Pastrati Rosia verde!

Sustine Rosia Montana in UNESCO World Heritage

Sunday, March 2, 2008

Heil-al traire...


Heil-al traire..

Ti se intampla sa visezi cateodata ceva care nu are nicio legatura cu tine, dar scenariul sa fie atat de real si de detaliat, incat atunci cand te trezesti sa ai senzatia ca te-ai uitat la un film, iar filmul ala sa fie un fel de existenta despre care stii ca nu iti apartine si cu toate astea e a ta, 100%?

N-am inteles nici eu exact ce-am vrut sa zic mai sus. Doar ca am visat chestia urmatoare intr-o noapte si cand m-am trezit, jur ca am inteles cum s-au simtit evreii in toata fuga lor, in toata panica si haituirea nazistilor. Visul a fost extrem de real si il tin minte, pas cu pas, si acum, dupa cateva saptamani.

Eram la mine la tara, venisera nazistii in sat si fugareau evreii. Era noapte si eu cu familia mea fugeam din curte in curte, ne ascundeam dupa garduri si copai si furam jumari puse la racit in ligheane mari, ca sa avem ce manca. Stateam ghemuiti langa ligheane si indesam jumari in buzunare. Apoi, s-a facut ziua si ne-am dat seama ca nu mai avem unde sa ne ascundem, ca trebuie sa fugim de acolo, undeva in afara satului. Ne-am pitit dupa tarabele din piata si am reusit sa fugim, sa iesim din sat.

Am fugit pe un camp, pana am ajuns la o cladire care abia mai statea in picioare. Zidurile erau scorojite, lipseau caramizi si lemnul usii era decojit. Am intrat acolo, gandindu-ne ca soldatii vor crede ca nimeni nu se poate ascunde intr-o cladire atat de darapanata si deci, nu ne vor cauta acolo. Scarile erau distruse, asa ca ne-am cataract pe cateva tevi lipite de pereti, pentru a putea ajunge la ultimul etaj. Tin minte ca din pereti cadeau bucati de var si ca ma dureau bratele din cauza efortului catararii.

Intr-un final, am ajuns la etajul patru, unde cladirea nu era distrusa, arata ca un hol de bloc. Am gasit usa intredeschisa a unui apartament si cand am intrat in pustietatea incaperilor, m-am uitat la tot praful asezat, la lumina gri-albastruie si la cimentul de pe jos, am simtit frigul dinauntru si am inteles ca nu mai locuia nimeni acolo. Se auzea apa care taraia dintr-un robinet stricat, in linistea mormantala.

Ne-am hotarat sa ramanem acolo, stiind ca nemtii nu au cum sa ajunga pana la acel etaj. In timp, am reusit sa o mobilam cat de cat si am capatat si niste vecini. Tot evrei. Era o cladire de evrei, o cutiuta cu jucarii dezasamblabile pentru copiii blonzi cu ochi albastri.

Am stat asa o bucata buna de timp si ajunseseram sa ne obisnuim cu vorbitul in soapta, cu ascultatul pe furis al radioului, cu mersul in varful picioarelor. Pana intr-o zi, cand am auzit, de la etajul de dedesubt, muzica data tare. Am coborat val vartej, am intrat peste vecina mea in casa si i-am smuls casetofonul din priza, rastindu-ma la ea: “Ai innebunit?! Daca nu ne-a prins nimeni pana acum, crezi ca poti sa dai muzica tare, ca sa se afle ca in cladirea asta sta cineva? Nu te gandesti si la ceilalti?!”. Eram foarte furioasa. Luni de zile ne atrofiaseram corzile vocale si traisem tot timpul cu frica in noi ca, pana la urma, cineva o sa afle ca acolo stau evrei.

Ceea ce s-a si intamplat – in momentul urmator am vazut liftul urcand si in el – doua SS-iste in halite verzi, deghizate in asistente. Am inteles ca au venit sa ne ia si m-a cuprins o frica groaznica si am incercat sa ii dau un sms tatalui meu, care era sus, in apartamentul nostru, sa ii spun sa fuga de acolo. Nu il puteam suna, pentru ca s-ar fi auzit telefonul. Nu am reusit sa termin sms-ul la timp, ca ele au ajuns la noi in casa si nu apucasem sa-l avertizez pe tata. Imi era foarte frica ca o sa-l ia si ca n-o sa-l mai vad. La un moment dat, le-am vazut pe ss-iste coborand si dupa aia, pe tata care a venit si mi-a zis trist si rar: “Azi e miercuri… Pana vineri trebuie sa avem toate lucrurile stranse… pentru ca ne vor lua la Auschwitz. Au aflat ca stam aici si trebuie sa fugim, altfel o sa ne duca si o sa ne omoare”.

Ne-am luat toate lucrurile si ne-am refugiat la vecina cu casetofonul. Aveam iar valizele intinse si sentimentul ca suntem in plus, ca nu suntem acasa la noi si ca aratam probabil ca niste sobolani speriati. Vineri, au venit nazistii si nu ne-au gasit in apartamentul in care stiau ca statuseram pana atunci. Au dat foc la boiler si dupa aia a ars toata casa, auzeam focul si cum trosneste lemnul, dar nu puteam face nimic, taceam chitic in apartamentul de dedesubt, sa nu ne auda nimeni.

Dupa aia, m-am trezit. Nu stiu daca am mai murit sau nu.

Mi-a fost mila..nu, de fapt mi-a fost jena de toti “natzarii”…care se agata de o atrocitate a istoriei ca sa isi motiveze propriile frustrari. Propriile zvastici tatuate, despre care probabil nici nu stiu ce inteles avea la origine…data noptii de cristal tatuata in dreptul inimii…si tot felul de astfel de chestii penibile.. Cand nu le-ar trebui decat sa simta frica, teroarea, sentimentul de animal haituit, sentimentul pe care il ai cand stii ca peste o secunda poti sa fii mort, toate trairile pe care le-au produs nazistii.

Cu ceva timp in urma, doi oameni importanti pentru mine m-au exclus in toate felurile posibile pentru faptul ca am pielea alba. Ca port ochelari, ca am parul roscat si ca am pistrui. Eu nu sunt evreica si ei nu sunt nazisti, dar am simtit destul de bine gustul umilintei si mai ales al neputintei de a schimba ceva. Ei sunt aproape de pensie, au facut un copil, au cladit o casa, cunoasteti povestea.. Dar au repetat acelasi fel de a fi. E pur si simplu jenant…si trist ca astfel de lucruri se intampla in continuare si se vor mai intampla.

2 comments:

Adrian said...

Un adept al psihologiei transpersonale ar ridica profesional din sprancene: Hitler iti da un examen de umilinta de la care tu te eschivezi evreieste propunandu-i sa-i cumperi cizme apoi, in al doilea vis, te ascunzi in ruine ferindu-te de exterminare in timp ce spaima e aproape solidificata. Daca focalizarea realitatii a avut o adancime de camp atat de mare, trebe sa fie ceva, cumva, candva intr-un undeva. Mai scrie daca mai ai. Io stau la panda.

Alina said...

Si io cred ceva, cumva, intr-un fel si in altul. Si mai astept sa mai apara.