Care a intrat de azi intr-o alta dimineata.
Pastrati Rosia verde!
Monday, November 21, 2011
Saturday, November 12, 2011
RMGC, cianura si viata (de apoi)
Incerc sa fac aici un rezumat al ultimelor actiuni legate de Rosia Montana pentru ca, in ultima vreme, toata povestea cu Rosia s-a precipitat foarte mult. Multumiri, pe aceasta cale lui Basescu, care (cacofonia e intentionata) si-a subestimat din nou alesii, crezand ca daca va spune pe toate posturile TV ca proiectul toxic cu cianuri al RMGC e necesar, lumea o sa-l si creada. Ghinion, efectul a fost invers: tot mai multi oameni au aflat de magaria asta si au inceput sa vocifereze. Public. Prin proteste, flashmoburi, comentarii in presa online, semnand zeci de mii de petitii, cerand stiri impartiale.
Asa se face ca, in ultimele saptamani, la Cluj si la Bucuresti a inceput o mica revolutie. Aproape zilnic, aici s-au organizat diverse evenimente pentru salvarea Rosiei Montane, majoritatea terminandu-se cu retineri ilegale din partea jandarmilor. Excesul lor de zel a culminat cu protestul impotriva cenzurii TVR-ului, din fata sediului televiziunii publice, unde jandarmii au ridicat o feroce si amenintatoare femeie care isi plimba catelul, au bruscat-o, au dus-o la duba si apoi la sectie, toate astea fara a-i spune motivul. Pentru ca acesta nu exista. Trebuia insa facuta o demonstratie de forta, pentru ca activistii sa bage la cap ce li se poate intampla daca mai continua cu “prostia asta”. Daca atitudinea asta abuziva vi se pare cunoscuta, nu doar vi se pare: era o practica obisnuita in perioada comunista.
Intorcandu-ma la actiuni, aseara, in Centrul Vechi din Bucuresti, s-au strans cam 150 de oameni pentru a se “sinucide simbolic in masa” cu cianura pe care Basescu si Boc vor sa ne-o ofere cu atata darnicie. Actiunea era programata pentru ora 20:00, asa ca ne-am indreptat ceva mai devreme spre strada respectiva, impreuna cu palcuri-palcuri de jandarmi. La ora 20:00, totul a mers conform planului: oamenii s-au prefacut ca beau din sticlute cu cianura sau ca inghit pastile de cianura, apoi s-au prabusit pe strada, cu lumanari aprinse pe piept. Totul in liniste, fara nicio vorba, pentru a evita alte conflicte inutile cu jandarmeria. Am stat intinsi timp de 3 minute, dupa care toata lumea s-a ridicat si a plecat acasa, ca si cum nimic nu s-ar fi intamplat. De data asta am fost niste copii egoisti, nu le-am dat jandarmilor nimic cu ce sa se joace, ne pare rau.
Tot ieri, la Cluj, aceeasi actiune a fost facuta de circa 400 de oameni, in ditamai piata, in vazul tuturor. Asta e perfect: avem nevoie de dezmortire, trebuie sa reinvatam sa cerem de-adevaratelea sa ni se respecte opiniile si dorintele. Mi-a placut mult ca atatia oameni au iesit din casa pentru astea 3 minute, ca sa arate ca cianura nu e deloc inofensiva - cum tot spune RMGC, ca cianura nu inseamna viata - cum sucesc ei mereu adevarul, ci inseamna, cel mult, viata de apoi. Aseara, am aprins o lumanare pentru vesnica ei pomenire, dupa ce va fi plecata dintre noi si dintre rosieni.
Credit foto: Costin Cretulescu
Asa se face ca, in ultimele saptamani, la Cluj si la Bucuresti a inceput o mica revolutie. Aproape zilnic, aici s-au organizat diverse evenimente pentru salvarea Rosiei Montane, majoritatea terminandu-se cu retineri ilegale din partea jandarmilor. Excesul lor de zel a culminat cu protestul impotriva cenzurii TVR-ului, din fata sediului televiziunii publice, unde jandarmii au ridicat o feroce si amenintatoare femeie care isi plimba catelul, au bruscat-o, au dus-o la duba si apoi la sectie, toate astea fara a-i spune motivul. Pentru ca acesta nu exista. Trebuia insa facuta o demonstratie de forta, pentru ca activistii sa bage la cap ce li se poate intampla daca mai continua cu “prostia asta”. Daca atitudinea asta abuziva vi se pare cunoscuta, nu doar vi se pare: era o practica obisnuita in perioada comunista.
