Pastrati Rosia verde!

Sustine Rosia Montana in UNESCO World Heritage

Wednesday, December 23, 2009

Monday, December 21, 2009

Iar a-nnebunit lupul de Sarbatori

Nimanui nu-i mai convine nimic in ultima vreme. In ultimele saptamani, de cate ori fac greseala sa intreb oamenii ce mai fac, ma pomenesc cu un potop de vaicareli - e innorat afara, nu am bani, nu ai ajuns la mine cand ai zis, iar a iesit Basescu, ceaiul e prea fierbinte, ah, nu mi se asorteaza cerceii cu oja, n-am chef de nimic etc etc.

Inteleg ca anul asta a fost greu pentru toata lumea si multi dintre noi suntem obositi fiindca muncim mai mult, pe bani mai putini, iar asta e intr-adevar stresant. Dar, fratilor, daca traiam in Kenia si munceam 10 ore pe zi in soare, ca sa putem hrani cat de cat cei patru copii si singura gaina din batatura, atunci cum mai era? Sau era mai bine daca ne rupeam picioarele pe gheata si stateam de Craciun in spital, comparativ cu nasul infundat de care ne plangem din 5 in 5 minute?

In ultima vreme simt multa oboseala si frustrari ingramadite in oameni. Am ajuns sa fiu hartuita de cunoscuti cu care inainte ieseam la bere si faceam schimb de cd-uri cu Metallica, cunoscuti care acum imi sar la jugulara, cu ochii iesiti din cap, intrebandu-ma cu cine am votat - Basescu sau Geoana? "AAA!! Cu ala!! Iesi afara!" (nu, din pacate nu e o gluma). Prieteni vechi care acum ma fac "trista" pentru ca "Avatar" nu mi s-a parut o capodopera. Alti prieteni vechi care vor sa primeasca doar cadoul lor, nu sa il ia la ei si pentru alti prieteni care nu sunt de fata si sa il dea mai tarziu, pentru ca "de ce sa-l car eu?". In momentul asta, da, uite ca unii au dreptate, sunt "trista", dar din cu totul alte motive.

Cam care sunt prioritatile? A fost un an greu, inca ma gandesc la 2009 si nu stiu ce sa aleg din el. S-au intamplat multe si nu toate au fost cele mai bune lucruri. Dar: am cativa oameni despre care stiu ca m-ar ajuta la orice ora; am intalnit alti oameni noi, misto, pe care inca ii descopar; am un nepotel care se ingrasa pe zi ce trece si care chitaie :); inca putin si termin tratamentul pentru ochi; am un alt bradut in ghiveci pe care, de data asta, o sa-l plantez cand trebuie.

Pentru mine, astea-s niste chestii importante. Imi pare rau ca nu pun accent pe politica, echipe de fotbal, filme la moda sau nesimtirea din jur, atat cat ar trebui. Doar ca prefer sa-mi cheltuiesc energia cu altceva. Uite, de exemplu, am gasit un colind misto de la Manowar.

Thursday, December 10, 2009

Mos Craciun a venit mai devreme

Ok. Sa nu ma mai batai ca un hamster high on crack. Sa respir adanc si incet. Inhaaaaale.... Exhaaaaale.... Vizualizez iarba cum creste... Numar oite in gand....

Ok.... totul e bine acum... ce voiam sa va zic...

OAMENILOR, TOCMAI AM AFLAT CA LA VARA VIN RAMMSTEIN!!! SI AC DC!!!

Si pe langa ei, Metallica si Slayer, de care aflasem de ieri, iar acum mi se zice de prin mai multe parti ca Rammstein si AC DC sunt in tratative. Astept confirmarea oficiala. Ceea ce nu ma impiedica, totusi, sa behai prin casa de fericire! :)

Dap... e clar, Mos Craciun are geaca de piele anul asta :)

Leitar update: confirmare pe rammstein.ro

Saturday, December 5, 2009

Oda la Altar

Am mai zis de Altar? Am mai zis... dar oricum, de obicei rad de mai multe ori la aceeasi gluma, deci banuiesc ca pot sa ma repet si cu Altar.

