asa ca, dupa "Addicted", publicul a fost in delir: s-au auzit cateva aplauze in plus.

La finalul piesei "Children of the ghetto", Malcolm a concluzionat ironic: "This is the best soundcheck ever", aprobata fiind, la cateva secunde, de o noua microfonie. In intunericul salii se vedeau cateva ecrane luminoase de telefon, mai putin pentru poze sau filmulete, cat pentru sms-uri.

"Sunt fascinat de pofta de viata si de inclinatia hedonista a acelei epoci din anii '20-'30. Pe vremea aceea, singura motivatie a femeilor parea sa fie o viata cat mai plina de placeri, iar muzica era o imbinare a actului artistic si a distractiei. Incerc sa continuu traditia acelui stil care a fost neglijat atata vreme", zice Klaus Waldeck pe site-ul oficial. A sunat ca din alt film? Si organizarea din Fabrica la fel.


Doua filmulete, mai jos, din care macar se aude :)

Addicted


Memories


Publicat si aici.

Sunday, September 7, 2008

Luci

Luci poate ca o sa fie autist de meserie. Tacator e deja, oricum. Melcii carora nu le da drumul din pumn seamana cu el: intortochiati, tacuti si probabil perfecti. In fiecare zi deschide palma cu o noua comoara pe care nu o scapa din ochi nici cand mananca: o ghinda, o cochilie, vreo baterie mica sau o piatra. Anul trecut se axase pe “goange”, venea mereu cu cate un greiere, gandacul-domnului sau gargarite.

Nu vorbeste niciodata mai mult de 5 cuvinte odata, poate ca la anul, cand va implini 6 ani, va scoate un cuvant in plus. In schimb, priveste fix, fascinat, cu ochii pe jumatate inchisi, intr-un punct personal.

La pranz s-a uitat spre geamul din capatul camerei si a intrebat: “Acolo e dimineata?”. Starea lui si a asistentei care-i dadea cu lingurita s-au ocolit amiabil: “Da’ ce-ai vrea sa fie, noapte?!”. Cand nu e nimeni atent, prinde un detaliu si nu-i mai da drumul: raza de soare care batea chiar pe aburii valatuciti din cana de ceai, peste care si-a pus palma, ca tine cand erai mic si nu intelegeai de ce nu poti sa apuci focul.

De fapt, el asta face: nu da drumul. Tace mult, se leagana si inghite cu lacomie orice farama de atentie si de interesant. E al tuturor, se apara de straini, vrea la cele 2-3 mame-asistente, speculeaza slabiciuni. Foarte rar rade si danseaza. Cel mai des observa. Nu-i trebuie mancare, dar nu lasa din mana titirezul din plastic rosu.

E deja un om mare si n-o sa mai scape de asta. Cred ca o sa-i dau nuca mea.

(Luci are 5 ani si a fost internat, “pentru doua saptamani”, la Centrul “Cristian Serban” din Buzias. De la acele doua saptamani a trecut mai bine de un an, pentru ca nu s-a mai intors nimeni dupa el.)

Ar fi mers un Andries acum

Un ghem impins incet, cu grija. Haos, nu. Vant, nu. Glob cuminte si neted, transparent si luminos. Gene lungi si ordonate si o atingere mica, din varf de deget. Umed. De cireasa.
Tii minte tesutul organic, fibros, carnos al miezului de cireasa rosie si grasa, de parca ai musca din cineva?

Thursday, August 21, 2008

In umbre


Apocalyptica si Byron (la Stufstock)

Tuesday, August 12, 2008

Friday, August 8, 2008

Despre romani, numai de bine

La initiativa Vasilissei, iata cateva franturi de Romanica. Intamplari tipic mioritice, cand non-stopul e inchis, cand vanzatorul de la sexshop ranjeste libidinos odata ce te vede intrand neinsotita, cand ti se zice "n-am sa va dau rest, dar va dau o guma", cand soferul de autobuz se simte suficient de tare-n maneta cat sa te claxoneze cand te vede in fusta pe strada, tot felul de chestii de-astea. Cele de mai jos s-au intamplat la doua inmormantari dar stiu eu, Liv, ca ai si tu cateva puse bine pentru iarna :)

1.In Bellu, convoiul merge incet si, cum altfel, trist. Haine negre, flori, discutii in soapta. La o intersectie dintre doua alei, un gropar la bustul gol, usor transpirat si sprijinindu-se mioritic intr-o lopata, urla catre alt gropar, aflat mai la distanta: "Laaasa, baaa, mortu', ca poa' sa mai astepte cinci minute!".

