Coconii de matase si firele invizibile

Lettre d'amour

Cateodata, cred ca fiecare simte o nevoie scarmanatoare, dureroasa de a i se aduce aminte la ce este bun. La ce foloseste el, de ce face umbra, cine isi aduce aminte de el/ea, cui a reusit sa faca un bine si de ce. Ai nevoie sa ti se aduca aminte de ce esti iubit (periculos cuvant si "iubire" asta, nu? Altfel de ce ne-am feri atata sa-l aducem in discutie?). Simti ca daca nu ti se face o declaratie atunci, pe loc - care sa fie nu conteaza cat de stupida, cat mai ales adevarata -, o sa te dezintegrezi intr-un praf fin si nu o sa mai fii in stare sa te aduni de pe jos niciodata. Asta se intampla, in general, in momentele alea limita, pline de suspans din viata in care, daca ai fi intr-un film, fix atunci ar intra pauza de publicitate. Ei, si atunci te duci la cel mai bun prieten sau, in sfarsit, la cineva de care stii ca nu ti-ar fi rusine niciodata in caz ca te-ar vedea plangand si il intrebi: "Auzi? Dar tu de ce ma iubesti?".

Asa a venit intrebarea asta si catre mine, de la o prietena, acum ceva timp. Si mi-a luat mult pana am reusit sa raspund, nu pentru ca nu as fi stiut, ci pentru ca nu aveam antrenament la chestia asta. Imi vine foarte greu sa spun unui om motivele pentru care tin la el, am senzatia ca orice as zice, chit ca e adevarat, ar suna prefacut, ca in filme. De-asta am avut pe mine o autocenzura ca o platosa, pana am reusit sa o las naibii, dandu-mi seama ca nu e importanta, ca e doar o limita in capul meu si ca sunt lucruri mult mai importante in momentul ala. Cum ar fi ca prietena mea sa afle de ce tin la ea mai rau ca la un porcusor de Guineea. I-am scris ce aveam de spus, pentru ca pe gura nu as fi putut niciodata sa-i zic lucrurile astea. Postez scrisoarea aici pentru ca incerc sa fac din locul asta un teren de joaca sau de "depozitare" de lucruri dragi, ca o lada de lemn. Stiu ca poate fi interpretata ca o doza de exhibitionism ieftin, dar asta e cel mai putin important lucru care ar putea sa ramana in urma ei. Inchei cu siropul aici. Ah, ba nu, urmeaza scrisoarea :)

"Pana acum am ramas datoare cu 3 mailuri catre 3 femei: primul e pentru diriga mea, pe care I l-am promis acum mai bine de trei ani si in care ar fi trebuit sa ii scriu cum m-am schimbat de cand am venit in Bucuresti pentru prima oara si pana acum. Al doilea ar fi trebuit sa fie pentru M., in care sa ii povestesc cam ce simt vizavi de ea. Ar fi trebuit sa il primeasca acum vreo 2 ani. Iar al treilea e pentru tine :) N-am uitat de niciunul din ele, doar ca imi vine foarte greu sa incep sa povestesc la oricare din ele, pentru ca asta inseamna sa ma deschid neconditionat, iar asta e simplu doar in teorie :).

Tin minte seara aia in care mergeam printr-un parc, in drum spre casa de la serviciu, si dintr-odata totul a parut altfel, frumos asa, si atunci am pus mana pe telefon si te-am sunat si ti-am zis ca te iubesc :) Si tu m-ai intrebat daca am baut :)) (ti-am mai povestit oricum de asta). Dar tu produci in mine, cateodata, ceva cald si zambitor, ca o coca foarte maleabila, care in restul timpului e intepenita, e tare. Cateodata faci tu ceva si brusc totul in mine incepe sa curga, sa alunece, sa se dezghete, cum ar fi o gluma pe care nici nu mai e nevoie sa o duci pana la cap, ca intelegem amandoua si ne buseste rasul, mici cadouri si faptul ca ma suni mai des decat o fac eu. Si chiar daca nu ti-am zis niciodata asa, serios, tin foarte mult la tine. Pentru ca cu tine pot sa fac orice imi vine in cap (inclusiv cacofonii :) ) si stiu ca intelegi orice tampenie pe care as face-o; si imi place foarte mult ca uneori ai rabdarea aia de mama si nu te grabesti sa judeci oamenii din prima, ba dimpotriva, vii si ma temperezi cand ma mai apuc sa ii fac tampiti pe unul si pe altul.

