Am să fac rapid o trecere prin subiectul filmului „După
dealuri”, fiindcă bănuiesc că toată lumea ştie de subiectul călugăriţei
exorcizate până la moarte în mănăstirea Tanacu, precum şi de faptul că filmul
lui Cristian Mungiu a câştigat la Cannes premiile pentru cel mai bun scenariu
şi cea mai bună interpretare feminină.
Vesticii l-ar putea
considera un film trist sau expunerea unor obiceiuri exotice la care te uiţi cu
surprindere, ca la o specie nemaiîntâlnită în secolul descoperirilor
ştiinţifice. Pentru români însă, nu poate fi considerat decât o bucată de
realitate.
Într-un mod
admirabil, Mungiu nu încearcă să arunce pisica nici în ograda Bisericii, nici
în cea a Justiţiei, referitor la cauzele care au dus la moartea măicuţei Irina
Cornici (interpretată de Cristina Flutur). Dimpotrivă, redă în detaliu realitatea
unei ţări care a rămas în urmă la capitolele Sănătate, Protecţie Socială,
Apărare şi Învăţământ comparativ cu surorile ei din Europa. Adevărata cauză a
acestei tragedii, aş spune.
Filmul redă
sistemul de gândire al celor din mănăstire unde, evident, credinţa e pe primul
loc. La fel şi ajutarea aproapelui. Nu neapărat ştiinţa, nu medicina modernă.
Alina a avut o viaţă foarte grea, iar asta se vede în echilibrul său psihic
precar. Singură pe lume, unicul ei punct de sprijin e Voichiţa (Cosmina Stratan
într-o interpretare excelentă), la care se întoarce după ani de zile petrecuţi
la lucru în Germania. În trecut, fetele au copilărit împreună într-un orfelinat
şi n-au avut o viaţă uşoară: lipsuri, singurătate, abuzuri emoţionale şi
fizice. Drumurile li se despart însă atunci când Voichiţa alege calea
credinţei, iar Alina pe cea a lumii din afara mănăstirii. Din această cauză
ajung să se rupă şi legăturile interioare, lucru pe care Alina nu vrea să-l
accepte. Ea vede Biserica drept un duşman care i-a furat ultimul punct de reper
pe care îl avea pe lume: pe Voichiţa. Pentru o minte deja zdruncinată, asta
poate fi ultima picătură pe care o poate îndura. Nu mai poate judeca singură,
nu se mai poate descurca singură.
Măicuţele şi
călugărul (Valeriu Andriuţă) hotărăsc să o ţină pe Alina la mănăstire, deşi
asta nu le face neapărat plăcere. Având însă în vedere că Alina este respinsă
de propria mamă, apoi de personalul din spital şi de familia la care locuise înainte
de a pleca în Germania, măicuţele înţeleg că a o da afară chiar şi de la
mănăstire ar însemna aruncarea ei în stradă şi anularea ultimei ei speranţe.
Într-un final se poate spune, chiar dacă sună ciudat, că intenţiile celor de la
mănăstire au fost bune la bază. Practica ne omoară însă, uneori chiar la
propriu, după cum s-a văzut.
Iar de aici
intervine problema socială: cum îi protejează statul pe cei care nu se mai pot
descurca singuri? Cum se asigură că pensionarii, persoanele cu handicap,
orfanii sau văduvele pot avea o viaţă decentă? Simplu: ori îşi administrează
milităreşte instituţiile (spitalele, poliţia, şcolile, judecătoriile), ori...
Dumnezeu cu mila. E clar că avem o problemă atunci când medicii sau poliţiştii
în acest caz, în loc să pună mână pe aparatură şi să îşi facă treaba, preferă
să rezolve situaţia dând sfaturi religioase sau apelând la superstiţii. Instituţiile
de stat ar trebui să facă cu totul altceva: treaba pentru care sunt plătite.
Că nu există bani
pentru dotări, că legislaţia e încâlcită, că salariile sunt mici iar corupţia
mare, aici este o problemă care deja nu îl mai priveşte pe „beneficiar” –
cetăţeanul român. Acesta primeşte doar efectele unui sistem disfuncţional, disfuncţionalităţi
care pot duce până la pierderi de vieţi. Cazul nefericit al măicuţa Irina
Cornici, plimbată ca o minge dintr-o parte în alta, este doar unul din multele
întâmplate în România, unde bătrâni sunt încă lăsaţi să moară în faţa
spitalelor, unde uneori copiii sunt legaţi cu lanţuri şi ţinuţi fără hrană fără
ca Protecţia Copilului să intervină, unde sunt semnalate cazuri de corupţie
aproape zilnic, iar pedepsele se lasă, de multe ori, cu formularea „cu
suspendare” la coadă.
Un sistem închis,
în care aparent lucrurile merg bine, dar în care, de fapt, fiecare se descurcă
cum poate. După Dealuri se ascunde un sat fără câini. Iar pe indicatorul de la
intrare nu scrie „Tanacu”, ci „România”.