Intorcandu-ma la actiuni, aseara, in Centrul Vechi din Bucuresti, s-au strans cam 150 de oameni pentru a se “sinucide simbolic in masa” cu cianura pe care Basescu si Boc vor sa ne-o ofere cu atata darnicie. Actiunea era programata pentru ora 20:00, asa ca ne-am indreptat ceva mai devreme spre strada respectiva, impreuna cu palcuri-palcuri de jandarmi. La ora 20:00, totul a mers conform planului: oamenii s-au prefacut ca beau din sticlute cu cianura sau ca inghit pastile de cianura, apoi s-au prabusit pe strada, cu lumanari aprinse pe piept. Totul in liniste, fara nicio vorba, pentru a evita alte conflicte inutile cu jandarmeria. Am stat intinsi timp de 3 minute, dupa care toata lumea s-a ridicat si a plecat acasa, ca si cum nimic nu s-ar fi intamplat. De data asta am fost niste copii egoisti, nu le-am dat jandarmilor nimic cu ce sa se joace, ne pare rau.
Tot ieri, la Cluj, aceeasi actiune a fost facuta de circa 400 de oameni, in ditamai piata, in vazul tuturor. Asta e perfect: avem nevoie de dezmortire, trebuie sa reinvatam sa cerem de-adevaratelea sa ni se respecte opiniile si dorintele. Mi-a placut mult ca atatia oameni au iesit din casa pentru astea 3 minute, ca sa arate ca cianura nu e deloc inofensiva - cum tot spune RMGC, ca cianura nu inseamna viata - cum sucesc ei mereu adevarul, ci inseamna, cel mult, viata de apoi. Aseara, am aprins o lumanare pentru vesnica ei pomenire, dupa ce va fi plecata dintre noi si dintre rosieni.
Credit foto: Costin Cretulescu
Friday, September 23, 2011
Diabetul e bun. Iti da curaj.
Scriu acum dintr-un spital de pe langa Timisoara. E al nu stiu catelea in care ma aflu in astia 28 de ani. Am ramas singura in camera dupa niste rezultate de analize si o discutie cu doctorita. E unul din momentele alea cand ti se face liniste in cap, desi cumva iti vine sa si urli nitel, asa, de gust. E momentul ala in care te uiti in urma si tot ce iti e mai la indemana pe moment e sa faci contorizari: 25 de ani de diabet, aproximativ 30.000 de injectii, patru come, tratamente repetate cu laser la ochi, amnezii, comportamente urate din partea anumitor oameni din jur strict pe criteriul bolii.
Au fost si parti bune: prietenii de durata, invataturi, o anumita disciplina prinsa inca din copilarie, tabere in regim de spital, e adevarat, dar au fost totusi tabere cu alti copii ”de felul tau” si cu toata distractia inconstienta de care esti in stare cand esti mai mic.
Si mai e o parte buna: faptul ca toate acele contorizari negative de mai sus te calesc in timp. Te fac sa strangi din dinti. Si din ochi, atunci cand iti vine sa plangi. Chiar si atunci cand cireasa finala si oficiala de pe tort e ca nu ai voie sa faci propriii copii. Ca ”asta e, cel mai rational ar fi sa faci o adoptie”. Cel mai rational.
E o situatie in care, daca nu lasi intamplarile sa vina si sa treaca, e destul de simplu sa o iei pe aratura dupa cativa zeci de ani de boala. Sa nu te mai simti sigur pe tine, puternic, capabil. Sa nu mai ai incredere in reactiile propriului corp, in propria memorie, in starile interioare despre care nu mai stii daca se datoreaza spiritului tau sau vreunei substante lipsa din organism. Nimic nu mai e sigur.
Cu toate astea, faci cumva si treci peste. E ca pe front, trebuie sa fii acolo, atunci cand e nevoie. Nu ai cum sa iti lasi sacosa la rand, sperand sa iti faca altcineva treaba. Lasi totul sa curga prin sita si speri sa iti tii mintea limpede cat mai mult timp posibil de acum incolo. Alungi gandul ca la un moment dat vei fi total dependent de cineva. Alungi gandul ca tu nu esti ”normal”, asa cum au avut grija destui sa iti reaminteasca pana acum, desi ti-ai dorit toata viata sa fii.
E o lupta de fiecare zi, in cele mai mici detalii. Te face sa fii mai puternic, nu neaparat mai indarjit. Mai exigent cu tine si cu ceilalti. Cu toate astea, uneori e greu atunci cand nu vrei decat o familie a ta, o viata normala, iar cel de langa tine nu are curajul sa-ti ofere nici macar asta. Asa ca, din punctul asta de vedere, diabetul e bun: te face sa dobandesti un curaj calculat si de durata.
