Pastrati Rosia verde!

Sustine Rosia Montana in UNESCO World Heritage

Sunday, August 19, 2012

Experimentul Piteşti: Diavolul se îmbracă în roşu

100 de milioane de morţi în toată lumea. Cu atâtea victime se poate “lăuda” regimul comunist la nivel global, indiferent că vorbim de implementarea sa în Rusia, Cambodgia, China sau Polonia. Cu siguranţă, nici România nu a scăpat de atingerea “Ciumei Roşii”, iar deţinuţii politici ştiu cel mai bine ce au presupus tratamentele inumane din închisorile comuniste. Experimentul Piteşti este un punct de referinţă în istoria ororilor acestui regim, a cărui nuanţă de roşu nici acum nu ştim de unde se trage: din simbolul său pentru politica de stânga sau din sângele vărsat de miile de victime condamnate, în închisorile politice, la muncă silnică, torturi şi foamete. De-a lungul acestui experiment diabolic, la începutul anilor ’50, în fosta închisoare Piteşti, peste 600 de tineri au îndurat torturi fizice şi psihice greu de imaginat, iar 11 dintre ei şi-au pierdut viaţa în urma bătăilor şi a chinurilor.

In continuare, povestea în patru episoade a fenomenului Piteşti, a supravieţuitorilor săi şi a eforturilor unui grup de tineri de a-şi informa colegii de generaţie cu privire la perioada represiunii comuniste.

I. Istoria fenomenului Pitesti

Placheta de la intrarea in fosta inchisoare Pitesti

Sunt un cetăţean al României care n-a făcut istoria, dar a suportat-o...”. În celula jupuită a fostei închisori Piteşti, într-o zi toridă de sfârşit de iulie, Petru Cojocaru îşi povesteşte amintirile cu voce scăzută. E înconjurat de studenţi, numai ochi şi urechi la istoriile fostului deţinut politic, ajuns acum la vârsta de 86 de ani. Tinerii au venit aici, în Piteşti, ca să afle despre unul din cele mai terifiante fenomene ale închisorilor comuniste din România: Experimentul Piteşti. O istorie vie a „Reeducării”, petrecută la începutul anilor '50, pe care fiecare celulă din corpul domnului Cojocaru o respiră de atunci zi de zi.

Fenomenul Piteşti este un punct de referinţă în istoria ororilor regimului comunist. „Fenomenul Piteşti sau Experimentul Piteşti? Am reuşit să inventăm nişte lucruri aşa de cumplite, încât nici nu ştim ce nume să le dăm”, spune istoricul Alin Mureşan, referitor la faptulcă nici acum, după 60 de ani, nu ştim sigur cum să numim acest proiect terifiant, destinat exterminării sufletului, raţiunii şi demnităţii umane, în urma căruia 600 de tineri au îndurat torturi fizice şi psihice, iar 11 dintre ei şi-au pierdut viaţa în urma bătăilor, chinurilor şi a foamei.

Fenomenul Piteşti şi conceptul de “Reeducare” îşi au originea în 1948, în închisoarea Suceava, ocupată la acel moment, în proporţie de 80%, cu legionari. În închisoare au apărut atunci două curente ale “Reeducării”, reprezentate pe de o parte de Alexandru Bogdanovici şi pe cealaltă de Eugen Ţurcanu. “Reeducarea” impusă de Bogdanovici a fost mai degrabă la nivel declarativ decât practic, neavând astfel prea mare efect. În paralel, Ţurcanu, care renunţase la legionarism şi adoptase principiile comuniste, a fost motivat să slujească regimul. Cerea voalat informaţii colegilor de închisoare şi le dădea Securităţii, pe baza lor făcându-se apoi arestări, după cum explică istoricul Alin Mureşan, specializat în fenomenul represiunii comuniste.

Din Suceava, fenomenul a migrat apoi în închisoarea Piteşti, unde, între decembrie 1949 şi august 1951, a avut loc experimentul cu acelaşi nume. Experimentul Piteşti a constat în “reeducarea” fizică şi psihică a deţinuţilor politici, aşa încât acestora să li se şteargă orice concept, ierarhie şi credinţe dobândite până atunci de-a lungul vieţii. Urma ca acestea să fie înlocuite cu ideologia noului regim venit la putere, comunismul. Piteşti s-a vrut a fi leagănul unui “Om Nou”, lipsit de simţiri şi gândire independente.


