Ce-a mai murit si Teoctist!...

Dar nu asta ar fi necazul cel mai mare...la 92 de ani e posibil sa nu te mai gandesti la vacante prin Europa. Mi se par insa ciudate reactiile din presa, jalea nationala, mai ceva decat negura de la Vatican atunci cand a murit Papa, ziua de doliu national si regretele de la mic la mare fata de "disparitia prematura" (?!?) a unui "om deosebit, intemeietorul si legătorul comunitatii crestine din Romania". Ce-i drept, nu chiar oricine putea sa toarne pentru Securitate si nici daramarea bisericilor nu putea fi aprobata de fitecine, deci poate ca au si ei dreptate. Cu niste acte deosebite suntem toti datori.

Faptul ca Biserica ocupa, in sondaje, locul 1 al increderii in institutiile de stat justifica cele circa 30 de stiri care aparusera pe Mediafax aseara cu toate declaratiile reprezentantilor BOR, ale lui Vacaroiu, Basescu si toti enoriasii care se spovedesc pe la Golden Blitz, la un vin sfintit? Toti se vor jeli acum ca Teoctist a disparut si ca nu a putut fi inmormantat in Catedrala Mantuirii Neamului, fara sa se mai gandeasca nimeni ca din dorinta lui Teoctist, acea catedrala urma sa distruga jumatate din parcul Carol? Toleranta care ar trebui vina din credinta arborata de romanii cu insigne cu Iisus in piept, simtul masurii care ar trebui sa ne simbolizeze religia, valori care trebuiau "promovate" de cel mai de seama reprezentant al Bisericii s-au reflectat in afacerea cu parcul Carol, la marsurile Gayfest - in care participantii erau huiduiti si loviti de maicutele batrane cu braul de lana, fane ale Fecioarei Maria, in slujbele de Pasti in care hop-top apare mentionat si numele presedintelui care, vorba aia, are dreptul la 100 de grame in plus de gratie divina.

Pana si Remus Cernea, care era in conflict de ani de zile cu BOR, a afirmat ca "e un moment trist, care trebuie respectat". Sunt de acord cu asta. Dar nu am vazut pana acum vreo stire obiectiva, doar o jelanie suspecta care probabil ar trebui sa demonstreze ca suntem un popor cu frica lui Dumnezeu. Dar de ce? E, ia mai bine sa punem noi mana sa credem, ca de cercetat se ocupa institutiile de stat.

Despre sex, numai de bine :)

Cand o sa fiu mare, vreau sa ma fac Nora Iuga :) Vreau, cand o sa am si eu aproape 80 de ani, sa port palarii de paie, sa ma rujez a erotism, sa fumez si sa ma gandesc la barbati, chiar daca probabil singurul care mi-ar veni mai aproape de un metru ar fi postasul. Vreau ca la batranete sa pot sa citesc ce mi se intampla in prezent, sa imi rad de colegele de varsta care se scandalizeaza la auzul cuvantului "Sexualitate" si care sa-mi spuna sa ma potolesc, ca ma compromit.

A venit la dezbaterea despre literatura erotica romaneasca, la 76 de ani, pe o caldura de 40 de grade si mi-a venit s-o iubesc pentru mintea asta curata! Da, vorbea despre foite de sperma uscata intinse pe pielea unei tinere si atunci am avut incredere in ea nu ca in bunica mea, ci ca intr-o tipa cu care ai putea fuma. Gandeste in curbe si increngaturi, in coapse de femeie, fara unghiuri ascutite, fara frane, ca Emil Brumaru si Henry Miller care vad, ca si ea, aceeasi legatura intre Dumnezeu si erotism.

Ma rog, m-am entuziasmat pe uscat :) Ce voiam sa zic e, pentru cei care sunt din Bucuresti, ca in fiecare joi, in cafeneaua de la Twice sunt dezbateri despre sex, erotism ( in arta, in viata de zi cu zi) la care sunt invitate tot felul de personaje interesante. Fac bine la neuron, poate chiar si la ten.