2. Tot in Bellu, cateva minute mai tarziu, in capela. Se depun coroanele, se aprind lumanarile, incepe slujba. Brusc, printre cuvintele preotului se aude TARE o sonerie de mobil. Ca si cum asta n-ar fi fost destul de penibil, dupa doua secunde imi dau seama ce melodie avea enoriasul la telefon: "It's the final countdown". :)

3. O alta inmormantare. Sicriul e adus la groapa, langa groapa - mormanul de pamant. In varful gramezii se urca un gropar care priveste spectacolul de la inaltime. Toti cei care erau imediat in spatele lui nu mai vad in fata ochilor decat tricoul pe care-l poarta - "Activia - Esti plin de viata!".

Wednesday, August 6, 2008

Auzite (3)

"Daca ti-au dat una, pici ca puiu' de gaina! Aia-s culturisti, nu-s...oameni" - cativa sateni in carciuma din Vadu, la berea-antibiotic (din 6 in 6 ore)

"Eu va zic secretul aici, ca-i mai umbra" - o fetita de vreo 5 ani, cu prietenele, pe o banca sub copaci

Saturday, June 21, 2008

Se intampla in Romania

Un caine vagabond se plimba printr-o parcare. La un moment dat, da de niste bucati aruncate de carne prajita, lucky him. Se apuca sa hapaie. Din apropiere, vine o femeie cu o sacosa in mana. Se apropie de caine, vede ce mananca, se uita putin, apoi ridica bucata de carne prajita care mai ramasese si o bucata de paine de pe jos, le miroase.

A scos o punga din sacosa, a pus mancarea acolo si a plecat mai departe.

PS: Noua Zeelanda e o tara foarte misto si cica au si salarii bune.

Friday, June 6, 2008

Alte auzite

- "Ma... si noi am mai venit beti la munca, daaa'...." (alti muncitori, dintre care unul moralizator)

- "Mai, si erau acolo niste veverite ASA de nesimtite!.." (un ardelean)

- "Cand femeia nu mai are incredere in tine, poti sa te-arunci p'camp!" (intre doi muncitori)

Wednesday, May 28, 2008

ne.vazute

"Sa vorbesti mereu despre lucrurile care nu se pot vedea. Oamenilor le place sa auda povesti despre ce nu pot sa vada". O poveste despre curajul - cel mai greu daca m-ai intreba pe mine - fata de propria persoana.

Tuesday, May 27, 2008

Cum se mai leaga lucrurile :D

Am cautat melodia asta de mi-a venit rau, am auzit-o o singura data, la city fm, nu stiam nici cum se cheama, nici cine-o canta. Si cautand acu niste melodii de la Kultur Shock (care vin la stufstock, apropo), am dat peste maretia asta - "Tutti Frutti" :D

Cum ar zice si un film - "Miller is form the Greek root for 'apple'. Our name means orange. That means tonight we have an apple and orange. We're all different, but in the end we are all fruits" :)


Ascultati, ca e si cu inghetata :)

Sunday, May 25, 2008

Iamma-iamma-ia mai stati un pic cu fata la noi

De cateva luni am tot asistat la niste concerte penibile de-ale unor trupe romanesti. Cand zic penibile, includ si pregatirea lor pentru concertul respectiv, si felul in care isi trateaza spectatorii. Daca astea sunt problemele mai mici - care ar putea fi cumva rezolvate, problema principala mi se pare faptul ca, in general, 'artistii' romani nu stiu cand sa se opreasca.

Concret:
Concert Vita de Vie, club Fabrica. Nu mai stiu data exacta, acum vreo doua luni. La ora la care trebuia sa inceapa concertul, maestrii nici macar nu ajunsesera la club,deci concertul incepe cu vreo doua ore intarziere. "Ai platit bilet, fraiere? Nu-i nimic, mai asteapta". La prima melodie, dupa vreun minut si ceva, concertul se intrerupe de tot, din motive de sonorizare. Asta nu ar fi o problema, ca baietii macar au avut bunul simt sa cante live. Dar nicio scuza fata de public, care daca tot asteptase doua ore in plus, mai putea sa astepte cateva minute. S-a mers pe ideea "noi nu mai cantam si daca nu rezolvati problema, ne luam jucariile si plecam". Repet, faptul ca nu vrei sa canti daca nu ai conditii bune e ok, dar nu si ignorarea totala a vreo 200 de oameni care platisera ca sa te vada.

