Pastrati Rosia verde!

Sustine Rosia Montana in UNESCO World Heritage

Monday, September 29, 2008

Waldeck a batut la usa relaxarii. Pacat ca era ocupat

Pentru a te simti bine la un concert Waldeck s-ar cere o trusa care sa contina relaxare, simtul umorului si inclinatie catre joaca. Pentru un concert Waldeck in clubul Fabrica insa, continutul trusei se adapteaza brusc: una doza serioasa de nesimtire, pentru a ignora microfoniile repetate; una portavoce pentru solista, asa incat dialogul purtat cu publicul sa poata fi auzit; masca de gaze pentru fumul de tigara a la Londra; lanterna, pentru a vedea ce se intampla pe scena si, in final, un CD al trupei, pe care sa-l poti savura, asa cum trebuie, acasa.

Trupa Waldeck, proiectul austriacului Klaus Waldeck, mixeaza electronic muzica anilor '20-'30. Clarinet, pian, ceva swing, ceva tango, influente trip-hop, reggae si rezultatul e garantat: te-ntinzi pe spate si din cap incep sa-ti iasa, incet-incet, stresul restantelor, al chiriei, al slujbei. Dupa asta, te ia un zambet larg si nu te mai lasa. Asta era programat pentru vineri seara, pe 26 septembrie, in clubul Fabrica. Inauntru, in schimb, o aglomeratie infernala: peste 1000 de spectatori se calcau deja in picioare; coada mare la garderoba, coada mare la bar si, in rest, ca sa compenseze, o aglomeratie ca de IRTA la iesirea din fabrica.

La ora 23, pe scena au intrat instrumentistii si concertul a inceput. Cu o serie de microfonii, intre care vocea solistei Joy Malcolm se auzea asa de slab, incat era acoperita de discutiile din public. Dupa melodia "Memories", s-au auzit cateva aplauze, dupa care spectatorii s-au intors la ce aveau de discutat. Poate si pentru ca atat pe scena, cat si in sala era intuneric, iar intre trupa si spectatori nu era niciun contact vizual.

Luminile concertului s-au redus la cateva spoturi violete, insotite de imagini difuzate pe fundalul scenei. Proiectiile cu dansul lui Fred Astaire, fluturii si cerul albastru au reusit sa mai invie atmosfera, asa ca, dupa "Addicted", publicul a fost in delir: s-au auzit cateva aplauze in plus.

La finalul piesei "Children of the ghetto", Malcolm a concluzionat ironic: "This is the best soundcheck ever", aprobata fiind, la cateva secunde, de o noua microfonie. In intunericul salii se vedeau cateva ecrane luminoase de telefon, mai putin pentru poze sau filmulete, cat pentru sms-uri.

"Sunt fascinat de pofta de viata si de inclinatia hedonista a acelei epoci din anii '20-'30. Pe vremea aceea, singura motivatie a femeilor parea sa fie o viata cat mai plina de placeri, iar muzica era o imbinare a actului artistic si a distractiei. Incerc sa continuu traditia acelui stil care a fost neglijat atata vreme", zice Klaus Waldeck pe site-ul oficial. A sunat ca din alt film? Si organizarea din Fabrica la fel.


Doua filmulete, mai jos, din care macar se aude :)

Addicted


Memories


Publicat si aici.

Sunday, September 7, 2008

Luci

Luci poate ca o sa fie autist de meserie. Tacator e deja, oricum. Melcii carora nu le da drumul din pumn seamana cu el: intortochiati, tacuti si probabil perfecti. In fiecare zi deschide palma cu o noua comoara pe care nu o scapa din ochi nici cand mananca: o ghinda, o cochilie, vreo baterie mica sau o piatra. Anul trecut se axase pe “goange”, venea mereu cu cate un greiere, gandacul-domnului sau gargarite.

Nu vorbeste niciodata mai mult de 5 cuvinte odata, poate ca la anul, cand va implini 6 ani, va scoate un cuvant in plus. In schimb, priveste fix, fascinat, cu ochii pe jumatate inchisi, intr-un punct personal.

La pranz s-a uitat spre geamul din capatul camerei si a intrebat: “Acolo e dimineata?”. Starea lui si a asistentei care-i dadea cu lingurita s-au ocolit amiabil: “Da’ ce-ai vrea sa fie, noapte?!”. Cand nu e nimeni atent, prinde un detaliu si nu-i mai da drumul: raza de soare care batea chiar pe aburii valatuciti din cana de ceai, peste care si-a pus palma, ca tine cand erai mic si nu intelegeai de ce nu poti sa apuci focul.

De fapt, el asta face: nu da drumul. Tace mult, se leagana si inghite cu lacomie orice farama de atentie si de interesant. E al tuturor, se apara de straini, vrea la cele 2-3 mame-asistente, speculeaza slabiciuni. Foarte rar rade si danseaza. Cel mai des observa. Nu-i trebuie mancare, dar nu lasa din mana titirezul din plastic rosu.

E deja un om mare si n-o sa mai scape de asta. Cred ca o sa-i dau nuca mea.

(Luci are 5 ani si a fost internat, “pentru doua saptamani”, la Centrul “Cristian Serban” din Buzias. De la acele doua saptamani a trecut mai bine de un an, pentru ca nu s-a mai intors nimeni dupa el.)

Ar fi mers un Andries acum

Un ghem impins incet, cu grija. Haos, nu. Vant, nu. Glob cuminte si neted, transparent si luminos. Gene lungi si ordonate si o atingere mica, din varf de deget. Umed. De cireasa.
Tii minte tesutul organic, fibros, carnos al miezului de cireasa rosie si grasa, de parca ai musca din cineva?