Prima oară când am văzut "Silver Linings Playbook" (pentru că
mi-a plăcut aşa de mult încât l-am văzut şi a doua oară) a fost într-un cinema
de mall, într-o seară uşurică de vineri, când mă aşteptam să dau de o
"comedie romantică". Aşa fusese catalogat. Am descoperit, în schimb, un
film frumos şi delicat despre graniţele fine, ca de mătase, dintre normalitate
şi nebunie, dintre obsesie şi iubire liniştită, despre resorturile invizibile
care ne fac să ne sucim de la o stare la alta într-o fracţiune de secundă. Eu
nu îndrăznesc să-l pun într-o categorie. Tratează aşa de blând nişte subiecte
aşa de grave (cum ar fi bolile mentale) încât, ca să-l cataloghez, ar fi ca şi
cum aş încerca să pun degetul pe o dâră de fum.
E greu să discuţi în public despre afecţiunile psihice fără
să adopţi o atitudine gravă, mono-sprânceană. Şi totuşi regizorul şi scenaristul
David O. Russell reuşeşte s-o facă într-un mod absolut minunat şi cald în
"Silver Linings Playbook". De ce? Pentru că ştie despre ce vorbeşte. În
viaţa reală, fiul lui Russell este maniaco-depresiv, la fel ca personajul principal
din film, Pat Solitano. Aşadar, regizorul a avut nişte informaţii valoroase
"din interior", pe care a reuşit să le folosească decent, cu bun-simţ
şi afecţiune, aşa încât să nu jignească niciun privitor care ar suferi şi el, poate,
de vreuna din afecţiunile secolului: depresie, anxietate, boala
maniaco-depresivă, tulburări obsesiv-compulsive, atacuri de panică.
Personajul lui Pat Solitano e jucat de Bradley Cooper - o
surpriză excelentă. Recunosc că nu credeam despre Cooper că ar putea ţinti ceva
mai sus de "Marea Mahmureală", dar în "Silver Linings Playbook" a dat cu prejudecăţile mele
de toţi pereţii. Cooper joacă sensibil, matur şi atent la cele mai mici vibraţii
rolul lui Solitano, un bărbat diagnosticat ca"maniaco-depresiv, cu
schimbări bruşte de atitudine şi cu gândire deviantă cauzată de stres",
proaspăt liberat dintr-un sanatoriu de boli mentale.
Pat a fost internat după ce şi-a surprins soţia sub duş cu
un coleg de muncă, neputându-se
stăpâni şi atacându-l violent pe amant. Acum, la externare, singura sa
obsesie este să îşi recâştige soţia, pe Nikki. Iar ordinul de restricţie pe
care aceasta l-a emis pe numele lui e doar un detaliu de care nu o să se împiedice.
Nikki e tot ce vede în faţa ochilor, cu patima unui taur în mijlocul arenei de
coridă.
Între timp, însă, viaţa i-a pregătit alte planuri. Pat o
întâlneşte pe Tiffany (interpretată de Jennifer Lawrence – proaspătă
câştigătoare a
unui Oscar pentru acest rol), care a trecut prin nişte traume relativ
asemănătoare. De-a lungul întâlnirilor, cei doi fac schimb de impresii despre
medicamentele antidepresive, despre greutăţile prin care au trecut, se atrag şi
se resping, au reacţii incontrolabile şi dau naştere unui vârtej de întâmplări
când amuzante, când violente, când emoţionante. În "nebunia" lor, ei
par să fie însă cei mai normali oameni de pe pământ, pentru că spun şi
reacţionează exact după ceea ce gândesc. În jurul lor, familiile şi prietenii
lui Pat şi Tiffany par, rând pe rând, să fi scăpat de la casa de nebuni. Tatăl
lui Pat (un De Niro excelent, ca de obicei) suferă de tulburări
obsesiv-compulsive şi pariază toţi banii familiei la meciuri, mama lui Pat îşi
rezolvă neliniştile interioare gătind biscuiţei de casă, iar sora lui Tiffany, o
veritabilă "control freak", îi face viaţa soţului ei un iad. Privindu-i, realizezi că, de fapt, "toţi
suntem puţin luaţi" şi că eticheta de "om cu probleme psihice" e
doar o iluzie. Cine poate susţine că e complet sănătos la cap când "viaţa
e oricum grea aşa cum e", după cum spune Pat?
Şi totuşi, Tiffany, considerată ca fiind "cea mai
nebună", reuşeşte să-l aducă pe linia de plutire pe Pat mai bine decât o
pot face psihiatrul şi familia lui. Schepsisul este în tot acest dans subtil
condus de fată, care îl scoate pe Pat în afara ringului depresiei. Este un dans
la figurat, dar şi la propriu, pentru că Tiffany face terapie cu Pat sub
pretextul unui concurs de dans la care vrea să participe împreună cu el şi care
se va dovedi, în timp, câştigător pentru amândoi. Ce altă combinaţie mai bună
de forţă şi delicateţe să fi putut găsi regizorul Russel decât un dans al "nebuniei"
care te scoate la liman? Ce alte puteri, în afară de dragoste şi răbdare, pot
da naştere acestor "silver linings", pe care Pat le descrie drept contururile
frumoase, strălucitoare, ce tivesc marginile oricărui nor aducător de furtună? Greu
încercaţii Pat şi Tiffany ştiu cel mai bine că în orice dramă există şi o parte
bună, important e să nu te laşi gârbovit de apăsarea norului negru, ci să îţi
ţii privirea sus, spre conturul lui argintiu.
M-am îndrăgostit de o anumită melodie din coloana sonoră
pentru că reprezintă rezumatul sonor al acestui film. Un dans fin din vârful
picioarelor, ca o pală de vânt, care doar uneori are ritm logic. Alteori,
ritmul o rupe de nebun la goană, ca un cal ţinut legat prea mult timp. Reguli sociale respectate doar atunci
când e nevoie. În afara lor - o libertate proprie, singura libertate valabilă.
Şi toate astea puse pe note simple, pe atingerea umană a bătăilor din palme, pe
un ritm vesel, atingeri şterse şi pasiuni intermintente. O melodie şi un film
cam ca în viaţă, aşa.
Nu cred ca aş putea explica mai clar, pentru că asta e
frumuseţea sentimentelor – să nu poată fi băgate în sticluţe etichetate şi
aliniate pe raft. Filmul ăsta nu a fost fabricat într-un laborator. Însă povesteşte
delicat despre un altfel de laborator, unul invizibil, în cotloanele căruia are
loc zi de zi o alchimie internă. Acolo se amestecă unele peste altele, dansând
ca pe sârmă, "eprubete" cu serotonină, adrenalină, speranţe, frustrări,
optimism, disperare. Amestecul conţine însă şi nişte ingrediente secrete, cele
mai blânde, dar şi cele mai puternice în acelaşi timp: aceste "silver
linings", reflectoarele din spatele scenei care ne scaldă profilul în
lumină aurie, oricât de opaci am fi uneori.
Dragostea. Încrederea. Speranţa. Puterea. Echilibrul. Cusăturile
invizibile care ţin viaţa la un loc.
Credit foto: roverarts.com
Credit foto: roverarts.com