A IMPROVIZA/ 1) (poezii, compoziţii muzicale etc.) A compune în grabă, fără pregătire prealabilă

Sper sa-ti vina sa scoti limba sau orice altceva stii tu despre joaca... uite, ca nici nu mai stiu sa ma exprim, doar ca ma ia cu un vartej pe dinauntru, probabil ca asta se intampla in inghetata aia buna de capsuni atunci cand i se agita moleculele in congelator spre a deveni o merituoasa Miss Inghetata de Capsuni, eu uite asa cred ca se bucura astia mici, astia doi care aluneca asa pe sunete si pe stari, bleop-bleop!



Bobby McFerrin cu Richard Bona

Pentru ca PET!

Ce au in comun o pereche de adidasi, doi pempărși calzi la suflet, pachete de tigari, sticle si cutii de bere? Nu, nu stadionul national, ci muntii Bucegi (oricum, nivelul de bun simt al "vizitatorilor" e cam acelasi si intr-un caz, si in celalalt). Mai precis, traseul de la cota 2000 spre cota 1400, unde, in acest uichend, 30 de oameni au curatat cat au putut zona. S-a lasat cu victime: 60 de saculeti aromaterapeutici care vor fi dusi la groapa de gunoi, poate chiar la reciclare, de catre primaria Sinaia. S-a lasat si cu arsuri de soare si febra musculara, dar si cu o seara de cantat la chitara, de "ceai" la termos (Multam, Gradi! :D), MULTI fluturi, o glezna luxata, bataturi si salvamontisti cu discursuri politice (in concluzie, oricum toate regimurile sunt o apa si-un pamant si daca nu erau evreii - "Stiu ca esti roscata, dar nu o lua personal" - era si mai bine :) ).
Un traseu minunat pana la crucea din Caraiman - dupa un an de asfixiat in bucuresti - multi oameni faini si creste numai bune de alergat si de behait, ca sa iti fie mai clar de ce ti s-au inventat plamanii! :)
Si apoi, a doua zi, coborat prin toate râpele si strans urmele bipezilor care fac de rusine conceptul de "coloana vertebrala". Interesante reactiile turistilor: de la "Ce religie aveti?" pana la "La ce facultate sunteti?", "Ce buna e asta!", "Pot sa pun si eu bateria asta la dvs? Am gasit-o pe jos", un tata care s-a tinut dupa noi si a venit la un moment dat cu copilul intr-o mana si cu o sticla goala de bere, niste hartii si un ambalaj de biscuiti stranse de pe jos, in cealalta. E un inceput bun. Exista reactii, oamenii nu se mai prefac ca noi nu existam, deci ca nici gunoaiele n-ar exista. Mai putine mistouri din partea gratargiilor comparativ cu actiunea de anul trecut deci, poate ca incet-incet, lucrurile se misca.
E nevoie de astfel de actiuni si e nevoie ca oamenii sa stie de ele.

Multam, Cipicu, pentru rabdare si organizare. Berile promise pentru alaltaieri se amana, cu dobanda, pentru Vama de sambata asta :)

Du-te la "Favela rising"

Apoi, e stiut de mult ca omul e un animal mai mult egocentric decat social si ca si-ar pazi mai degraba propria tartita corporatista, decat sa se gandeasca la foamete, incalzire globala si alte probleme ce depasesc aria sumei de la intretinere, tinuta colegei de birou si alte griji arzatoare.

