Pastrati Rosia verde!

Sustine Rosia Montana in UNESCO World Heritage

Wednesday, September 30, 2009

Gata, ne-am linistit...

...acum vio si cu mine avem si poza de hi5 :)

Pentru cine vrea sa contribuie la proiectul Alexandrei, "Daydreamers", si sa isi prezinte strungareata posteritatii, urmatoarele sedinte foto vor avea loc:

- duminica, 4 octombrie, intre 14 si 21.30
- marti, 6 octombrie, intre 17 si 21.30.

Alexandra si amicii ei sunt foarte misto, ne-au lasat inauntru, ne-au dat bomboane (de capsuni si lamai) si perne pe care sa stam, ne-au lasat sa ne invartim prin studio, sa ne jucam cu acadele gigantice, sa incercam peruci si in principiu sa ne radem, daca aveam chef. Daca nu, nu era musai :)

Studioul se afla in cladirea in care e Clubul Spice, pe Calea Victoriei 21, etajul 3, ultima usa pe stanga. (Intotdeauna am avut o atractie de necontrolat pentru ultimele usi pe stanga :) Si pe dreapta, dar si pe mijloc, ca sa nu avem discutii.)

Tuesday, September 15, 2009

Criza bunului-simt

Cam pana unde pot merge, in perioada crizei, smecheriile administrative, pretentiile nesimtite si ignorarea totala a faptului ca angajatii au si drepturi, nu doar obligatii? Pana la urma, nu ma intreb neaparat cat de legale sunt hocus-pocus-urile pe care angajatorii le fac pentru a plati mai putine taxe de pe urma angajatului (in dezavantajul celui din urma). Nu ma intreb nici cum de ignora cu nonsalanta drepturi precum acordarea zilelor libere de sarbatorile legale sau platirea orelor suplimentare. Ma intreb insa (retoric, desigur) cam cat de mult se pot intinde morala si decenta unui patron. Cam cat de om poti sa ramai in vremurile astea de cacao, cam cat incerci sa te mai gandesti si la viata celui de langa tine, mai ales cand calitatea vietii acelui om (financiar vorbind) depinde cu totul de tine?


De exemplu, matusa mea imi povesteste din incercarile ei de a-si gasi o slujba. Locuieste in Brasov, are 50 de ani si nu sta foarte bine cu sanatatea. Imi povesteste ca a incercat sa se angajeze la o librarie, unde patronul a chemat-o, de proba, o luna. Perioada de proba nu a fost platita. Conditiile in care ea trebuia sa lucreze erau urmatoarele: in librarie nu era niciun scaun; trebuia sa stea 8 ore pe zi in picioare, in continuu (adaugati la cele 8 ore, inca 1-2 petrecute pe drum). Daca o vedea ca sta putin jos, patronul incepea sa tipe la ea. Nu avea voie sa manance in librarie. Evident, nu avea nici pauza de masa. Salariul era de 4 sau 5 milioane, daca tin bine minte. Dupa 3 zile de stat in picioare cate 10 ore si mancat pe ascuns, a plecat de acolo.


O alta poveste e chiar ce mi s-a intamplat azi-dimineata, cand ma pregateam sa incep un nou job pentru un site de stiri. Trecusem cele doua interviuri, ne inteleseseram si la bani, doar ca managerul site-ului “uitase” sa imi dea niste detalii. Esentiale, in felul lor. Le-am aflat azi, cand teoretic trebuia sa incep sa lucrez pentru ei: perioada de proba pe care o stabilisera la 2 saptamani, nu era de fapt o perioada de proba. Era o “perioada de practica”, ca si cum as fi fost studenta si as fi cerut sa lucrez la ei pentru o adeverinta, pe care s-o prezint apoi la secretariatul facultatii. Fiind perioada de practica, ce sa vedeti, nu era platita. La argumentul meu – “Perioada asta de practica se numeste, din punct de vedere legal, perioada de proba si presupune aceleasi drepturi si obligatii ca ale unui angajat normal, implicit si platirea zilelor de proba”, mi s-a raspuns – “Da, dar noi nu lucram asa”.


Asta a fost bomboana Cip de pe coliva, aia mica. Supriza mareata a fost insa cand l-am intrebat ce salariu imi va trece pe cartea de munca. Raspunsul a fost:

- Ce carte de munca? Noi lucram doar cu contract de drepturi de autor. Asa fac toate redactiile.

- Nu stiu ce sa zic, in redactiile in care am fost eu, in cel mai rau caz mi s-a trecut salariul minim pe cartea de munca, iar diferenta de bani, pana la suma stabilita, a fost trecuta in contractul de drepturi de autor.

- Da, stiu, dar sa stii ca asa am lucrat si eu, doar pe drepturi de autor, a zis el, empatic. Astea sunt conditiile, de-astea ti le prezint, ca sa stabilim daca suntem amandoi de acord cu ele. Daca nu, eu mai am foarte multe CV-uri.

- Dar va dati seama ca in felul asta va incurajati oamenii sa plece dupa maxim un an de aici? Sa presupunem ca dvs va place cum scriu, sa presupunem ca si mie imi place aici si as vrea sa raman pe termen lung – un an, doi, trei. In conditiile astea, pentru mine anii astia practic nu exista din punctul de vedere al vechimii in munca. Oamenii nu sunt motivati sa lucreze prea mult aici, cand stiu ca experienta castigata nu e dovedita de niciun act.