Tocmai de-asta n-as renunta la el. Tocmai de-asta am invatat sa renunt, in schimb, la cei lipsiti de indrazneala si optimism. Eu o sa merg inainte, incet, ca un fel de fiinta chitinoasa care rezista la orice, judecand cel putin dupa carapacea groasa. Despre lasi, nu sunt atat de sigura.
Au fost si parti bune: prietenii de durata, invataturi, o anumita disciplina prinsa inca din copilarie, tabere in regim de spital, e adevarat, dar au fost totusi tabere cu alti copii ”de felul tau” si cu toata distractia inconstienta de care esti in stare cand esti mai mic.
Si mai e o parte buna: faptul ca toate acele contorizari negative de mai sus te calesc in timp. Te fac sa strangi din dinti. Si din ochi, atunci cand iti vine sa plangi. Chiar si atunci cand cireasa finala si oficiala de pe tort e ca nu ai voie sa faci propriii copii. Ca ”asta e, cel mai rational ar fi sa faci o adoptie”. Cel mai rational.
E o situatie in care, daca nu lasi intamplarile sa vina si sa treaca, e destul de simplu sa o iei pe aratura dupa cativa zeci de ani de boala. Sa nu te mai simti sigur pe tine, puternic, capabil. Sa nu mai ai incredere in reactiile propriului corp, in propria memorie, in starile interioare despre care nu mai stii daca se datoreaza spiritului tau sau vreunei substante lipsa din organism. Nimic nu mai e sigur.
Cu toate astea, faci cumva si treci peste. E ca pe front, trebuie sa fii acolo, atunci cand e nevoie. Nu ai cum sa iti lasi sacosa la rand, sperand sa iti faca altcineva treaba. Lasi totul sa curga prin sita si speri sa iti tii mintea limpede cat mai mult timp posibil de acum incolo. Alungi gandul ca la un moment dat vei fi total dependent de cineva. Alungi gandul ca tu nu esti ”normal”, asa cum au avut grija destui sa iti reaminteasca pana acum, desi ti-ai dorit toata viata sa fii.
E o lupta de fiecare zi, in cele mai mici detalii. Te face sa fii mai puternic, nu neaparat mai indarjit. Mai exigent cu tine si cu ceilalti. Cu toate astea, uneori e greu atunci cand nu vrei decat o familie a ta, o viata normala, iar cel de langa tine nu are curajul sa-ti ofere nici macar asta. Asa ca, din punctul asta de vedere, diabetul e bun: te face sa dobandesti un curaj calculat si de durata.
Tocmai de-asta n-as renunta la el. Tocmai de-asta am invatat sa renunt, in schimb, la cei lipsiti de indrazneala si optimism. Eu o sa merg inainte, incet, ca un fel de fiinta chitinoasa care rezista la orice, judecand cel putin dupa carapacea groasa. Despre lasi, nu sunt atat de sigura.
Tuesday, August 30, 2011
Kafka era politist?
Din ciclul "Absurdul s-a nascut in Romania", sun azi la politie, ca sa ma lamureasca cineva legat de niste acte pentru cazierul judiciar. Naiva de mine se astepta sa ii raspunda direct o persoana din aia vie, articulata, care te poate ajuta cu raspunsuri in cateva secunde. Ei bine, aveam sa invat rapid ca nu.
De la sectia de politie nr. 14 (aflata, poate nu intamplator, pe strada Oitelor), imi raspunde un robot. Vocea feminina ma avertizeaza ca apelul e taxabil si ca pentru apel gratuit, sa sun la 112 (cum ar veni, "daca vreti sa va distrati gratis, incercati la fraierii aia de la Urgente, ca si-asa ne degreveaza pe noi de mai multe responsabilitati"). Acelasi anunt urmeaza apoi si in limbi straine, timp de vreun minut (poate ca nu sunasem degeaba, poate ca ipotetic imi intra si mie hotul in casa, dar ce atata adrenalina, mai bine te relaxezi nitel invatand engleza cu Politia Romana).
Apoi, robotul ma indeamna sa apas tasta 1 pentru informatii suplimentare legate de cazier. Apas entuziasmata. Nimic. Mai apas o data. Nimic, liniste totala. Nici salut, nici du-te-n doamne iarta-ma. Pur si simplu am ajuns la un capat mort. Inchid si reformez. Ascult din nou toata poliloghia taxabila, pentru ca in final sa apas tasta 4, ca sa vorbesc direct cu un politist. Dupa ce apas tasta 4, telefonul mi se inchide automat. Inchid si mai sun o data, fixata deja obsesiv pe tasta 4. Telefonul mi se mai inchide o data, la fel de automat. Pe scurt, nu am reusit sa aflu absolut nimic despre niste simple documente, nu am nici macar o explicatie pentru care o chestie atat de simpla devine atat de absurd de greu de rezolvat.