Bun, dupa ce reincepe concertul, monstrul sacru al emisiunii "Megastar" - Adrian Despot - ii da inainte cu melodiile recente, in stil lacrimogen, ca am inteles ca prind. Vocea lui este subtire si merge pentru piesele rock mai agresive, unde poti sa urli versurile si nu se prinde nimeni ca pe scena sta de fapt mickey mouse. Ca dovada ca, la concertul de atunci, cel mai bine au prins piesele vechi, de pe "Fenomental" si "Exxtra" si care au fost oricum cam 70% din toate melodiile cantate in seara aia. Cum 70% a fost si statul lui Despot cu spatele la public, chestie care pare usor cam emo pentru cineva care are vreo 30 de ani. Eu nu inteleg chestia asta: ok, canti cu ms-dos-ul, dar chiar trebuie sa-ti si tratezi fanii la fel? Am plecat cu acelasi gust pe care mi l-a lasat si OCS in Fire, cand intre Amariei si microfon exista o sincera relatie de masochism. (apropo, la scurt timp dupa, am vazut si filmuletul concertului lor de la Iasi, unde si concertul, si Amariei au fost la pamant. Al doilea, la propriu, din motive obiective de droguri. Foarte misto reactia spectatorilor care, desi a fost cam neanderthaliana, a fost pe masura prestatiei OCS)



Un alt exemplu de oameni care se tin cu dintii de numele lor muzical ar fi Iris. Stiu ca au multi fani, si eu m-am numarat printre ei si-mi plac multe din melodiile lor vechi, dar cred ca ar fi trebuit sa se lase de muzica de-acum vreo 5 ani. Am senzatia ca Minculescu nu mai face fata nici fizic, nici nu-l mai tine vocea. Asta nu-i o rusine, dar mi se pare de bun simt sa nu intaresti senzatia asta la fiecare concert sustinut.

Cand am zis ca unii artisti nu stiu cand sa renunte, ma refeream si la oprirea unui concert sau a unui turneu atunci cand stii ca nu poti sa-l sustii cum trebuie. Nu inseamna sa te lasi de cantat pentru totdeauna (in unele cazuri), ci pentru o luna-doua-trei, cat ai nevoie ca sa-ti revii. Poate ai probleme cu corzile vocale. Poate esti racit sau obosit fizic sau psihic de la prea multe concerte si simti nevoia sa te odihnesti. Nu inteleg de ce multi de la noi nu fac asta si aleg, in schimb, sa tina un concert de mana a doua. Evident, "pentru bani" e raspunsul. Dar nu te gandesti ca e posibil ca eu, ca fan, sa vin sa te vad si dupa aia sa-mi soptesc in barba, la sfarsitul unui concert plin de falseturi, ca nu mai dau bani ca sa te vad a doua oara?

E cazul trupei Luna Amara, care a cantat acum circa o luna la Clubul Taranului. Acum vreo trei ani eram in stare sa merg 8 ore pana la Cluj ca sa-i vad cantand, imi placeau foarte mult. Dar dupa concertul asta, in care solistul Nick i-a lasat cand pe Mihnea, cand publicul sa-i tina locul atunci cand vocea il lasa sedus si abandonat in mijlocul notelor inalte, am zis ca nici n-o sa mai platesc vreun bilet ca sa-i vad doar pe ei. Fiecare are zile proaste, da, doar ca povestea cu falseturile s-a repetat si in alte concerte, mi-au zis niste prieteni. Probabil e vorba de lipsa de repetitii sau de prea multe tigari, habar n-am si nici nu e problema mea, ca (fost) fan. Stiu doar ca "intr-o tara normala", vorba lu' Guerrilla, cand platesti un "serviciu" (in cazul asta, un concert), e normal sa primesti calitatea pe care ai platit-o. Da, se intampla si la case mai mari - cum a patit-o si Amy Winehouse, care a ajuns pe scena cam "prafuita" si au trebuit s-o scoata de acolo, c-o huiduia publicul - dar nu-i o scuza, mai ales cand asta se intampla de nu stiu cate ori.

Ca si-n cazul politicienilor sau a medicilor care asteapta spaga, avem si artistii pe care-i meritam. Noncomercialii care inca mai fac muzica de calitate in Ro sunt prea putin cunoscuti aici, e cazul celor de la Al Jawala, Altar, Butterflies in my stomach si probabil multi altii de care n-am auzit. Nu de gusturile mele e vorba aici, ci de atitudinea trupelor. Momentul in care incepi sa nu-ti mai respecti publicul - prin vorbele pe care i le adresezi, prin calitatea muzicii si prin implicarea pe care o arati pe scena (unul din motivele pentru care Altar mi se par de "mare angajament" e faptul ca baietii canta la fel de motivat si pentru 50 de oameni , si pentru 500) - e primul pas pe toboganul destramarii trupei respective.

Saturday, May 24, 2008

Muzichie pe felie



Gipsy jazz

Sunday, May 11, 2008

Happiness provider

Tu zici ca nu o sa pleci din oraselul tau nici mort. Acolo ai tot ce iti trebuie si acolo te simti implinit. Eu iti zic ca nu o sa iti dai seama niciodata daca asta e adevarat sau nu, atata timp cat n-o sa indraznesti sa scoti piciorul din granita ta, si apoi a oraselului tau.