- Da... dar noi nu lucram cu carte de munca. Eu nu vreau sa ma enervez. Astea sunt conditiile.


Am plecat usor zapacita de usurinta cu care omul asta ignora niste argumente, zic eu, de bun-simt. Chiar asa, de bun-simt, intelegi conceptul, domnule manager? Nu, nu cred ca ai cum, din moment ce, dupa ce am plecat de acolo, tot ce ai inteles tu din discutia noastra a fost ca “puneam intrebari ciudate” (despre cartea de munca si despre platirea perioadei de proba) si ca “voiam carte de munca!!”.


Pacat de oamenii care lucrau acolo. Pareau foarte misto, faceau glume, isi imparteau mancarea, era o atmosfera faina. La un moment dat au si avut voie sa rada pentru doua minute, toti, la un calculator, urmarind impreuna un clip amuzant. Asta pana a iesit managerul, a chemat-o pe coordonatoare la el in birou, ea s-a intors nervoasa dupa mai putin de un minut si le-a zis colegilor, incet: “Hai ma, nu va mai uitati”.


La patronii romani inca nu a ajuns conceptul ala de marketing conform caruia, cu cat ai o echipa de oameni mai sudata, cu cat ii incurajezi sa isi creeze legaturi mai puternice intre ei, cu atat vei avea o firma mai productiva. Un om relaxat e un om care da randament. Un om care se simte bine la serviciu, va lucra cu placere. Si nici macar nu trebuie sa faci ASE-ul ca sa iti dai seama de asta. Iti trebuie doar un pic de bun-simt. Din pacate insa, specia managerului nesimtit nu risca deloc sa dispara. Ba s-ar zice ca Romania, din punctul de vedere al pietei de munca, se transforma din ce in ce mai mult intr-o gradina zoologica si nici macar nu e un spectacol amuzant.

Wednesday, September 9, 2009

Colecta de carti pentru copii

La Revolutie aveam 6 ani, asa ca am prins ultimul an de gradinita in plina schimbare de la comunism la democratie. Una din schimbarile pe care nu le intelegeam erau camioanele cu ajutoare care veneau in Romania. Strainii (germanii, in special, care erau vazuti ca un fel de Dumnezeu occidental) trimiteau camioane intregi de jucarii, dulciuri, haine catre gradinitele din Romania, catre taberele de copii. Nu intelegeam de unde vin si mai ales de ce aveam nevoie de ajutoare (fuseseram bolnavi? neajutorati? oprimati? Nu stiam, ai mei nu il vorbisera niciodata de rau pe Ceausescu in prezenta mea si a fratelui meu). Dar stiam ca atunci cand veneau ajutoarele, era rost de surprize, de culori, de ceva ce nu prea avusesem pana atunci.

Acum imi dau seama ca eram, intr-un fel, precum copiii din centrele de plasament: nu ne deranja ca alti copii se jucasera inainte cu papusile care acum erau ale noastre, nu ne deranja ca primeam dulciuri de care nici nu am fi visat vreodata ca exista (si nu exagerez... imi aduc aminte si acum de primele lame de guma Orbit, primite in premiera din Germania, in tabara pentru copii cu diabet, prin '91. Si cat de mandra eram ca eu deja stiam ce e asta cand, la cativa ani, guma Orbit incepuse sa se gaseasca si de vanzare, prin magazine).

Eram asa de bucurosi ca avem ceva al nostru, care parea asa de nou, asa de colorat, chiar daca papusile aveau rochii purtate, chiar daca dulciurile ni se dadeau cu portia (nu un pachet intreg de guma, ci o singura lama. Abia se gaseau.) Acum, abia imi mai aduc aminte de detaliile de "second hand" - de vreun nasture lipsa al unei bluze nemtesti sau de vreun iepure de plus putin descusut la spate. Imi aduc aminte, in schimb, cat de incantata eram, toate lucrurile alea mi se pareau extraordinare (desi acum ma gandesc ca de fapt insemnau asa de putin, daca le raportez la valoarea zilelor noastre. Atunci insa, era vremea dozatorului Cornelius).

Poate tocmai fiindca imi aduc aminte cat de mult insemna o astfel de supriza pentru un copil care nu era obisnuit cu ele, va rog sa participati, daca doriti, la o colecta de carti pentru copii. Este vorba de copiii din centrele de plasament din sectorul 6. Cu ajutorul cartilor donate, in aceste centre vor fi infiintate biblioteci.

Sunt sigura ca pentru ei, o carte cu multe poze, cu povesti sau cu proza scurta o sa insemne un fel de comoara. Se prea poate, de asemenea, ca altii nici sa nu le bage in seama. Dar cred ca au nevoie de carti ca mijloc de evadare mai mult decat noi. Si au nevoie sa invete. Poate fi vorba de orice carte care poate stimula mintea, imaginatia unui copil - de la cum sa invete sa joace sah, pana la carti de colorat, carti de aventuri, de calatorii, de povesti, de stiinta, beletristica.

Asadar, daca aveti acasa carti potrivite pentru copii (iar daca nu aveti, poate faceti o vizita prin librarii sau anticariate), colectarea lor se va face in doua corturi amplasate in fata Parcului Cismigiu, pe 12 si 13 septembrie, intre orele 10.00-20.00. Colecta este organizata de Asociatia Enjoy Your Future, Primaria Bucuresti si Directia Generala de Asistenta Sociala si Protectia Copilului Sector 6.

Multam, Liv :)