In concluzie, daca ai nevoie de ajutor, mai bine il iei pe hot si va duceti impreuna la o bere, sa va cunoasteti mai bine, decat sa pui baza pe o politie de doi lei. In sensul de "taxabila", desigur.
Foto: staupe.net
Friday, June 10, 2011
Mostenirea de "daca"
Cred ca piticii se jucau elasticul cu firele din panza de paianjen. De fapt, desigur, incercam sa inlatur niste ganduri pe care nu voiam sa le mai mestec, inventand astfel tot felul de surogate care sa ma tina departe de ceea ce ma preocupa.
As fi vrut sa aflu, de fapt, de la ce distanta i se simtea caldura palmei si daca, apropiindu-mi si eu palma de a sa, intre ele s-ar fi creat un fulger globular mic si discret. Voiam sa stiu daca are limba neteda si care dintre cele patru gusturi ii place cel mai mult. Daca si persoanei asteia i se pare ca aluneca prea incet pe tobogan, franand fara sa vrea cu picioarele prea mari, neregulamentare. Daca a lins vreodata pietre, doar pentru a le vedea apoi in nuante mai vii. Daca viseaza colorat. Daca ii scapa cotul de pe masa atunci cand isi tine fata in maini si rade prea tare. Cat de repede respira in tacerea de dupa orgasm. Ce si-ar trece in testament. Daca stie sa fluiere cu degetele.
Daca are varful limbii despicat si daca stie cum, in timp, am invatat sa-i recunosc prin piele vibratiile pasilor, chiar inainte de a se ivi in raza vizuala.
As fi vrut sa aflu, de fapt, de la ce distanta i se simtea caldura palmei si daca, apropiindu-mi si eu palma de a sa, intre ele s-ar fi creat un fulger globular mic si discret. Voiam sa stiu daca are limba neteda si care dintre cele patru gusturi ii place cel mai mult. Daca si persoanei asteia i se pare ca aluneca prea incet pe tobogan, franand fara sa vrea cu picioarele prea mari, neregulamentare. Daca a lins vreodata pietre, doar pentru a le vedea apoi in nuante mai vii. Daca viseaza colorat. Daca ii scapa cotul de pe masa atunci cand isi tine fata in maini si rade prea tare. Cat de repede respira in tacerea de dupa orgasm. Ce si-ar trece in testament. Daca stie sa fluiere cu degetele.
Daca are varful limbii despicat si daca stie cum, in timp, am invatat sa-i recunosc prin piele vibratiile pasilor, chiar inainte de a se ivi in raza vizuala.
Tuesday, May 24, 2011
Minunea sonora
Sunt cativa oameni in care am incredere fara sa-i fi cunoscut. Printre ei se numara neconditionat Mihnea Maruta si randurile lui mereu concise, limpezi si calde. Un altul e Alexandru Tomescu, violonistul-minune.
Uneori am norocul sa primesc exact ce vreau. Am vrut sa merg la concertul lui Tomescu de la Sala Radio, in cadrul turneului Stradivarius pe care l-a sustinut prin toata tara. Biletele se epuizasera in doar cateva zile de la anuntare, deci nu parea sa mai fie vreo sansa sa intru in sala aia. Dar cand iti doresti ceva foarte mult, cumva lucrul ala o sa ti se intample, daca e benefic pentru tine. Chiar cu o zi inainte de concert, am castigat o invitatie.
In seara urmatoare, m-am asezat cu oarecare emotie la trei randuri de scena pe care urmau sa se auda o vioara Stradivarius si cele 24 de Capricii ale lui Paganini. Nu stiam la ce ar trebui sa ma astept si, cum doar foarte rar mi se intampla, nici nu am vrut sa ma documentez dinainte. Am lasat youtube-ul si articolele despre concertele anterioare pentru o alta ocazie, vrand doar sa gust surpriza, oricum ar fi fost ea.
Incerc sa imi aduc aminte care a fost ultimul concert la care sa fi plans. Nu reusesc. Nu am mai auzit pe nimeni care sa cante asa. Nu am stiut pana acum ca vioara se poate transforma intr-o fiinta umana, ca un om se poate completa cu ea asa incat sa fie clar ca lumina zilei ca nu mai e loc de nimic in sfera lor de yin si yang.