Asa ca m-am simtit ca acasa aseara, in art jazz club, unde s-a difuzat “Favela rising” ( http://fest06.sffs.org/films/film_details.php?id=29 ): 3 oameni, cat eram in tot clubul, ne-am creat singuri o atmosfera tare intima, ca oricum, cine ar putea fi interesat de un documentar bine realizat despre viata cartierelor marginase din Rio de Janeiro? Pe cine ar putea interesa faptul ca, in timp ce in Palestina, in decurs de 5 ani au murit 300 de copii,, in aceste “favelas” (periferii), in acelasi interval de timp, au fost ucisi de 10 ori mai multi copii care slujeau baronilor drogurilor? Schimba cuiva cursul vietii faptul ca acolo politia intra in cartierele astea si omoara la intamplare oameni nevinovati, care aveau ghinionul de a se afla pe strada in acel moment? (acum doar o saptamana au mai omorat 11 oameni) Sau ca pustii au ura in ochi si arme in buzunar inca de pe la varsta de 7 ani? E, sa nu exageram, doar nu s-a intamplat inca la noi in cartier. Si nici macar n-avem vreo tangenta cu Anderson, tipul care s-a agitat, din adolescenta si pana acum, sa schimbe ceva cu scoala de muzica prin care incearca sa atraga copiii, astfel incat sa nu mai ajunga mana de lucru pentru traficanti. Ce, ne-a facut el noua ceva, ca sa-l bagam in seama? Hai noroc!

Scurt indrumar de credinta

As vrea sa multumesc trupei Faithless pentru ca exista :) Pentru ca, desi treceam in zilele alea printr-un fel de halucinatie dureroasa, in seara in care au cantat am avut incredere, am dansat si am cantat stiind clar ca n-am nimic de pierdut in afara de mine, si pe mine n-o sa ma pierd asa usor. Ei m-au facut sa inteleg asta, cand nimic din jur nu imi era clar.
Imi pare rau pentru oamenii care nu cred in nimic si poate ca nu e locul potrivit sa spun asta si poate ca nici n-ar trebui s-o zic.

Maxi Jazz mi-a semanat cu un fel de profet. Slab la limita supravietuirii, n-ai spune ca are vreo legatura cu hrana concreta. El stie ce trebuie sa stie. El doar "is missing her with his all skin, like a lock on the door”, atinge trairile cu varfurile degetelor si e linistit. E linistit cumva ca Gellu Naum, desi danseaza fara oprire. De fapt, cele doua sunt in stransa legatura. E alcatuit in mare parte din trairi. Danseaza liber si nu ii e frica de zilele proaste, din simplul motiv ca vor trece, asa cum vor trece si cele bune. Totul e egal, dar nu banal. Nu pot sa demonstrez asta. N-am formule si nici argumente si mi se pare penibil sa explic un zambet linistit si fara cuvinte, unui “faithless”.

Mi s-a facut pielea de gaina, am simtit revolta si am simtit ca ma inviu ascultandu-i versurile, ascultand “Mass destruction”, simtindu-ma intr-o gigantica si invizibila catedrala, cu un fel de dumnezeu negru alcatuit din carne, care statea in fata a mii de oameni si incerca sa ii faca sa isi aduca aminte ca increderea e ceea ce le lipseste. Sa te bazezi pe celalalt. “We come one!”. Mi-am dat seama ca oamenii au foarte multa nevoie de credinta, de legaturi si sentiment de siguranta. Oamenii au plecat fericiti de acolo, nu stiu daca intr-adevar toti, dar cei cu care am vorbit apoi erau linistiti si foarte incantati. Liantul de la sfarsit, miile de oameni cu bratele in sus, cu degetul aratator ridicat, strigand intr-un glas “One!” au facut mai mult decat orice pastila de Distonocalm, alcool turnat pe gat, joint-uri, prostituate sau orice alta metoda de evadare. Oamenii au nevoie de liniste. Oamenii nu vor putea sa razbata niciodata singuri. Globalizarea egalizeaza trairile; informatia aplatizeaza sufletul; oamenii au nevoie mai mult de o mana calda pe care sa o simta in mana lor, decat de o conexiune rapida la internet. Cateodata, ajungi sa uiti si asta, nevoia de a te asigura ca sufletul tau mai “functioneaza”. Cateodata uiti, de-asta e bun Faithless la casa omului: liniste in versuri mitraliate si ritmuri bubuitoare. Incredere deghizata sub un invelis, ca si in realitate.
Cum intuia si Anne Frank de la o varsta foarte frageda, “cu o constiinta linistita, ai putere sa faci orice”.