Despre Experimentul Pitești from ionut.trandafirescu on Vimeo.

Experimentul Piteşti consta, aşadar, într-o spălare agresivă a creierului deţinuţilor, în vederea obţinerii de informaţii. A existat o procedură standard la care au fost supuşi toţi cei trecuţi prin închisoarea Piteşti în perioada ’49-‘51:

1) După câteva luni de detenţie în care li se oferea doar un minim de hrană şi odihnă, noii deţinuţi erau introduşi în celule în care existau deja colegi “reeducaţi”. Erau primiţi călduros şi încurajaţi; aveau loc discuţii amicale, în care noii veniţi erau traşi de limbă, în vederea obţinerii de informaţii;

2) Apoi, noii deţinuţi erau supuşi unor violenţe extreme, născute din senin. Discuţia era întreruptă brusc, la semnalul şefului de celulă, moment în care cei abia sosiţi erau atacaţi cu scânduri, bâte şi ciomege. Bătaia bestială dura ore întregi, până când deţinuţii noi erau lăsaţi într-o baltă de sânge;

3) Când îşi reveneau, deţinuţilor li se explica motivul violenţelor: era nevoie ca aceştia să îşi dezbrace haina de “trădători” şi să fie “reeducaţi” conform ideologiei comuniste. Urma apoi o tortură neîntreruptă;

4) Următorul pas era “Demascarea” interioară şi exterioară: deţinuţii erau forţaţi să participe la acte blasfemice şi să denigreze orice persoană care ar fi avut un rol important în viaţa lor (părinţi, profesori etc), fiind torturaţi şi supuşi la umilinţe continue. Avea loc o spălare a creierului în urma căreia deţinutul condamna orice acţiune pe care ar fi întreprins-o în trecut împotriva regimului comunist. Fostul răzvrătit urma să devină un puternic susţinător al ideologiei comuniste.

5) Experimentul Piteşti se încheia cu obligarea deţinutului de a deveni, la rândul său, informator sau agresor al noilor colegi de celulă.


II. Povestea domnului Cojocaru:

Dl. Petru Cojocaru, supravietuitor al Experimentului Pitesti

Dl. Petru Cojocaru a trecut prin toate acestea. Viaţa sa a fost urmărită în permanenţă de o umbră roşie: în tinereţe, în 1948, a fost luat din facultate şi condamnat la 10 ani de închisoare de către comunişti, pentru activitate legionară. A trecut inclusiv prin închisoarea Piteşti şi prin mâinile torţionarului Eugen Ţurcanu, de unde nu toţi au avut norocul să iasă vii. A îndurat violenţe fizice şi psihice greu de imaginat. Pare de neînţeles cum trupul domnului Cojocaru a putut supravieţui bătăilor, foametei, torturilor şi umilinţelor îndurate în anii petrecuţi în beciurile Securităţii. Umerii înguşti, braţele subţiri, corpul firav ale bărbatului par acum că ar putea fi duse de vânt la cea mai mică adiere. Două trăsături îi trădează însă tăria de caracter: nişte ochi limpezi şi sinceri, care nu privesc niciodată în jos, şi un zâmbet care nu îi dispare nici măcar atunci când povesteşte despre cele îndurate:

Eram bătuţi, privaţi de somn, puşi să ne facem nevoile în gamele şi apoi să mâncăm din ele”, spune dl. Cojocaru. Torturile erau o probă de imaginaţie pentru personalul închisorii: deţinuţii erau obligaţi să înghită mâncare fierbinte, nemestecată, fiind ţinuţi în patru labe şi neavând voie să îşi folosească mâinile. Erau bătuţi la tălpi, obligaţi să stea ore în şir în aceeaşi poziţie, ba chiar forţaţi să doarmă fără să facă nicio mişcare, fiind altfel loviţi cu ciomagul. Poziţia obligatorie de somn era cu mâinile peste pătură, pentru ca deţinuţii să poată fi permanent supravegheaţi, în caz că ar încerca să se sinucidă. Iar distracţia preferată a torţionarului Eugen Ţurcanu era să întindă deţinuţii pe burtă, cu capul sprijinit pe bărbie, „ca mingea de rugby”, după cum spune istoricul Mureşan, şi să îi lovească apoi cu bocancul în faţă.