Ieri seara am vazut cum e inteleasa fericirea in diverse puncte de pe glob. Pentru mine, in momentul asta ar fi sa pot pleca pentru 6 luni sau un an intr-o tabara de voluntariat sau sa pot sa-mi fac ferma de porcusori de Guineea la care visez de cativa ani :) Nu ca ferma mi-ar folosi la ceva practic, dar asta mi-ar placea foarte mult sa pot sa fac :) Cat despre tabara - e visul meu cel mai colorat, ca sa zic asa.

In India, un batran cu piele inchisa si barba alba spune ca e tare bine atunci cand ploua. Fiecare ploaie il face pe fermier fericit.

In Mexic, un barbat cu o cicatrice pe fata povesteste ca, de cateva luni, a iesit din inchisoare. Ce-l face sa tresare de bucurie e ca, de acum, poate sa se uite afara pe doua ferestre.

In Brazilia, o femeie cu un turban colorat care-i tine parul strans spune ca ii place foarte mult muzica, o simte drept in inima. "Muzica porneste de la un secret. Imi place cand reusesc sa inteleg acel secret".

Te-ai putea hotari la un singur lucru dupa care ai tanjit foarte mult timp?

Monday, April 7, 2008

Uite de ce n-o sa mor eu sigur :)

Dupa toata frustrarea mea ca n-am timp sa mai postez pe blog, stirea asta a venit ca bomboana de pe coliva :D

Blogging-ul poate fi letal
Unele dintre bloguri, apărute iniţial ca jurnale personale online, s-au transformat în ultimii ani în adevărate fluxuri de ştiri, care concurează cu media tradiţionale, mai ales în ceea ce priveşte veniturile ce pot decurge din reclame. Presiunea este enormă, mai ales pentru freelanceri, navigatori pe internet plătiţi.

"Încă nu am murit, dar voi sfârşi în curând în spital din cauza unei epuizări nervoase", a spus Michael Arrington, fondator şi director al TechCrunch, un blog popular despre noile tehnologii, care adună milioane de dolari din publicitate. Arrington, care a câştigat 15 kilograme în greutate în ultimii trei ani, atribuie insomniile stresului provocat de blog.

Bloggerii se plâng de multă vreme de consecinţele fizice ale muncii lor: a devenit chiar un laitmotiv ca aceştia să se plângă de oboseală cronică pentru că îşi petrec o bună parte din zi şi din noapte pentru a căuta informaţii noi.

Mulţi bloggeri sunt plătiţi pe post, alţii pentru numărul de cititori. Bloggerii îşi construiesc un public prin intermediul exclusivităţilor sau prin volumul de ştiri ori ambele. Viteza este cel mai important element în această meserie. Unele site-uri, precum Gawker Media, oferă bonusuri angajaţilor lor, de exemplu, dacă o anumită pagină a fost citită de 100.000 de ori într-o lună. Ştacheta se ridică, astfel încât, cu cât acesta scrie mai mult, cu atât câştigă mai mult.

Sursa: mediafax.ro

Friday, March 28, 2008

Un barbat are dreptul sa spuna "NU", da??

Organizatia Barbatilor din Romania (OBR), organism care lupta pentru drepturile si libertatile barbatilor, lanseaza campania de strangere de semnaturi pentru o initiativa legislativa care are drept scop instituirea zilei de 5 mai ca Zi a Barbatului si declararea Zilei Femeii (8 martie) si Zilei Barbatului (5 mai) sarbatori legale. Proiectul de lege a primit deja avizul Consiliului Legislativ si a fost publicat in Monitorul Oficial nr. 217 din 21 martie 2008.

Sunday, March 23, 2008

Toata lumea tace din gura si scrie compunerea!

"Scrieti prima fraza la persoana I care va vine in cap si bagati-o intr-o povestire".