"O tara de orase goale"

Cand eram mica si ma duceam la tara, eram in stare sa ma joc cu un bat in pamant pana ma lua maica-mea de o aripa si ma ducea sa mananc. Nu stiu ce aveau acel bat si acel praf de imi puteam face atata de lucru cu ele, probabil faptul ca nu mergeau pe baterii.
Am dat acum, la tara, peste pisici incredibil de lenese (sau sa le zic "relaxate", avand in vedere ca mai defilau din cand in cand cu o codita atarnand din bot?) si gaste!! De la gaste imi aduc aminte de evantaiul din pene pe care mi-l facea bunica-mea, precum si invataturile binevoitoare ale unei prietene de familie (eu aveam 5 ani, ea 35) care ma sfatuia sa le dau paine cu tuica, ca sa le pot deposeda in voie de pene si sa imi fac toate pernele si evantaiurile din lume.
Mai erau gogosile cu branza si painea gigantica, grea si rotunda, cu coaja cat degetul, pe care o scotea bunica-mea din cuptor si cu care ma frigeam mereu, ca n-aveam rabdare sa se raceasca.
Mai erau miile de muste care se puneau pe sarma de uscat rufe, ca pe scena, iar cand miscai sarma se facea un roi ca in "Pasarile" lui Hitchcock.
Bobocul de rata pe care l-am pus langa gura cuptorului, ca sa nu-i fie frig, ca era bolnav si cainele turtit si lunguiet, Brezoi, pe care il infasam cu basmaua de duminica a mamaii mele. Nu stiu de ce, nici intr-un caz, nici in celalalt, nu au parut prea incantati.
La mine la tara faci o jumatate de ora cu caruta ca sa iti faci rost de apa de baut. Dureaza, de asemenea, vreo 10 minute doar ca sa aprinzi focul ca sa faci de mancare. Cum sa explici (chiar si fata de tine) nervii pe care ii ai cand nu poti primi un sms cu scorul nu stiu carui meci, ca n-ai retea?
Duminica seara te sui in masina si pleci inapoi spre Oras, indreptandu-te spre un viitor incurajator: slujba indobitocitoare, pentru a-ti lua o casa, pentru a o plati o viata, pentru a fi linistit, pentru a avea starea necesara sa purcezi la cautarea batului.

Mai serviti un rock?

Romania incepe sa semene cu Ungaria; cu Belgia si cu un efort de imaginatie, poate chiar cu Germania. Nu, nu din punctul de vedere al educatiei, bunului-simt sau al curateniei, nu, vorbim aici de lucruri serioase. Romania incepe sa se lepede de gumarul de Cenusareasa pentru o incaltaminte mai cu toc, care s-o ridice in ochii industriei muzicale internationale. Si, cu mici exceptii, incepe promitator: boom-ul de trupe renumite care au concertat sau care urmeaza sa cante anul acesta prin marile urbe romanesti dovedesc ca lucrurile incep sa se miste, mai cu hais, mai cu cea, si la noi.

Uite, de exemplu, un festival care mi-a mai adus speranta in sufletu-mi mic si negru (asta e, tricoul se decoloreaza...): Artmania. Pai cum sa nu intri in fibrilatie cu doua luni inainte, cand afli ca o sa-i vezi la ochi pe Haggard, My Dying Bride, Anathema si mai mioriticii Altar, Luna Amara sau Celelalte Cuvinte? Drept urmare, m-am inarmat cu biletul in dinti si am purces la cautarea unui loc de cazare... Putin cam tarziu cu o luna inainte, aveam sa-mi dau seama dupa cateva ore de sunat la pensiuni, hoteluri, prieteni si cautat pe site-uri. ultima sansa era sa iti mituiesti pestisorul de aur sau sa incerci sa gasesti locuri in afara Sibiului. De unde a si inceput sa mi se ridice a nedumerire una din sprancene: oamenii astia sunt intr-adevar pregatiti pentru miile de fani care vor veni la festival? Sau s-or fi orientat doar dupa cele 100 de bilete vandute in Sibiu pentru Artmania?