Imi place grija pe care o ai de B. si cand mi-ai povestit ca o alergai prin casa ca sa o pupi in talpa, ca un Nichita Stanescu in varianta cu dreduri :) Si ca niciodata nu picam de acord la carti :) Si imi place, dar ma si sperie cateodata, ca ai o parte pe care nu o cunosc deloc, doar pot sa adulmec ca exista acolo, dar o tii asa de bine legata cu fundita, ca ma gandesc ca poate e mai bine sa n-o zgandar. E partea aia care te face sa iei hotarari importante, cateodata uriase sau minore pentru un om din afara si pe care le respecti ani la rand. Si cine le ia in seama, bine, cine nu, iarasi bine, pentru ca tu tii in continuare de ele.

Imi place ca esti desteapta, ca crosetezi cu ideile, ca pui la punct un om care sare calul, dar ca in acelasi timp ai o doza enorma de duiosie, pe care cred ca nu o au decat femeile adevarate, echilibrate, care inteleg multe. Cumva, stiu ca suna ciudat, ai o duiosie de vaduva care a iubit mult si care acum e hotarata sa vada lumea singura.

Imi pare rau ca ai renuntat la muzicuta.

Imi plac ochii tai, bretonul de copil tembel, strampii colorati, manelele pe care ni le trimiti, faptul ca uneori cand razi si te prostesti, imi vine sa te strang in brate ca pe un animal mic si blanos, o suricata sau un urs panda :). Dar ma abtin si doar te mangai pe cap :). Vii mereu cu lucruri noi. Cand esti trista, esti ca un caiet de muzica gol, in fata caruia nu ai ce sa faci decat sa fii tu insuti ca sa il umpli, e proba cea mai grea.

Nu-mi place ca nu mai cersesti tigari si ca nu bei vin :).

Cred ca la inmormantarea ta o sa vina foarte multi oameni. Multi de prin alte tari. Pentru ca ai capacitatea de a modela usor oamenii in bine si asta cred ca vine din faptul ca il ai pe Dumnezeu in tine, chiar daca de multe ori te zbati sa il percepi cu partea ta rationala. Noroc ca Dumnezeu are simtul umorului si al jocului, asa cum il ai si tu (sau poate tocmai de-aia).

Imi place ca stii ca perioadele grele sunt doar niste perioade care trec. Si ca nu renunti la ideile tale utopice, desi nu te-am sustinut niciodata cu ele. Imi place ca iubesti multa lume, ca te dai, cum vorbesti incet cand ai ceva important de zis, ca mergi la multe nunti, ca scrii frumos, crezi in vrajitoare, ca ai multi cercei, ca m-ai tinut pe “cararea” oamenilor sanatosi la cap, ca nu te induioseaza cainii si pisicile, ca ai reusit sa ai o singura iubire adevarata, ca in filme, ca ma scarpini in cap de fiecare data cand te rog, ca langa tine simt ca pot sa ma ghemuiesc. Ca reusesti sa construiesti si nu sa distrugi, cum e cel mai la indemana. Ca esti mereu gata sa ii ajuti pe cei la care tii, cand au nevoie, indiferent de ora sau de starea ta personala. Ca esti umana, calda, ca stii sa asculti, ca uneori, cand suferi, nu vrei sa recunosti. Ca ai sprancene stufoase, ca mananci cu pofta (sau mai bine zis mancai :) ), ca mereu ma buseste rasul cand vad cele 68 de comentarii de la post-ul tau de pe blog, stii tu care. Ca ma faci sa scriu toate astea :)."

ZZ Top

Un concert de aruncat hainele, perucile, corzile vocale, nervii, prietenii in sus. Oldies but goldies pe 20 octombrie, abia astept!