Jur ca am simtit cum vioara asta de 300 de ani se transforma uneori in ceva viu, iar ca Tomescu devine cateodata un instrument. Un instrument foarte fin, care vibreaza la cea mai mica atingere, un instrument alimentat de dragoste si de vointa.
Vioara e cu siguranta ceva viu. Are un suflet la vedere. La fiecare atingere a arcusului, din corzile ei iese un fum fin, un abur extrem de delicat, care se subtiaza sau se ingroasa in functie de cat de furios se plimba arcusul sau nu. Cu cat arcusul e mai pasional, cu atat sufletul viorii iese din ea mai mult.
Vioara inseamna curbe, solduri, linii dulci, foarte multa munca, atentie si migala, o grija obsesiva pentru detalii. Nu e o femeie, e mult mai mult de atat. Fara o dragoste incredibila intre ea si violonist, amandoi raman muti. Pe gandurile acestea a inceput Capriciul 21 – “Amoroso”, in care mainile lui din carne mangaie neincetat corpul ei din lemn.
Un Stradivarius e o minune. Procesul lung si laborios prin care un copac mare si greu, luat dintre ai lui, cei care raman in continuare sa se bucure de soare si de vant, ajunge sa se transforme intr-o cutie mica, fragila, care scoate niste sunete divine, e o minune. Felul in care el, violonistul, si ea, muza, lucreaza impreuna ca sa cante pe doua tonalitati in acelasi timp sau sa imite din doar cateva corzi sunetele unei fanfare, ale unui cimpoi sau ale rasului unui diavol, e o minune.
Lemnul se transforma ca un copil sub influenta multor maini care il masoara, il taie la milimetru, il sculpteaza, il slefuiesc, il lacuiesc, il catifeleaza. Pregatirea viorii e nu un ritual al mecanicii, ci al sufletului. Fara un maestru care s-o stapaneasca insa, s-o inteleaga, s-o struneasca, s-o iubeasca, sa ii transfere ceva din el iar el, la randul sau, sa primeasca inauntru particulele de lemn lacuit, nu poate exista creatie.
Creatia e ceva divin. Gandeam asta la sfarsit, in aplauzele care au tinut, probabil, aproape un sfert de ora. Nu aveam cum sa ma insel, nu avea cum sa nu fie asta concluzia serii. Macar doar pentru faptul ca, in timp ce eu incercam sa-mi inghit nodul din gat, batranul de langa mine mi-a strigat fericit, aplaudand, “E pur si simplu dumnezeiesc!”.
Capriciul 24, Paganini
Surse foto: audreystonephotography.blogspot.com, miglo.net, houghviolins.com, tarisio.com.
Uneori am norocul sa primesc exact ce vreau. Am vrut sa merg la concertul lui Tomescu de la Sala Radio, in cadrul turneului Stradivarius pe care l-a sustinut prin toata tara. Biletele se epuizasera in doar cateva zile de la anuntare, deci nu parea sa mai fie vreo sansa sa intru in sala aia. Dar cand iti doresti ceva foarte mult, cumva lucrul ala o sa ti se intample, daca e benefic pentru tine. Chiar cu o zi inainte de concert, am castigat o invitatie.
In seara urmatoare, m-am asezat cu oarecare emotie la trei randuri de scena pe care urmau sa se auda o vioara Stradivarius si cele 24 de Capricii ale lui Paganini. Nu stiam la ce ar trebui sa ma astept si, cum doar foarte rar mi se intampla, nici nu am vrut sa ma documentez dinainte. Am lasat youtube-ul si articolele despre concertele anterioare pentru o alta ocazie, vrand doar sa gust surpriza, oricum ar fi fost ea.
Incerc sa imi aduc aminte care a fost ultimul concert la care sa fi plans. Nu reusesc. Nu am mai auzit pe nimeni care sa cante asa. Nu am stiut pana acum ca vioara se poate transforma intr-o fiinta umana, ca un om se poate completa cu ea asa incat sa fie clar ca lumina zilei ca nu mai e loc de nimic in sfera lor de yin si yang.
Jur ca am simtit cum vioara asta de 300 de ani se transforma uneori in ceva viu, iar ca Tomescu devine cateodata un instrument. Un instrument foarte fin, care vibreaza la cea mai mica atingere, un instrument alimentat de dragoste si de vointa.
Vioara e cu siguranta ceva viu. Are un suflet la vedere. La fiecare atingere a arcusului, din corzile ei iese un fum fin, un abur extrem de delicat, care se subtiaza sau se ingroasa in functie de cat de furios se plimba arcusul sau nu. Cu cat arcusul e mai pasional, cu atat sufletul viorii iese din ea mai mult.