"Ma uit la vartejul de frunze ca in filmele cu indieni"

Cand merg pe munte e ca si cum as sari pe tuburile unui nai. Cateodata urc si totul pare mai subtire - aerul, siguranta, apoi ma apropii din nou mai mult de pamant, de sentimentul gros, baritonal, de neurnit. Cand am senzatia ca a iesit o melodie coerenta si neagitata, inseamna ca acea calatorie a fost buna. Adica indienii vorbesc despre acel "walk about" in care isi trimit copiii, ajunsi la o anumita varsta, intr-un drum initiatic in natura. Acolo, ei trebuie sa se lase condusi de ceva, poate un fel de spirit, care ii va ajuta sa inteleaga semnele din natura; ele se traduc cu acelasi inteles si intensitate in interiorul lor.
Cateodata, drumul ti se pare un fel de film in care privesti totul, fara a simti mare lucru, asteptand in continuu o subtitrare din partea cuiva.
Atunci, se cheama ca ai mai prins doar genericul. Vezi actantii, afli rolurile, dar nu cunosti actiunea si nici nu ai inteles de fapt cu ce a fost filmul. Asa ca poate trebuie sa il astepti pe urmatorul.
Cand rolurile-s clare, cand intelegi de ce esti acolo, cum se face ca un lucru s-a intamplat fix atunci, ca sa-l vezi tu, poate e vorba de o melodie completa, ca in padure, cand ma uit la vartejul de frunze din filmele cu indieni.

PS: Liv, multam pentru foaia de mate liniata :)

Impletitura

Se stie ca romanasilor le place sa se uite pe gaura cheii, sa mai arunce o ocheada in apartamentul vecinului de peste drum, sa mai asculte prin perete o cearta a proaspetilor insuratei de deasupra. Nici eu nu fac exceptie :) Imi place ca, atunci cand trec in graba pe langa doi oameni care stau de vorba, sa prind cu urechea frantura de conversatie pe care o au in secunda cand trecem unii pe langa altii si apoi sa incerc sa-mi dau seama despre ce vorbeau. E ca si cum ei iti arunca un capat de ata, ca tu sa te apuci, apoi, sa le crosetezi platosa din care sunt alcatuiti.
Asa ca, stand la parter, iar pe langa geamul meu trecand oameni toata ziua, m-am apucat sa le notez "momelile", putinele cuvinte pe care le puteam auzi cat treceau ei pe langa fereastra. A iesit de-un puzzle :)
-"Mie-mi troznesc oasele ca lui tata" (voce de fata)
- "Eei, atunci si-aveam shaij'de chile, acuma am 80!..." (un barbat)
- "Asa e? STAAAAI, BAAA!" (un baiat)
- "Ieeee prost - ie prost - ie prost!" (cor de fete cantand)
- "Hai ma, sa incheiem subiectul! N-are rost sa rascolesti mai mult!" (voce pitigaiata de baiat)

Si de la oameni vii:
-"Are cineva relatii directe la dumnezeu?" (redactorul-sef intreband daca are vreunul din colegi telefonul lui basescu)

- "Of, si n-a mai iesit nimic cu religia aia, dar-ar dracii-n ea!" (ziarista plangandu-se de subiectul manualelor scolare de religie)

- "Si am predat pasaportul si vitica" - intervievat
-"Si ati semnat ceva?" - reporter
- "N-am semnat nimic! Nimic?!?" - intervievat

-"Da, acum ma simt implinit spiritual-fotbalistic" (coleg cu voce serioasa)

UPDATE :) - "Ionel Teodoreanu rulz" (la o terasa, ce-i drept)

- "-Tie-ti place de Winnie the Pooh?" "-Nu...mi se pare putin increzut" (ea entuziasmata catre el sceptic)

- "Cand femeia nu mai are incredere in tine, poti sa te-arunci p'camp!" (intre doi muncitori)

- "Mai, si erau acolo niste veverite ASA de nesimtite!..."

Friday, March 21, 2008

De unde se vede treaba...

...ca nothing else matters cand ai tuica in the jar

Thursday, March 20, 2008

Click pentru Teo Peter

protest-teo-peter


Pentru ca hotararea autoritatilor americane e o mizerie si mai ales pentru ca ma scoate din pepeni aroganta tipica unchiului Sam, care-si inchipuie ca totul se poate musamaliza din simplul motiv ca romanii se uita la americani...cum se uita? Ca la Dumnezeu, sa traiti! Basescu nu stie cum sa le mai aseze pernuta pe scaun, iar ei vin cu niste dume de genul "Nu suntem siguri daca Teo Peter era in masina strivita sau nu..". Apoi vin initial cu o oferta de 11.000 de dolari, pe care dupa aia o maresc la 16.000. Evident ca e penibil sa compari viata unui om cu o suma de bani, oricare ar fi ea, dar in cazul asta jena e cu atat mai mare.

Poate nu m-ar fi enervat atat lucrul asta daca nu as sti trupa Altar, in care canta baiatul lui Teo Peter. N-o sa fac reclama aici, dar imi place de oamenii astia de nu mai pot. Nu doar cum canta, ci mai ales pentru cum sunt: inteligenti, cu bun simt, cu umor. Cred ca au venit in fiecare an la Fan Fest, la Rosia Montana si au cantat pe gratis, pe platoul din cuca macaii. Gandesc si tocmai pentru ca inteleg ce se intampla si au cuvant de zis, "oferta mareata" mi se pare un sparc. De fapt, nu oferta, ci gandirea celor care au inaintat oferta asta. Ma duc sa-mi fac un ceai de tei.