Pisicaria

Bai, sa va zic. L-am visat pe pisoiu’ de la tara, Nemuritorul ii zic eu (asta fiindca maica-sa l-a parasit cand el avea o saptamana si acuma, cand cantareste cat un mar si inca ar trebui sa bea lapte, el roade la oase). Asa. Nemuritorul e urat ca un liliac, dar foarte, foarte simpatic in felul lui: are capul mare, e slab mort si are ditamai laboantele. O sa ajunga mare, poate chiar politician: a reusit sa iasa dintr-o lada pe care o acoperisem cu un capac, iar peste capac pusesem o oala plina cu pietre, tocmai ca sa nu poata sa il dea la o parte. Nimic nu-l poate infrange. La el, replica "I'll be back" e tot timpul valabila. Tocmai de-asta, Nemuritorul e lighioana mea de suflet, drept dovada ca azi noapte l-am si visat:

Se facea ca el era la fel de slab si de mic ca si in realitate. Fiind el asa mic si slab, pisicile mai mari faceau misto de el si ii dadeau cu laba in cap, ii furau mancarea si faceau cerc in jurul lui si il impingeau de una la alta. Dar era una, cea mai mare si mai rea, una neagra si grasa ca un pekinez. E, asta voia sa-i faca raul cel mai mare. Io n-am putut sa stau si sa ma uit, asa ca l-am luat pe Nemuritoru in brate si am incercat s-o alung pe lucrarea aia a diavolului. Asta, lucrarea, nimic! Se tot dadea la picioarele mele, incerca sa ajunga la pisoi, nu reuseam s-o alung nicicum. Asa ca am luat o hotarare eroica: s-o sutez. Cand s-a apropiat iar de mine, i-am plasat, asadar, un bocanc scurt, cu efect, iar dihania a zburat mieunand peste un gard. Zic catre pisoi: “Gata, am scapat de ea, acum poti sa break free”. Cand ridic iar capul, ghinion! Lighioana neagra se intorcea cu forte inzecite, dupa ce escaladase inapoi gardul si alerga nervoasa spre noi. Zboing! Al doilea sut. Pisica zboara iar, dupa care revine si mai determinata.

Atunci am inteles ca singura nu voi reusi. Mi-am luat prietenii care erau prin curte, i-am pus sa il tina pe Nemuritor si sa faca un culoar. La un capat al culoarului eram eu, la celalalt – pisica, masurandu-ne din priviri. La un semnal, pisica a tasnit spre mine, iar eu am pornit in fuga, agatandu-ma in viteza de prietenii mei, asa incat sa imi iau avant si mai mare. Cand am ajuns langa pisica, m-am sprijinit pe umarul cuiva din culoar, am sarit asa, cu incetinitorul, mi-am luat avant cu un picior si …zzzzz…baaa…aaa…aang!, am centrat-o pe pisica cu toate fortele pe care le aveam. Pisica a zburat asa de departe ca a devenit doar un punct mic, pe cer. Nu s-a mai intors. Binili a invins. Eu m-am intors la Nemuritoru si am trait fericiti pana la adanci batraneti. La adanci batraneti, m-am trezit.

Poate-ar fi bine sa mai ies din casa, nu?

Gata, ne-am linistit...

...acum vio si cu mine avem si poza de hi5 :)

Pentru cine vrea sa contribuie la proiectul Alexandrei, "Daydreamers", si sa isi prezinte strungareata posteritatii, urmatoarele sedinte foto vor avea loc:

- duminica, 4 octombrie, intre 14 si 21.30
- marti, 6 octombrie, intre 17 si 21.30.

Alexandra si amicii ei sunt foarte misto, ne-au lasat inauntru, ne-au dat bomboane (de capsuni si lamai) si perne pe care sa stam, ne-au lasat sa ne invartim prin studio, sa ne jucam cu acadele gigantice, sa incercam peruci si in principiu sa ne radem, daca aveam chef. Daca nu, nu era musai :)

Studioul se afla in cladirea in care e Clubul Spice, pe Calea Victoriei 21, etajul 3, ultima usa pe stanga. (Intotdeauna am avut o atractie de necontrolat pentru ultimele usi pe stanga :) Si pe dreapta, dar si pe mijloc, ca sa nu avem discutii.)

Criza bunului-simt

Cam pana unde pot merge, in perioada crizei, smecheriile administrative, pretentiile nesimtite si ignorarea totala a faptului ca angajatii au si drepturi, nu doar obligatii? Pana la urma, nu ma intreb neaparat cat de legale sunt hocus-pocus-urile pe care angajatorii le fac pentru a plati mai putine taxe de pe urma angajatului (in dezavantajul celui din urma). Nu ma intreb nici cum de ignora cu nonsalanta drepturi precum acordarea zilelor libere de sarbatorile legale sau platirea orelor suplimentare. Ma intreb insa (retoric, desigur) cam cat de mult se pot intinde morala si decenta unui patron. Cam cat de om poti sa ramai in vremurile astea de cacao, cam cat incerci sa te mai gandesti si la viata celui de langa tine, mai ales cand calitatea vietii acelui om (financiar vorbind) depinde cu totul de tine?