Vioara inseamna curbe, solduri, linii dulci, foarte multa munca, atentie si migala, o grija obsesiva pentru detalii. Nu e o femeie, e mult mai mult de atat. Fara o dragoste incredibila intre ea si violonist, amandoi raman muti. Pe gandurile acestea a inceput Capriciul 21 – “Amoroso”, in care mainile lui din carne mangaie neincetat corpul ei din lemn.
Un Stradivarius e o minune. Procesul lung si laborios prin care un copac mare si greu, luat dintre ai lui, cei care raman in continuare sa se bucure de soare si de vant, ajunge sa se transforme intr-o cutie mica, fragila, care scoate niste sunete divine, e o minune. Felul in care el, violonistul, si ea, muza, lucreaza impreuna ca sa cante pe doua tonalitati in acelasi timp sau sa imite din doar cateva corzi sunetele unei fanfare, ale unui cimpoi sau ale rasului unui diavol, e o minune.
Lemnul se transforma ca un copil sub influenta multor maini care il masoara, il taie la milimetru, il sculpteaza, il slefuiesc, il lacuiesc, il catifeleaza. Pregatirea viorii e nu un ritual al mecanicii, ci al sufletului. Fara un maestru care s-o stapaneasca insa, s-o inteleaga, s-o struneasca, s-o iubeasca, sa ii transfere ceva din el iar el, la randul sau, sa primeasca inauntru particulele de lemn lacuit, nu poate exista creatie.
Creatia e ceva divin. Gandeam asta la sfarsit, in aplauzele care au tinut, probabil, aproape un sfert de ora. Nu aveam cum sa ma insel, nu avea cum sa nu fie asta concluzia serii. Macar doar pentru faptul ca, in timp ce eu incercam sa-mi inghit nodul din gat, batranul de langa mine mi-a strigat fericit, aplaudand, “E pur si simplu dumnezeiesc!”.
Capriciul 24, Paganini
Surse foto: audreystonephotography.blogspot.com, miglo.net, houghviolins.com, tarisio.com.
Tuesday, March 29, 2011
Cinematografe din alt film
Ca şi “pelicula” de imagini şi experienţe care alcătuiesc amintirile, deci şi identitatea ta ca fiinţă, la fel se întâmplă şi în cazul unei “fiinţe” mai mari, Bucureştiul. Identitatea lui culturală se măsoară şi prin clădirile sale ridicate înainte şi în timpul perioadei interbelice, dar şi prin evenimentele mondene de mai apoi, de care bucureştenii cu ştaif se bucurau de fiecare dată când ieşeau la promenadă, la teatrele de vară sau la cinema.
În perioada interbelică, Bucureştiul a fost unul dintre cele mai prolifice oraşe europene din punct de vedere cultural. Cei care au prins acele vremuri îşi amintesc bulevardele inundate la sfârşit de săptămână de valuri de oameni ieşiţi la un alt fel de “clubbing”: în loc să vâneze cluburile şi mall-urile, băteau centrul în căutarea unei piese de teatru, a unei reprezentaţii în aer liber, dar mai ales a unui film.
Cinema Feroviar - în trecut
Asta fiindcă, în trecut, bucureştenii aveau şi de unde alege: circa 20 de cinematografe de stat, printre care Aurora, Flamura sau Drumul Sării, erau răspândite în tot oraşul. Din cauza cutremurelor, incendiilor sau pur şi simplu a indiferenţei autorităţilor, în zilele noastre poţi număra pe degetele de la o mână sălile de film rămase în picioare. Acestea încă mai păstrează o istorie de zeci de ani, deşi se află într-o stare deplorabilă. Din unele, precum Popular sau Griviţa, au mai rămas doar nişte pereţi căscaţi, fără tavan, podele şi geamuri, afişând un fel de glorie tristă a unei perioade în care oamenii se înghesuiau la cozi interminabile pentru a-şi vedea actorii preferaţi.
Cinema Feroviar - azi
Azi, sălile care au supravieţuit regimului post-decembrist – Corso, Europa, Patria, Scala sau Gloria - sunt un fel de glumă pe lângă cinematografele din mall-uri. Friguroase, sărăcăcioase, cu scaune incomode şi sonorizare slabă, se luptă să supravieţuiască în ciuda lipsei de fonduri necesare renovărilor. Altele, situate central, precum Patria, au avut parte de o soartă ceva mai bună, beneficiind de mai mulţi spectatori şi de câteva îmbunătăţiri.