În afara torturilor fizice, religia era un alt subiect important atacat de torţionari. Deţinuţii erau obligaţi să profereze injurii şi blasfemii, să imagineze orgii sexuale cu membrii familiei şi să calce în picioare conceptele a tot ceea ce respectau: părinţi, profesori, credinţă. De Paşti şi de Crăciun se ţineau „liturghii negre” în cadrul cărora deţinuţii erau „botezaţi”, fiind băgaţi cu capul în hârdăul cu materii fecale şi puşi apoi să se „împărtăşească” din tinetă.

Celula din inchisoarea Jilava, pe vremuri un loc de tranzit al detinutilor

Respectul de sine era cel mai vulnerabil. Eram conştienţi de decăderea noastră, dar nu i-am duşmănit niciodată pe agresorii noştri, i-am considerat victime, aşa cum eram şi noi”, povesteşte dl. Cojocaru. „Au urmărit să ne desfiinţeze, doar că sufletul omenesc are această uimitoare capacitate de a se redresa”, adaugă fostul deţinut politic. Explică în continuare această redresare: „Am socotit că Dumnezeu ne-a lăsat în propriul nostru suc, în propria noastră zeamă. Am încetat să mă rog în închisoare. După ce am ieşit, am început să mă rog. Nu L-am învinovăţit niciodată pe Dumnezeu pentru asta, erau păcatele mele, nu vina Lui. M-am întors la Biserică apoi şi din motive intelectuale. Credinţa, pentru mine, nu a fost o joacă, n-a fost doar sentimentul de supunere, ci şi o decizie motivată raţional. Credinţa fără motivare nu mi se pare reală”.

Pare uimitor faptul că un fost deţinut îşi poate ierta torţionarii, însă dl. Cojocaru a găsit această putere în credinţă: „Creştinismul nu e o pastilă pe care o iei şi ţi s-a dus suferinţa. A fi creştin înseamnă enorm. Aţi văzut că atunci când intri într-o cameră cu oameni necunoscuţi, ştii imediat dacă îţi place cineva sau dacă îţi e antipatic. A-i iubi şi pe cei care nu îţi plac e un efort, un act de eroism. Trebuie să crezi în Dumnezeu... materia e doar necesară, nu dominantă”, explică cel ce, în tinereţe, urma cursurile facultăţii de Politehnică din Timişoara.

Efectele „ciumei roşii” l-au urmărit mult timp, chiar şi după încetarea detenţiei. La ieşirea din închisoare, cunoscuţii l-au evitat. A încercat să îşi găsească de lucru, dar în momentul în care spunea că a fost închis din motive politice, uşile i se închideau brusc în nas. Părinţii primei sale soţii au refuzat să vină la nuntă pentru că nu erau de acord cu intrarea în familie a unui fost deţinut politic. Iar dl. Cojocaru a hotărât să nu aibă copii, pentru că „ar fi fost urmăriţi în permanenţă de trecutul tatălui lor”.

Acum, la cei aproape 90 de ani pe care îi numără, viaţa d-lui Cojocaru e în continuare influenţată de efectele fostului regim. A participat la o conferinţă la Berlin şi la o şcoală de vară, unde a povestit despre represiunea comunistă. O face pentru ceilalţi. Deşi deţine o comoară de învăţături şi trăiri, modestia sa proverbială l-a oprit până acum să vorbească în public despre experienţele sale. A trecut prin închisorile Jilava, Timişoara, Piteşti şi Gherla, însă nu a făcut niciodată un motiv de bravură din asta. Aşa cum istoricul şi teologul Radu Preda l-a definit, dl. Cojocaru este modelul perfect de „antierou”, în sensul păstrării discreţiei asupra vieţii sale. Se deschide doar atunci când are „teren fertil”, adică tineri curioşi, cu minte vie.

III. Şcoala de vară „Fenomenul Piteşti"

Participantii la scoala de vara impreuna cu dl. Marcel Petrisor, fost detinut politic

Aşa l-am şi întâlnit, de fapt, pe dl. Cojocaru. A fost invitat să vorbească la prima ediţie a Şcolii de Vară „Fenomenul Piteşti", organizată între 23 şi 27 iulie, la Piteşti, de Centrul de Studii în Istorie Contemporană, editura Filos şi site-ul www.fenomenulpitesti.ro.