De exemplu, matusa mea imi povesteste din incercarile ei de a-si gasi o slujba. Locuieste in Brasov, are 50 de ani si nu sta foarte bine cu sanatatea. Imi povesteste ca a incercat sa se angajeze la o librarie, unde patronul a chemat-o, de proba, o luna. Perioada de proba nu a fost platita. Conditiile in care ea trebuia sa lucreze erau urmatoarele: in librarie nu era niciun scaun; trebuia sa stea 8 ore pe zi in picioare, in continuu (adaugati la cele 8 ore, inca 1-2 petrecute pe drum). Daca o vedea ca sta putin jos, patronul incepea sa tipe la ea. Nu avea voie sa manance in librarie. Evident, nu avea nici pauza de masa. Salariul era de 4 sau 5 milioane, daca tin bine minte. Dupa 3 zile de stat in picioare cate 10 ore si mancat pe ascuns, a plecat de acolo.

O alta poveste e chiar ce mi s-a intamplat azi-dimineata, cand ma pregateam sa incep un nou job pentru un site de stiri. Trecusem cele doua interviuri, ne inteleseseram si la bani, doar ca managerul site-ului “uitase” sa imi dea niste detalii. Esentiale, in felul lor. Le-am aflat azi, cand teoretic trebuia sa incep sa lucrez pentru ei: perioada de proba pe care o stabilisera la 2 saptamani, nu era de fapt o perioada de proba. Era o “perioada de practica”, ca si cum as fi fost studenta si as fi cerut sa lucrez la ei pentru o adeverinta, pe care s-o prezint apoi la secretariatul facultatii. Fiind perioada de practica, ce sa vedeti, nu era platita. La argumentul meu – “Perioada asta de practica se numeste, din punct de vedere legal, perioada de proba si presupune aceleasi drepturi si obligatii ca ale unui angajat normal, implicit si platirea zilelor de proba”, mi s-a raspuns – “Da, dar noi nu lucram asa”.

Asta a fost bomboana Cip de pe coliva, aia mica. Supriza mareata a fost insa cand l-am intrebat ce salariu imi va trece pe cartea de munca. Raspunsul a fost:

- Ce carte de munca? Noi lucram doar cu contract de drepturi de autor. Asa fac toate redactiile.

- Nu stiu ce sa zic, in redactiile in care am fost eu, in cel mai rau caz mi s-a trecut salariul minim pe cartea de munca, iar diferenta de bani, pana la suma stabilita, a fost trecuta in contractul de drepturi de autor.

- Da, stiu, dar sa stii ca asa am lucrat si eu, doar pe drepturi de autor, a zis el, empatic. Astea sunt conditiile, de-astea ti le prezint, ca sa stabilim daca suntem amandoi de acord cu ele. Daca nu, eu mai am foarte multe CV-uri.

- Dar va dati seama ca in felul asta va incurajati oamenii sa plece dupa maxim un an de aici? Sa presupunem ca dvs va place cum scriu, sa presupunem ca si mie imi place aici si as vrea sa raman pe termen lung – un an, doi, trei. In conditiile astea, pentru mine anii astia practic nu exista din punctul de vedere al vechimii in munca. Oamenii nu sunt motivati sa lucreze prea mult aici, cand stiu ca experienta castigata nu e dovedita de niciun act.

- Da... dar noi nu lucram cu carte de munca. Eu nu vreau sa ma enervez. Astea sunt conditiile.

Am plecat usor zapacita de usurinta cu care omul asta ignora niste argumente, zic eu, de bun-simt. Chiar asa, de bun-simt, intelegi conceptul, domnule manager? Nu, nu cred ca ai cum, din moment ce, dupa ce am plecat de acolo, tot ce ai inteles tu din discutia noastra a fost ca “puneam intrebari ciudate” (despre cartea de munca si despre platirea perioadei de proba) si ca “voiam carte de munca!!”.

Pacat de oamenii care lucrau acolo. Pareau foarte misto, faceau glume, isi imparteau mancarea, era o atmosfera faina. La un moment dat au si avut voie sa rada pentru doua minute, toti, la un calculator, urmarind impreuna un clip amuzant. Asta pana a iesit managerul, a chemat-o pe coordonatoare la el in birou, ea s-a intors nervoasa dupa mai putin de un minut si le-a zis colegilor, incet: “Hai ma, nu va mai uitati”.