Monday, March 3, 2008

Pe 26 iulie

Deci avem in vara asta pe meniu, in afara de bere rece, Iron Maiden, Manowar, Judas Priest si, de cateva minute, si Metallica, asa sa ne-ajute dumnezeu!

Sunday, March 2, 2008

Heil-al traire...


Heil-al traire..

Ti se intampla sa visezi cateodata ceva care nu are nicio legatura cu tine, dar scenariul sa fie atat de real si de detaliat, incat atunci cand te trezesti sa ai senzatia ca te-ai uitat la un film, iar filmul ala sa fie un fel de existenta despre care stii ca nu iti apartine si cu toate astea e a ta, 100%?

N-am inteles nici eu exact ce-am vrut sa zic mai sus. Doar ca am visat chestia urmatoare intr-o noapte si cand m-am trezit, jur ca am inteles cum s-au simtit evreii in toata fuga lor, in toata panica si haituirea nazistilor. Visul a fost extrem de real si il tin minte, pas cu pas, si acum, dupa cateva saptamani.

Eram la mine la tara, venisera nazistii in sat si fugareau evreii. Era noapte si eu cu familia mea fugeam din curte in curte, ne ascundeam dupa garduri si copai si furam jumari puse la racit in ligheane mari, ca sa avem ce manca. Stateam ghemuiti langa ligheane si indesam jumari in buzunare. Apoi, s-a facut ziua si ne-am dat seama ca nu mai avem unde sa ne ascundem, ca trebuie sa fugim de acolo, undeva in afara satului. Ne-am pitit dupa tarabele din piata si am reusit sa fugim, sa iesim din sat.

Am fugit pe un camp, pana am ajuns la o cladire care abia mai statea in picioare. Zidurile erau scorojite, lipseau caramizi si lemnul usii era decojit. Am intrat acolo, gandindu-ne ca soldatii vor crede ca nimeni nu se poate ascunde intr-o cladire atat de darapanata si deci, nu ne vor cauta acolo. Scarile erau distruse, asa ca ne-am cataract pe cateva tevi lipite de pereti, pentru a putea ajunge la ultimul etaj. Tin minte ca din pereti cadeau bucati de var si ca ma dureau bratele din cauza efortului catararii.

Intr-un final, am ajuns la etajul patru, unde cladirea nu era distrusa, arata ca un hol de bloc. Am gasit usa intredeschisa a unui apartament si cand am intrat in pustietatea incaperilor, m-am uitat la tot praful asezat, la lumina gri-albastruie si la cimentul de pe jos, am simtit frigul dinauntru si am inteles ca nu mai locuia nimeni acolo. Se auzea apa care taraia dintr-un robinet stricat, in linistea mormantala.

Ne-am hotarat sa ramanem acolo, stiind ca nemtii nu au cum sa ajunga pana la acel etaj. In timp, am reusit sa o mobilam cat de cat si am capatat si niste vecini. Tot evrei. Era o cladire de evrei, o cutiuta cu jucarii dezasamblabile pentru copiii blonzi cu ochi albastri.

Am stat asa o bucata buna de timp si ajunseseram sa ne obisnuim cu vorbitul in soapta, cu ascultatul pe furis al radioului, cu mersul in varful picioarelor. Pana intr-o zi, cand am auzit, de la etajul de dedesubt, muzica data tare. Am coborat val vartej, am intrat peste vecina mea in casa si i-am smuls casetofonul din priza, rastindu-ma la ea: “Ai innebunit?! Daca nu ne-a prins nimeni pana acum, crezi ca poti sa dai muzica tare, ca sa se afle ca in cladirea asta sta cineva? Nu te gandesti si la ceilalti?!”. Eram foarte furioasa. Luni de zile ne atrofiaseram corzile vocale si traisem tot timpul cu frica in noi ca, pana la urma, cineva o sa afle ca acolo stau evrei.

Ceea ce s-a si intamplat – in momentul urmator am vazut liftul urcand si in el – doua SS-iste in halite verzi, deghizate in asistente. Am inteles ca au venit sa ne ia si m-a cuprins o frica groaznica si am incercat sa ii dau un sms tatalui meu, care era sus, in apartamentul nostru, sa ii spun sa fuga de acolo. Nu il puteam suna, pentru ca s-ar fi auzit telefonul. Nu am reusit sa termin sms-ul la timp, ca ele au ajuns la noi in casa si nu apucasem sa-l avertizez pe tata. Imi era foarte frica ca o sa-l ia si ca n-o sa-l mai vad. La un moment dat, le-am vazut pe ss-iste coborand si dupa aia, pe tata care a venit si mi-a zis trist si rar: “Azi e miercuri… Pana vineri trebuie sa avem toate lucrurile stranse… pentru ca ne vor lua la Auschwitz. Au aflat ca stam aici si trebuie sa fugim, altfel o sa ne duca si o sa ne omoare”.