Şcoala de vară a fost realizată „pentru a atrage atenţia asupra fostei închisori Piteşti şi a Experimentului Piteşti", spune istoricul Alin Mureşan, care a coordonat proiectul alături de colegii săi Alina Urs, Ionuţ Trandafirescu şi Constantin Vasilescu. Fiind un subiect cu încărcătură istorică şi emoţională grea, selectarea participanţilor a fost una extrem de exigentă. Din 116 înscrişi, au fost aleşi 15 studenţi la diverse facultăţi, printre care Istorie, Teologie sau Filozofie, fiecare cu vârste cuprinse între 19 şi 27 de ani. „Am ales aceste limite de vârstă pentru că şi deţinuţii supuşi Experimentului Piteşti aveau aceste vârste când au fost închişi, erau studenţi", spune Mureşan.

Programul şcolii a inclus proiecţii de documentare, vizite la fosta închisoare Piteşti şi la Fortul 13 Jilava, discuţii cu foşti deţinuţi politici (dl. Petru Cojocaru şi dl. Marcel Petrişor) istorici (dl. Silviu B. Moldovan), teologi (dl. Radu Preda), scriitori (dl. Dan C. Mihăilescu şi dl. Sorin Lavric).

Suntem la prima ediţie, dar avem de gând să facem din şcoala de vară un eveniment anual pentru tineri. Pe viitor vom trata, ca şi acum, tema Fenomenului Piteşti, a comunismului şi a represiunii comuniste", a adăugat Mureşan.

Este o temă care a suscitat mult interes printre tineri şi pare o reacţie normală, având în vedere lipsa cursurilor obligatorii din şcoli şi licee pe această temă. Genul acesta de informaţii nu te ajută în sens consumerist. Capeţi, în schimb, o identitate, eşti mai greu de manipulat. Este un proces îndelungat, trebuie să o iei încet, dar recompensa este că... devii mai inteligent decât erai până atunci”, explică Mureşan interesul tinerilor faţă de istoria perioadei comuniste.

Participanţii nu au plecat însă doar mai „învăţaţi” de la această şcoală de vară. Aşa cum spunea şi dl. Cojocaru, „dacă vii doar pentru informaţii, fără ca nimic din ce afli aici să te fi schimbat măcar un pic, atunci e degeaba”. Nu pare să fie cazul acestor 15 tineri aleşi pe sprânceană. Sunt documentaţi, curioşi, rapizi în reacţii. Pun avalanşe de întrebări şi dezbat între ei mai ceva ca profesorii de istorie. Vor să înveţe, dar vor să şi simtă. Şi au venit exact unde trebuie pentru asta, fiindcă la şcoala de vară au primit nu doar informaţii concrete, ci şi multe momente emoţionante.

IV. Ce nu aflăm din cărţi

Unele întâmplări lasă urme adânci înăuntru, iar cei care au fost la şcoala de vară „Fenomenul Piteşti" au înţeles foarte bine asta. Unul din cele mai emoţionante momente a fost întâlnirea cu d-na Ioana Arnăuţoiu, invitată să susţină conferinţa cu titlul „Rezistenţa armată. Grupul Toma Arnăuţoiu". D-na Arnăuţoiu este fiica Mariei Plop şi a lui Toma Arnăuţoiu, unul din liderii grupării anticomuniste „Haiducii Muscelului", formată în 1949, în satul Nucşoara. Gruparea s-a refugiat timp de aproape 10 ani în munţi, ascunzându-se de Securitate. D-na Arnăuţoiu ne povesteşte despre cum a fost născută în unul din adăposturile din munţi; în 1958, pe când avea doi ani, părinţii ei au fost capturaţi de comunişti, iar ea a fost trimisă la un orfelinat, cu numele tatălui şters din certificatul de naştere. Tatăl a fost condamnat la moarte de comunişti un an mai târziu, în 1959, iar mama a murit în închisoare, din cauza relelor tratamente.



Povesteşte, de asemenea, despre metodele de supraveghere şi de interogare ale Securităţii. Scoate un dosar de cópii după documente ale CNSAS şi citeşte dintr-un raport al unui ofiţer de Securitate, descriind cum una din sătencele din Nucşoara este legată de mâini şi atârnată de tavan, bătută şi incendiată în partea inferioară a corpului, pentru a oferi informaţii despre fugari. Ne arată fotografii cu părinţii săi în libertate şi cu ei după ce au fost supuşi tratamentului din închisoare. Diferenţa este incredibilă, cei doi sunt de nerecunoscut. În acele momente abia se ghiceşte un tremur în vocea d-nei Arnăuţoiu, modestia şi delicateţea o opresc de la orice judecată pe care noi, ceilalţi, am fi tentaţi să o facem instantaneu.