La patronii romani inca nu a ajuns conceptul ala de marketing conform caruia, cu cat ai o echipa de oameni mai sudata, cu cat ii incurajezi sa isi creeze legaturi mai puternice intre ei, cu atat vei avea o firma mai productiva. Un om relaxat e un om care da randament. Un om care se simte bine la serviciu, va lucra cu placere. Si nici macar nu trebuie sa faci ASE-ul ca sa iti dai seama de asta. Iti trebuie doar un pic de bun-simt. Din pacate insa, specia managerului nesimtit nu risca deloc sa dispara. Ba s-ar zice ca Romania, din punctul de vedere al pietei de munca, se transforma din ce in ce mai mult intr-o gradina zoologica si nici macar nu e un spectacol amuzant.

Colecta de carti pentru copii

La Revolutie aveam 6 ani, asa ca am prins ultimul an de gradinita in plina schimbare de la comunism la democratie. Una din schimbarile pe care nu le intelegeam erau camioanele cu ajutoare care veneau in Romania. Strainii (germanii, in special, care erau vazuti ca un fel de Dumnezeu occidental) trimiteau camioane intregi de jucarii, dulciuri, haine catre gradinitele din Romania, catre taberele de copii. Nu intelegeam de unde vin si mai ales de ce aveam nevoie de ajutoare (fuseseram bolnavi? neajutorati? oprimati? Nu stiam, ai mei nu il vorbisera niciodata de rau pe Ceausescu in prezenta mea si a fratelui meu). Dar stiam ca atunci cand veneau ajutoarele, era rost de surprize, de culori, de ceva ce nu prea avusesem pana atunci.

Acum imi dau seama ca eram, intr-un fel, precum copiii din centrele de plasament: nu ne deranja ca alti copii se jucasera inainte cu papusile care acum erau ale noastre, nu ne deranja ca primeam dulciuri de care nici nu am fi visat vreodata ca exista (si nu exagerez... imi aduc aminte si acum de primele lame de guma Orbit, primite in premiera din Germania, in tabara pentru copii cu diabet, prin '91. Si cat de mandra eram ca eu deja stiam ce e asta cand, la cativa ani, guma Orbit incepuse sa se gaseasca si de vanzare, prin magazine).

Eram asa de bucurosi ca avem ceva al nostru, care parea asa de nou, asa de colorat, chiar daca papusile aveau rochii purtate, chiar daca dulciurile ni se dadeau cu portia (nu un pachet intreg de guma, ci o singura lama. Abia se gaseau.) Acum, abia imi mai aduc aminte de detaliile de "second hand" - de vreun nasture lipsa al unei bluze nemtesti sau de vreun iepure de plus putin descusut la spate. Imi aduc aminte, in schimb, cat de incantata eram, toate lucrurile alea mi se pareau extraordinare (desi acum ma gandesc ca de fapt insemnau asa de putin, daca le raportez la valoarea zilelor noastre. Atunci insa, era vremea dozatorului Cornelius).

Poate tocmai fiindca imi aduc aminte cat de mult insemna o astfel de supriza pentru un copil care nu era obisnuit cu ele, va rog sa participati, daca doriti, la o colecta de carti pentru copii. Este vorba de copiii din centrele de plasament din sectorul 6. Cu ajutorul cartilor donate, in aceste centre vor fi infiintate biblioteci.

Sunt sigura ca pentru ei, o carte cu multe poze, cu povesti sau cu proza scurta o sa insemne un fel de comoara. Se prea poate, de asemenea, ca altii nici sa nu le bage in seama. Dar cred ca au nevoie de carti ca mijloc de evadare mai mult decat noi. Si au nevoie sa invete. Poate fi vorba de orice carte care poate stimula mintea, imaginatia unui copil - de la cum sa invete sa joace sah, pana la carti de colorat, carti de aventuri, de calatorii, de povesti, de stiinta, beletristica.

Asadar, daca aveti acasa carti potrivite pentru copii (iar daca nu aveti, poate faceti o vizita prin librarii sau anticariate), colectarea lor se va face in doua corturi amplasate in fata Parcului Cismigiu, pe 12 si 13 septembrie, intre orele 10.00-20.00. Colecta este organizata de Asociatia Enjoy Your Future, Primaria Bucuresti si Directia Generala de Asistenta Sociala si Protectia Copilului Sector 6.

Multam, Liv :)