Ne-am luat toate lucrurile si ne-am refugiat la vecina cu casetofonul. Aveam iar valizele intinse si sentimentul ca suntem in plus, ca nu suntem acasa la noi si ca aratam probabil ca niste sobolani speriati. Vineri, au venit nazistii si nu ne-au gasit in apartamentul in care stiau ca statuseram pana atunci. Au dat foc la boiler si dupa aia a ars toata casa, auzeam focul si cum trosneste lemnul, dar nu puteam face nimic, taceam chitic in apartamentul de dedesubt, sa nu ne auda nimeni.

Dupa aia, m-am trezit. Nu stiu daca am mai murit sau nu.

Mi-a fost mila..nu, de fapt mi-a fost jena de toti “natzarii”…care se agata de o atrocitate a istoriei ca sa isi motiveze propriile frustrari. Propriile zvastici tatuate, despre care probabil nici nu stiu ce inteles avea la origine…data noptii de cristal tatuata in dreptul inimii…si tot felul de astfel de chestii penibile.. Cand nu le-ar trebui decat sa simta frica, teroarea, sentimentul de animal haituit, sentimentul pe care il ai cand stii ca peste o secunda poti sa fii mort, toate trairile pe care le-au produs nazistii.

Cu ceva timp in urma, doi oameni importanti pentru mine m-au exclus in toate felurile posibile pentru faptul ca am pielea alba. Ca port ochelari, ca am parul roscat si ca am pistrui. Eu nu sunt evreica si ei nu sunt nazisti, dar am simtit destul de bine gustul umilintei si mai ales al neputintei de a schimba ceva. Ei sunt aproape de pensie, au facut un copil, au cladit o casa, cunoasteti povestea.. Dar au repetat acelasi fel de a fi. E pur si simplu jenant…si trist ca astfel de lucruri se intampla in continuare si se vor mai intampla.

Tuesday, February 26, 2008

Tarie de caracter, motivatie, team spirit

Inca un curs de dezvoltare profesionala si i-ar putea fi deja un concurent de temut lui Base.

Sunday, February 24, 2008

Dar intrati, intrati, autentificati-va

Asta ca sa stii ca nu te voi intampina cu mana goala cand vii la mine in b(ar)log; numai sa dai si tu un buzz inainte, sa devirusez locul, ca nu pot sa te primesc asa. Cand ai ajuns, bati frumos in login, nu te-apuci sa sari firewall-ul asa...ca toti neica nimeni...intri si ne-asezam la povesti. Dar sa nu te apuci sa ridici CAPS LOCK-ul la mine, ca nu ne mai intelegem, mai ales dupa ce o sa vin cu o tava de

Dupa aia, sa stii ca n-am cine stie ce bunataturi prin Share, ca sa-ti fi facut un platoas... deci iti dau forward la asta si te descurci tu

Monday, February 18, 2008

Confetti

so i tell you what..
Oamenii se revolta. Pe internet. Ohoho, cate rauri de ura si rautate curg prin megabitii neobositi ca o lava.
Oamenii fac revolutii online.
Ne punem la adapostul firewallurilor. Ne dam share la sentimente
si evident ca nu asta e ce vroiam sa zic.
toata lumea se lupta.
se trantesc usi.
se mototolesc cearsafuri.
este obositor cand toti cred ca au ceva de spus.
nu se pricepe nimeni sa taca. Nu ca hobby, dar macar atunci cand trebuie.
Este atat de groaznic sa nu simti nevoia de o lupta? sa nu simti mereu un minus in tine? sa simti golul doar ca pe o adancitura, nu ca pe o adancitura rea? O afundatura moale, in care poti adaposti ceva care sa creasca, incalzit, mai tarziu, in loc sa il vezi doar ca pe un crater de care ti-e frica si pe care incerci cu disperare sa il umpli, sa il umpli cu ceva, orice, doar sa nu mai simti cum ti se afunda degetul printre coaste, in cautarea a ceva moale, cald, care ar trebui sa creasca.
Tu crezi ca scriu despre tine. Oamenilor le place sa creada lucruri bune despre ei.
Oamenilor le place sa se ascunde in spatele:
pisicilor
portocalelor
tocurilor
tigarilor
inelarului nesingur
pielii
cozonacului si al sarmalelor

Aici karma se dizolva. Intr-un pahar de vin negolit, peste care mai torni, desigur.