Un alt moment impresionant al şcolii de vară este vizita la fosta închisoare Piteşti. Mergem la subsolul clădirii, unde erau pe vremuri celule, duşuri şi o bucătărie. În timp ce coborâm treptele, aflăm că de pe această scară în spirală s-au sinucis, pe vremuri, doi studenţi, unul la o săptămână după celălalt, aruncându-se în gol. Securiştii s-au autosesizat rapid însă şi au instalat o plasă, pentru a preveni alte tentative de suicid, singura metodă a deţinuţilor de a evada complet din acel iad.

În memoria tuturor celor morţi în închisoarea Piteşti se ţine şi o slujbă în Camera 4 Spital, camera de tortură a închisorii. Opt preoţi ţin parastasul: „Ne rugăm ca poporul să îşi dea seama de înaintaşii lor. Ne plecăm frunţile pentru cei morţi sub nebuneasca Ciumă Roşie. Nu suntem vrednici de jertfa pe care au dat-o acestui neam", spun părinţii. Ard tămâie, sfinţesc colivă şi citesc nume de pe o listă lungă: zeci şi zeci de studenţi, călugări sau preoţi care au cedat în închisorile comuniste în urma bătăilor, foamei, frigului, a torturii psihice.

Slujba in Camera 4 Spital, camera de tortura a fostei inchisori Pitesti

Este singurul moment în care dl. Cojocaru, cel care ştie mai bine decât toată lumea ce s-a întâmplat aici, îşi pierde zâmbetul. Îl privesc prin fumul de tămâie. Ochii îi sunt umezi şi roşii, dar nici măcar acum nu îşi lasă capul în jos. Mai târziu, după slujbă, povesteşte una din experienţele petrecute în Camera 4 Spital, alături de torţionarul Eugen Ţurcanu:

-Cine e şef aici?, întreabă Ţurcanu, care atunci intrase în celulă.
Eu eram... (n.r.: dl. Petru Cojocaru)
Se adresează celorlalţi:
- Daţi-i o palmă!
Băieţii s-au fâstâcit, s-au...
- Dacă nu daţi, vă dau eu vouă, să vă arăt cum se dă.
Şi unul mai înalt, mai bine legat a venit şi a dat prima palmă. Nu conta că a fost dureroasă sau nedureroasă. Acea palmă reprezenta căderea unei ierahii, căderea unui stil de organizare, asta însemna... Iar după aceea au sărit şi ceilalţi, pentru ca tot Ţurcanu să-i oprească:
- Nu-l omorâţi, mă, că de la ăsta mai avem multe de aflat!
Şi am reuşit, de-a buşilea, să mă târăsc până acolo (n.r. – arată cu degetul spre unul din colţurile camerei), dar n-am putut să mă urc în pat...
Pare de necrezut, dar aşa a fost..."

După asemenea poveşti, ce mai pare de necrezut este şi faptul că cei trecuţi prin astfel de încercări nu răspândesc decât seninătate, echilibru, demnitate, iertare. Nu simţi la ei nici încrâncenare, nici dorinţă de răzbunare. Tot ce fac e să relateze obiectiv faptele, bazându-se pe documente, pe mărturii şi experienţe personale. Există o educaţie în acest sens, care te învaţă să fii corect, demn, sincer faţă de tine în primul rând, după cum povesteşte dl. Cojocaru, care păstrează din tinereţe învăţăturile primite printre legionari. „Sunt trei legi după care să te ghidezi în viaţă", spune acesta. „Prima e legea moralei: nu face decât lucruri dictate de morală; a doua e legea disciplinei: fii disciplinat, pentru că doar aşa vei reuşi în viaţă; iar a treia e legea educaţiei: nu şopti şi nu accepta să ţi se şoptească".