In cele 3 zile petrecute acolo, disciplina aproape nemteasca a lui Klaus Johannis - primarul Sibiului - si a organizatorilor n-a putut trece totusi peste faptul ca ne aflam in Romania. De ce? Cu circa 24 de ore inainte de inceperea festivalului, comunicate peste comunicate: pianistul trupei Haggard si-a luxat mana si nu mai poate canta. De ce nu a fost posibila inlocuirea lui in tot acest timp e un lucru in care n-as putea sa ma bag, desi ii asteptam cu unghiile roase din iarna, de cand se zvonea ca vor concerta in Romania. Insa de ce nu s-a gasit alta solutie pentru situatia asta de critza, cum ar fi introducerea unei trupe noi in program, despagubirea celor care si-au luat bilet sau cel putin cererea de scuze in mod public, asta ma cam intriga. Dar sa nu fim rautaciosi, o solutie competenta s-a gasit: inlocuirea concertului Haggard cu cel al trupei Cargo. Cum ar veni, platesti pentru un masaj thailandez si ti se aduce in schimb o domnisoara cu parul foarte strans la spate, cat sa dea ochilor un halou migdalat. Aduce cat de cat cu originalul? Bun, then it’s settled.

Partea faina e ca toti cei care au fost pe scena au dat ce au avut mai bun: unii – o gura de bere peste cap, altii o vedere ampla la bandana Obor-iana cu frunze de marijuana, combinata cu un show fortat si batranicios (Cargo) si restul, la care simteai ca ce iese din ei e pur si simplu esenta lor si lucrurile in care cred cu adevarat: Altar, My Dying Bride, The Gathering. Altar au anticipat, prin show-ul lor, mesajul intregului festival: forta, daruire, implicare egala, indiferent ca e vorba de un public de 500 de persoane sau de 5000. Andy Ghost, vocalul Altar si dovada vie a zicalei “Esentele tari se tin in sticle mici”, a avut rolul dificil de a deschide festivalul si de a incalzi publicul. Si i-a iesit, prin piesele “Atitudine”, “Respect”, “Nascut invingator” si printr-o sonorizare destul de buna.
Au urmat Celelalte Cuvinte, al caror show ar putea fi comparat cu cele ale lui Alice Cooper, nu ca scenarii teatrale, ci ca forta scenica, prestatie de calitate, respect fata de public printr-un spectacol la care nu s-a facut rabat: piese vechi si noi, instrumentisti pasionati – bateristul Leontin Iovan care, desi atinge o varsta respectabila, ar putea da din energia lui oricarui reprezentant al “noii” generatii.
La spectalolul celor de la Cargo, am inchis ochii si am incercat sa-mi imaginez ca sunt reclame. Oricum, mi-ar fi fost greu sa ii tin deschisi in fata tricoului verde-acid al lui Barar sau al celui portocalio-mulat al basistului. Cat despre prestatia lor muzicala, am rezolvat-o cu acoperitul urechilor si cantatul cu voce tare “Brown girl in the ring”.
Tarot si The Gathering au deschis seara de sambata, solistul de la Tarot reusind sa relaxeze publicul cu glume in fiecare pauza dintre melodii – prestatie in forta si totusi… Cei de la Gathering au cantat pentru ultima oara cu Anneke van Giersbergen, prezenta plina de carisma si flexibilitate, de altfel punctul principal de interes pe scena. Ramane de vazut cum vor evolua dupa plecarea ei.