În ciuda condiţiilor pentru care nu foarte mulţi sunt dispuşi să se „sacrifice”, în aceste vechi săli se organizează uneori festivaluri de film, „perfuzii cu sânge proaspăt” din punct de vedere financiar, aducând venituri necesare supravieţuirii.
Iar acum urmează porţia de idealism. :) E adevărat că nu putem influenta alocarea de fonduri pentru renovări. Putem însă să vizităm sălile Corso, Europa, Patria, Scala sau Gloria cu simpatie, ca pe nişte rude în vârstă în casa cărora, deşi miroase a naftalină, regăsim o atmosferă aflată pe cale de dispariţie. Putem să plătim mai des câte un bilet nu doar pentru a vedea filme clasice, ci şi pentru a ajuta aceste cinematografe să meargă mai departe. Câteva detalii despre două astfel de venerabile săli:
Gloria (demult apusă)
La Gloria, cinematograful din Titan construit acum 40 de ani, se vine musai cu nostalgia la purtător, cu punga de pufuleţi şi cu Brifcorul în rucsac, pentru că sala asta e încremenită în timp. Practic, te aştepţi în orice moment ca cineva să-ţi ofere o bragă sau o îngheţată ambalată ca un pachet de unt, având în vedere că mobilierul, doamnele de la ghişeu, afişele, ce să mai, locul pe de-a întregul pare oprit într-o atmosferă de acum 20-30 de ani. Cu toate că aici rulează un singur film de patru ori pe zi, o vizită la Gloria e o experienţă pe care n-o uiţi prea uşor, recomandată mai ales oamenilor care ştiu cum arătau cinematografele înainte de Revoluţie şi care, nu în ultimul rând, au simţul umorului. Sincer, nici nu mai contează la ce film mergi, pentru că Gloria merită vizitat mai ales pentru atmosfera prăfuită şi extrem de simpatică. Nişte investiţii cu cap l-ar putea retransforma într-un cinema respectabil, având în vedere că poate adăposti 500 de spectatori, în medie de două ori mai mult decât un cinematograf de mall.
Intrarea în Europa
In cinema Europa mai precis, cel de pe Calea Moşilor, care a avut parte de o soartă ceva mai bună. Sala e mai curată şi arată mai bine decât Gloria, chit că are o capacitate mai mică, de 274 de locuri. Faptul că se află într-o zonă mai apropiată de centru îl transformă într-un loc bun pentru găzduirea festivalurilor, ceea ce nu înseamnă totuşi că în restul timpului spectatorii se înghesuie la film. Păcat, pentru că biletul e mai mult decât accesibil, având tarif unic de 5 lei.
Pentru că deja m-am lungit prea mult, nu mai vreau să adaug decât că cinematografele de epocă sunt mărturii ale unor vremuri trecute, extrem de importante pentru memoria oraşului. Distrugerea sau abandonarea lor echivalează, din punct de vedere al identităţii, cu un bolnav de Alzheimer căruia i se şterg progresiv amintirile despre sine, prietenii şi familia lui: reperele îi dispar rând pe rând, ajungând în final să nu mai ştie cine e. Ajungând adică, în final, extrem de vulnerabil, fără nicio capacitate de discernere şi de apărare concretă împotriva evenimentelor din afară. Fără renovarea sălilor de cinema, de teatru sau a teatrelor de vară, fără conservarea acestor minime dovezi ale trecutului, Bucureştiul e într-un real pericol de a se îmbolnăvi de Alzheimer cultural. Am mai menţionat că, odată instalată, boala asta merge până la capăt şi că nu e tratabilă?
Credite foto: romaniafilm.ro, rezistenta.net
În perioada interbelică, Bucureştiul a fost unul dintre cele mai prolifice oraşe europene din punct de vedere cultural. Cei care au prins acele vremuri îşi amintesc bulevardele inundate la sfârşit de săptămână de valuri de oameni ieşiţi la un alt fel de “clubbing”: în loc să vâneze cluburile şi mall-urile, băteau centrul în căutarea unei piese de teatru, a unei reprezentaţii în aer liber, dar mai ales a unui film.
Cinema Feroviar - în trecut
Asta fiindcă, în trecut, bucureştenii aveau şi de unde alege: circa 20 de cinematografe de stat, printre care Aurora, Flamura sau Drumul Sării, erau răspândite în tot oraşul. Din cauza cutremurelor, incendiilor sau pur şi simplu a indiferenţei autorităţilor, în zilele noastre poţi număra pe degetele de la o mână sălile de film rămase în picioare. Acestea încă mai păstrează o istorie de zeci de ani, deşi se află într-o stare deplorabilă. Din unele, precum Popular sau Griviţa, au mai rămas doar nişte pereţi căscaţi, fără tavan, podele şi geamuri, afişând un fel de glorie tristă a unei perioade în care oamenii se înghesuiau la cozi interminabile pentru a-şi vedea actorii preferaţi.
