Pastrati Rosia verde!

Sustine Rosia Montana in UNESCO World Heritage

Wednesday, November 21, 2012

După Dealuri suntem noi, guvernanţii


Am să fac  rapid o trecere prin subiectul filmului „După dealuri”, fiindcă bănuiesc că toată lumea ştie de subiectul călugăriţei exorcizate până la moarte în mănăstirea Tanacu, precum şi de faptul că filmul lui Cristian Mungiu a câştigat la Cannes premiile pentru cel mai bun scenariu şi cea mai bună interpretare feminină.

Vesticii l-ar putea considera un film trist sau expunerea unor obiceiuri exotice la care te uiţi cu surprindere, ca la o specie nemaiîntâlnită în secolul descoperirilor ştiinţifice. Pentru români însă, nu poate fi considerat decât o bucată de realitate.

Într-un mod admirabil, Mungiu nu încearcă să arunce pisica nici în ograda Bisericii, nici în cea a Justiţiei, referitor la cauzele care au dus la moartea măicuţei Irina Cornici (interpretată de Cristina Flutur). Dimpotrivă, redă în detaliu realitatea unei ţări care a rămas în urmă la capitolele Sănătate, Protecţie Socială, Apărare şi Învăţământ comparativ cu surorile ei din Europa. Adevărata cauză a acestei tragedii, aş spune.

Filmul redă sistemul de gândire al celor din mănăstire unde, evident, credinţa e pe primul loc. La fel şi ajutarea aproapelui. Nu neapărat ştiinţa, nu medicina modernă. Alina a avut o viaţă foarte grea, iar asta se vede în echilibrul său psihic precar. Singură pe lume, unicul ei punct de sprijin e Voichiţa (Cosmina Stratan într-o interpretare excelentă), la care se întoarce după ani de zile petrecuţi la lucru în Germania. În trecut, fetele au copilărit împreună într-un orfelinat şi n-au avut o viaţă uşoară: lipsuri, singurătate, abuzuri emoţionale şi fizice. Drumurile li se despart însă atunci când Voichiţa alege calea credinţei, iar Alina pe cea a lumii din afara mănăstirii. Din această cauză ajung să se rupă şi legăturile interioare, lucru pe care Alina nu vrea să-l accepte. Ea vede Biserica drept un duşman care i-a furat ultimul punct de reper pe care îl avea pe lume: pe Voichiţa. Pentru o minte deja zdruncinată, asta poate fi ultima picătură pe care o poate îndura. Nu mai poate judeca singură, nu se mai poate descurca singură.

Măicuţele şi călugărul (Valeriu Andriuţă) hotărăsc să o ţină pe Alina la mănăstire, deşi asta nu le face neapărat plăcere. Având însă în vedere că Alina este respinsă de propria mamă, apoi de personalul din spital şi de familia la care locuise înainte de a pleca în Germania, măicuţele înţeleg că a o da afară chiar şi de la mănăstire ar însemna aruncarea ei în stradă şi anularea ultimei ei speranţe. Într-un final se poate spune, chiar dacă sună ciudat, că intenţiile celor de la mănăstire au fost bune la bază. Practica ne omoară însă, uneori chiar la propriu, după cum s-a văzut.

Iar de aici intervine problema socială: cum îi protejează statul pe cei care nu se mai pot descurca singuri? Cum se asigură că pensionarii, persoanele cu handicap, orfanii sau văduvele pot avea o viaţă decentă? Simplu: ori îşi administrează milităreşte instituţiile (spitalele, poliţia, şcolile, judecătoriile), ori... Dumnezeu cu mila. E clar că avem o problemă atunci când medicii sau poliţiştii în acest caz, în loc să pună mână pe aparatură şi să îşi facă treaba, preferă să rezolve situaţia dând sfaturi religioase sau apelând la superstiţii. Instituţiile de stat ar trebui să facă cu totul altceva: treaba pentru care sunt plătite.

Că nu există bani pentru dotări, că legislaţia e încâlcită, că salariile sunt mici iar corupţia mare, aici este o problemă care deja nu îl mai priveşte pe „beneficiar” – cetăţeanul român. Acesta primeşte doar efectele unui sistem disfuncţional, disfuncţionalităţi care pot duce până la pierderi de vieţi. Cazul nefericit al măicuţa Irina Cornici, plimbată ca o minge dintr-o parte în alta, este doar unul din multele întâmplate în România, unde bătrâni sunt încă lăsaţi să moară în faţa spitalelor, unde uneori copiii sunt legaţi cu lanţuri şi ţinuţi fără hrană fără ca Protecţia Copilului să intervină, unde sunt semnalate cazuri de corupţie aproape zilnic, iar pedepsele se lasă, de multe ori, cu formularea „cu suspendare” la coadă.

Un sistem închis, în care aparent lucrurile merg bine, dar în care, de fapt, fiecare se descurcă cum poate. După Dealuri se ascunde un sat fără câini. Iar pe indicatorul de la intrare nu scrie „Tanacu”, ci „România”.