Au urmat atractia serii, My Dying Bride, acesti cavaleri in negru ai Prozac-ului, mult asteptati judecand dupa reactia publicului (circa 10.000 de oameni in seara de sambata). Un show de lumini bacoviene (violet, albastru) combinat cu prestatia teatrala a solistului care a cazut in genunchi si s-a intins pe scena - semn ca suferea – m-au facut sa simt ca oamenii intr-adevar au dat ce au putut mai bun pe scena si ca asteptarile publicului nu au fost inselate. Timp de aproximativ o ora, strazile din imprejurimile Pietei Mici au fost mai goale, deci evident mai triste…
…situatie care s-a remediat rapid cu ajutorul dozatoarelor de bere situate in incinta Pietei Mici. Licoare placuta papilelor gustative mai ceva decat bomboanele si vata de zahar, judecand dupa varsta unor participanti la coada, pe care nu ii mai intreba nimeni daca au peste 18 ani.
In schimb, Marinica, desi avea in jur de 25 de ani, a reusit sa echilibreze candoarea specific minora. Marinica este de meserie punker. In timpul liber, dormea pe strazile Sibiului, atunci cand nu bea cu gasca. Marinica este insa responsabil si se gandeste la viitor. La viitorul plamanilor lui. Din aceasta cauza, atunci cand doarme pe ciment, tine pe piept un catel mic si cald, care doarme alaturi de el. Pe catel nu il deranjeaza zgomotul gastii si nici tatuajele de pe pieptul lui Marinica, drept dovada ca amandoi dorm foarte relaxati pe strada pietruita si plina de oameni.

Odihna lor neintrerupta se datoreaza, cred, faptului ca in Sibiu oamenii sunt foarte primitori, iar asta pot sa o spun cu mana pe inima lui Marinica, care nu a fost deranjat de nimeni in timpul somnului. Nu, oamenii chiar sunt foarte amabili si rabdatori; chiar si cand injura, o fac cu un fel de blandete ce te duce cu gandul la Moromete. Nu stiu cu ce sa te omeneasca mai intai si cum sa faca sa te simti mai bine. Asta, daca nimeresti la localnici. In cazul in care ai norocul sa te cazezi la hotel sau sa vrei sa mananci la restaurant, asteapta-te la cel putin o jumatate de ora de flirt cu sticla de bere pana ti se aduce mancarea – de obicei inecata in ulei (snitel de pui) sau cu aluat crud (pizza). Penele de curent sunt, bineinteles, la deruta, pentru a apuca sa vezi cat mai putin ce ai (in viata) in farfurie.
In concluzie, ce ne-a dat Artmania noua, provincialilor aflati in capitala culturala? Pai, in primul rand ocazia de a vedea niste trupe pe care in rest cu greu le-am mai prinde prin Romania, in afara de tranzitarea tarii. Si ne mai face sa vedem orase si oameni cu care n-am mai luat contact ( in afara de prietenii vechi pe care ii intalnesti la festival si pe care nu i-ai mai vazut de ceva ani). Iar asta e un lucru bun. Turistic vorbind. Cetatea Sibiului e un loc pe care-i musai sa nu-l ratezi. Asa cum sunt si Turnurile Sibiului (din Turnul Sfatului, construit in secolul 13, poti vedea intregul oras, plus ca nici scarile subrede nu sunt de lepadat, ca nivel de adrenalina vorbind) sau Biserica Evanghelica, unul dintre cele mai vechi monumente cu arhitectura gotica, in care se gasesc expozitii de fotografie – asta daca nu esti atent mai degraba la dalele vechi de piatra sau inscriptiile in latina, sapate in peretii bisericii.

Ce le-a dat sibienilor? Probabil dureri de cap din cauza numarului imens de oameni care i-au luat pe nepregatite (asta se putea vedea usor din felul in care restaurantele si hotelurile au gestionat situatia – servire neglijenta, mancare proasta, tratare a clientilor pe fuga),dar si niste vibratii care au fost probabil orice, mai putin ardelenesti...cred ca muzica i-a facut sa se simta fierbinti si alerti, abdicand putin de la cotidianul “orar de liniste”. Ceea ce ne dorim si noua, adica next year, same place.

Marinica


Biserica Evanghelica