Cinema Feroviar - azi
Azi, sălile care au supravieţuit regimului post-decembrist – Corso, Europa, Patria, Scala sau Gloria - sunt un fel de glumă pe lângă cinematografele din mall-uri. Friguroase, sărăcăcioase, cu scaune incomode şi sonorizare slabă, se luptă să supravieţuiască în ciuda lipsei de fonduri necesare renovărilor. Altele, situate central, precum Patria, au avut parte de o soartă ceva mai bună, beneficiind de mai mulţi spectatori şi de câteva îmbunătăţiri.
În ciuda condiţiilor pentru care nu foarte mulţi sunt dispuşi să se „sacrifice”, în aceste vechi săli se organizează uneori festivaluri de film, „perfuzii cu sânge proaspăt” din punct de vedere financiar, aducând venituri necesare supravieţuirii.
Iar acum urmează porţia de idealism. :) E adevărat că nu putem influenta alocarea de fonduri pentru renovări. Putem însă să vizităm sălile Corso, Europa, Patria, Scala sau Gloria cu simpatie, ca pe nişte rude în vârstă în casa cărora, deşi miroase a naftalină, regăsim o atmosferă aflată pe cale de dispariţie. Putem să plătim mai des câte un bilet nu doar pentru a vedea filme clasice, ci şi pentru a ajuta aceste cinematografe să meargă mai departe. Câteva detalii despre două astfel de venerabile săli:
Gloria (demult apusă)
La Gloria, cinematograful din Titan construit acum 40 de ani, se vine musai cu nostalgia la purtător, cu punga de pufuleţi şi cu Brifcorul în rucsac, pentru că sala asta e încremenită în timp. Practic, te aştepţi în orice moment ca cineva să-ţi ofere o bragă sau o îngheţată ambalată ca un pachet de unt, având în vedere că mobilierul, doamnele de la ghişeu, afişele, ce să mai, locul pe de-a întregul pare oprit într-o atmosferă de acum 20-30 de ani. Cu toate că aici rulează un singur film de patru ori pe zi, o vizită la Gloria e o experienţă pe care n-o uiţi prea uşor, recomandată mai ales oamenilor care ştiu cum arătau cinematografele înainte de Revoluţie şi care, nu în ultimul rând, au simţul umorului. Sincer, nici nu mai contează la ce film mergi, pentru că Gloria merită vizitat mai ales pentru atmosfera prăfuită şi extrem de simpatică. Nişte investiţii cu cap l-ar putea retransforma într-un cinema respectabil, având în vedere că poate adăposti 500 de spectatori, în medie de două ori mai mult decât un cinematograf de mall.
Intrarea în Europa
In cinema Europa mai precis, cel de pe Calea Moşilor, care a avut parte de o soartă ceva mai bună. Sala e mai curată şi arată mai bine decât Gloria, chit că are o capacitate mai mică, de 274 de locuri. Faptul că se află într-o zonă mai apropiată de centru îl transformă într-un loc bun pentru găzduirea festivalurilor, ceea ce nu înseamnă totuşi că în restul timpului spectatorii se înghesuie la film. Păcat, pentru că biletul e mai mult decât accesibil, având tarif unic de 5 lei.
Pentru că deja m-am lungit prea mult, nu mai vreau să adaug decât că cinematografele de epocă sunt mărturii ale unor vremuri trecute, extrem de importante pentru memoria oraşului. Distrugerea sau abandonarea lor echivalează, din punct de vedere al identităţii, cu un bolnav de Alzheimer căruia i se şterg progresiv amintirile despre sine, prietenii şi familia lui: reperele îi dispar rând pe rând, ajungând în final să nu mai ştie cine e. Ajungând adică, în final, extrem de vulnerabil, fără nicio capacitate de discernere şi de apărare concretă împotriva evenimentelor din afară. Fără renovarea sălilor de cinema, de teatru sau a teatrelor de vară, fără conservarea acestor minime dovezi ale trecutului, Bucureştiul e într-un real pericol de a se îmbolnăvi de Alzheimer cultural. Am mai menţionat că, odată instalată, boala asta merge până la capăt şi că nu e tratabilă?
Credite foto: romaniafilm.ro, rezistenta.net
Subscribe to:
Posts (Atom)