Ultima lege ne aduce, inevitabil, la subiectul tinerilor şi al felului în care aceştia s-au schimbat de-a lungul timpului, din punctul de vedere al domnului Cojocaru. Acesta se arată cel puţin sceptic. „Mi-aş dori ca atunci când întâlneşti un cunoscut, să-i strângi mâna cinstit, nu din politeţe, iar vorba să fie vorbă. Să fii punctual, disciplinat şi harnic. Tinerii s-au mutat acum din afectiv în raţional. 'Afectiv' înseamnă să te bucuri de un zâmbet, să te uiţi la femeia de lângă tine ca la ceva deosebit. 'Raţional' înseamnă să gândeşti totul în termen de câştig".

Crede că, dacă un astfel de eveniment teribil precum Experimentul Piteşti s-ar repeta, nu ar mai exista tineri care să îi ţină piept. „Ce s-a întâmplat atunci nu mai e posibil acum, pentru că atunci noi credeam că un popor poate fi respectat de alte popoare doar dacă îşi ţine cuvântul dat. Acum, studenţii caută doar să treacă examenele cât mai uşor, sindicatele studenţeşti nu mai revendică nimic", mai spune dl. Cojocaru.

Şi totuşi, istoricul şi teologul Radu Preda, un alt invitat al şcolii de vară, sprijină cu mai multă încredere generaţiile viitoare. Le acordă credit, susţinând că de ele depinde aflarea adevărului, pe viitor, în ceea ce priveşte dosarele Securităţii. „Comunismul ar putea fi definit ca o liturghie neagră politică, un Paradis pe dos, o utopie care nu are cum să se întrupeze, dar care seduce în continuare. Cel mai bun mod de a rămâne realişti este să folosim o tehnică de antiseducţie, respectiv studierea comunismului. E firesc ca Biserica, Guvernul, Armata, politicienii să se împotrivească deschiderii arhivelor comuniste, pentru că, odată incizia făcută adânc şi brusc, imaginea care ni s-ar arăta ar fi ameţitoare. Din acest motiv, judecata trebuie făcută treptat, echilibrat, de generaţiile care vin şi care trebuie să pună permanent presiune pe desecretizare".

Fisa de penitenciar al parintelui Arsenie Papacioc, arestat pentru activitate legionara

Ne vom putea ridica la aceste aşteptări, noi, cei care venim din urmă? Rămâne de văzut. Până atunci însă, istoria aşteaptă să fie descoperită în zeci şi sute de feluri, de la mărturii precum cele ale domnului Cojocaru sau ale d-nei Arnăuţoiu, la cărţi, filme documentare, şcoli de vară, cursuri şi, nu în ultimul rând, un simţ al curiozităţii. „Cere şi ţi se va da". Tot ce trebuie să facem e să îndrăznim să cerem.

Credit foto: Irinel Cârlănaru, Ionuţ Trandafirescu

4 comments:

Mihaela said...

Rational vorbind, am castigat mult pe planul afectiv citind acest articol. :) Foarte interesant si foarte bine scris!

Alina said...

Multumesc frumos! :)

jurnalberlinez.wordpress.com said...

Foarte bun articolul! Informatia foarte bine punctata. Sunt din Pitesti si spre rusinea mea am aflat de abia in facultate despre Fenomenul Pitesti. Am trecut de nenumarate ori pe langa monument, dar nu m-am oprit sa vad despre ce e vorba. Multe din problemele actuale cu care se confrunta tara noastra si generatia noastra sunt evidentiate in articol. Cred ca ar trebui sa vorbim mai mult despre comunism, ca ar trebui sa se puna mai mult accent pe aceasta perioada la orele de istorie, sa se deschida dosarele Securitatii, dar stiu ca nu se va intampla prea curand si nici atunci nu ni se vor oferi informatiile complete.

Alina said...

Multumesc! Sa stii ca mai multi tineri din Pitesti au zis acelasi lucru - ca desi locuiau acolo, au aflat abia dupa multi ani de fenomenul Pitesti... E mare pacat, informatia ar trebui sa fie accesibila, fenomenul - promovat mai mult, iar pe locul fostei inchisori ar trebui sa se faca un muzeu sau un memorial. O societate care ar gandi intr-adevar democratic ar avea doar de castigat din asta: tinerii si-ar invata istoria, turistii interesati de subiect ar putea afla despre una din fetele comunismului, iar autoritatile locale ar avea si ele de castigat din "comercializarea" subiectului. E o poveste tare lunga... si care, vorba ta, probabil ca va mai lua muuult timp pana cand va fi descalcita si prezentata transparent.