Wednesday, February 13, 2008

Si totusi...si Hitler e om...

Se facea azi-noapte ca eram din nou clasa a doispea. Unele lucruri nu se schimba niciodata, nici in vis nu dadusem pe la scoala tot anul. In schimb, pusesem bazele viitorului tarii - aveam o slujba care imi manca tot timpul si tot pentru slujba ajunsesem si la scoala, de unde se vede treaba ca de adeverinte nu scapi nici cand dormi...
Asa, si ajung acolo si dau nas in nas cu o colega care tocmai iesise din clasa si care-mi zice: "Aoleu, bine c-ai venit, hai intra ca avem examen, sa-ti iei si tu o nota, sa-ti incheie media".
M, cam nasol, dar trebuia sa-mi fac datoria, asa ca intru. Inauntru, cine sa fie? Chiar domnu Hitler, care se plimba printre banci, cu mainile la spate, veghind sa nu copieze nimeni, ca altfel jar mancam (la propriu) Ee..si mai asez, scot o "foaie de hartie" si incepe sa imi sune telefonul. Si vine Hitler sa-mi confiste telefonul. Eu ii zic: "Dar stati putin, ca abia mi l-am luat, nici nu stiu cum se pune pe vibratii",dar mi l-a luat. Evident ca la examen nu am scris nimic si nici nu am reusit sa copiez, asa ca ies de-acolo nitel pleostita. Cand, ce sa vezi, vine Hitler putin catranit: era si el indragostit de-o fata si vroia sa plece cu ea pe vapor (asta cred ca e de la siroposenia aia de 14 februarie care vine), dar nu avea bocanci. Daca nu avea bocanci, nu putea sa plece. Si-mi vine solutia salvatoare: "Domnul Hitler, stati putin, ca intru de pe telefonul meu pe internet si va comand o pereche de bocanci de pe eBay. Si v-am scos din jena, numai ca..stiti... foaia mea de examen e goala..." Si ne-am inteles pana la urma, de unde si vorba - esti om cu mine, sunt om cu tine, daca nu esti evreu, tigan sau homosexual.

Wednesday, January 30, 2008

A, inca ceva

-oamenii care au casti pe urechi si vorbesc dupa aia foarte tare, in timp ce in camera e liniste
-sireturile legate in jurul gleznei
-cand scrii ceva apasat pe prima pagina si apoi , cand te uiti pe pagina urmatoare, ramane imprimat
-foaia de indigo, care mi s-a parut tot timpul ruda de la tara. Parca nimeni n-o vrea, ca te murdaresti si e si cam demodata, daca stai sa te gandesti. Pacat, ca era fata buna
-chestiile care merg doar pe baza de cheita. Se gasesc mai greu, ca acum toate merg pe baterii - si ceasurile, si jucariile
-samburele cu apa din caisele verzi
-vaca blanda care rastoarna omul mare, daca nu-i vorbeste frumos. (le recomand calduros pe alea de la rosia montana, care seamana cu un caine: vin cand le chemi si le intinzi mana, iti mananca din palma si stau sa le scarpini pe frunte, dupa care se prabusesc de lene)
-ceaiul de fitze, cu aroma de caramel, bucatele de ciocolata prin el, plus lapte si miere, ma scuzati

Tuesday, January 29, 2008

Ganduri de buzunar

Aerul - ca o cutie de cadouri frumos ambalata.

Vorbele pica precum picaturile stereo, pe umeri, si niciuna, niciuna nu ramane pe tine, scurgandu-se ca uleiul in jos, pic pic.

In balta de sensuri stranse pe jos, la picioarele tale, te oglindesti si zambesti linistit ratiunii pe care o vezi undeva la distanta, agitandu-se cu ghearele agatate de peretii izolati fonic.

Asadar, ce te desparte de ceilalti, in afara de aer si o viata atat de complicata?

Tuesday, January 22, 2008

Iliescu in Club A

Nu stiu cine se ocupa de imaginea lui Iliescu, dar a avut o idee misto cu treaba asta, mai ales ca nu ai prea des ocazia s-o vezi pe Bunicuta stand la taifas liber intr-un loc al pierzaniei precum Club A :)

Apropo, banuiesc ca selectarea celor care vor participa la discutie nu se face dupa ochi frumosi, mai ales ca trebuie sa te inscrii prin mail sau sa-ti lasi geanta la coada ca sa prinzi un loc diseara in Club A.

De participanti o sa depinda si subiectele, asa ca-s chiar curioasa daca se va vorbi despre criza din PSD si relatia cu Geoana sau Iliescu o sa fie "provocat social" la o vodca tonica la 4 lei.