Aseara am fost la ei la concert, in Suburbia. Si-au lansat EP cu doua melodii - "Under Control" si "Make yourself heard". Stiti cum e la petrecerile alea de familie, in care vin cativa prieteni, beau o bere, mananca o floricica si pleaca acasa? Cam asa a fost si aseara, cu cateva mici diferente: astia cativa prieteni stiau versurile pe de rost, faceau crowd-surfing (dar mai scurt asa, ca se termina repede crowd-ul :) ), pogo, sareau de duduia podeaua aia din lemn si se mai suiau din cand in cand pe scena, sa cante si ei trei secunde la microfon :). Excelent a fost (si mereu am zis ca-s printre putinele trupe care suna mult mai bine live decat in studio). Imi place de Altar ca au concerte rare, dar bune. Canta la fel si pentru o suta de oameni, cum au fost aseara, si pentru cateva mii, cum au venit la Fan Fest, acum vreo 3 ani. Andy Ghost, solistul, e un omulet cam la 1,50 m, care, la prima ascultare, grohaie niste chestii intr-o muzica asurzitoare. Dar daca asculti mai atent, iti dai seama ca zice despre niste lucruri chiar interesante: respect de sine, respect fata de ceilalti, implicare sociala, minte vie. Si la fiecare concert vorbeste cu toata lumea, glumeste si transmite multa energie misto si mult bun-simt.





In trupa mai e un tip de vreo doi metri, basistul Teo Peter Jr. E baiatul lui Teo Peter, de la Compact, cel care a murit in accidentul de masina provocat de un militar american. Peste o saptamana se implinesc 5 ani de la accident, asa ca, imediat dupa incheierea concertului, cei din Suburbia au bagat o melodie de la Compact, in memoria lui Teo Peter. Fara cuvinte de prisos. Si ma uitam la Teo Peter Jr, care tocmai se daduse jos de pe scena si era un "mic gigant" cu gura pana la urechi, pentru ca fusesera primiti foarte bine de public si toti erau incantati de cum iesise concertul. Si in timp ce taica-su se auzea cantand "In seara asta mare/Cu totii vom cantaaaa", Peter Jr radea tot timpul si se imbratisa cu toti astia din formatie si cu cei care veneau sa-i felicite. Era exact atmosfera aia despre care canta taica-su. Si tocmai de-asta imi plac asa de mult Altar, fiindca par toti niste dezaxati si "ruacheri satanisti la drum de seara", cand de fapt sunt niste oameni foarte misto, cu foarte mult bun-simt si cu mult simt al umorului.





Si-am plecat de acolo transpirata si ragusita, ma dureau picioarele de cat sarisem si ceafa, de cat dadusem din cap. Si ultima asta imagine, cu Teo Peter Jr imbratisandu-i pe oamenii aia, in timp ce taica-su se auzea cu un "Cantec pentru prieteni", ma facea sa ma simt tembel de bine. Ca si cum tot cadoul asta nu fusese de ajuns, ajungand inapoi pe Lipscani, am vazut un homeless stand langa un club din care se auzea o melodie de-a Paulei Abdul, una veche, de cand eram noi mici. Si era asa-de-fericit, ca dansa in strada si radea si se uita in sus, catre geamul deschis de unde se auzea melodia. Dansa singur, pe strada aia pietruita, printre oamenii care mai treceau pe acolo si radea. Da, ma. Cam asta voiam sa zic.

Friday, December 4, 2009

Miaunel si Balanel / Se cearta pe Scaunel

Cam ce personaje de desene animate ar putea sa fie candidatii nostri la presedintie? Lolek si Bolek? Two stupid dogs? Power puff girls? Il vedeti pe Geoana un fel de Captain Planet cu "our powers combined" ale lui Vantu si Iliescu? Si daca da, atunci Base cine ar fi?

Wednesday, December 2, 2009

Monday, November 30, 2009

Tulbure(l)


Foto

Vi se intampla plictiseala cronica? Suceala? Nimic sa nu fie de ajuns? Mintea sa sara ca o maimuta nervoasa de la una la alta, dorind din ce in ce mai mult, de parca ar avea febra si n-ar sti sa mai cantareasca lucrurile, unde sa se opreasca, ce sa aprecieze?

E ca un suier gri care iti intoarce totul pe dos. Si nu stii ce sa faci. Si nu poti decat sa speri ca vorba aia - "Daca nu stii unde te afli, inseamna ca esti chiar in mijloc" - e adevarata. Si ca, din moment ce esti in mijlocul starii si ai parcurs deja prima jumatate, din punctul ala incolo te vei indrepta spre finalul ei.

Semnele alea bune si incurajatoare nu vin cand le ceri, normal :) Cateodata vin inainte sa stii ca o sa ai nevoie de ele. Si atunci le tii minte si te hranesti din ele cand nu mai ai resurse, cam ca hamsterii care isi tin grauntele la falcuta pentru cand va fi nevoie.

Intr-o noapte, veneam spre casa de la birou, dupa vreo 13 ore de munca. Eram usor rupta si nici oamenii care asteptau autobuzul in statie nu erau mai entuziasti. Era ceata si frig si o atmosfera din aia de parca ai fi cu totul scufundat in apa si lucrurile se misca mult mai incet, iar sunetele se aud din ce in ce mai estompat. Sau cel putin asa percepeam la ora aia, cu oboseala aia. Si m-am postat in statie, asteptand si uitandu-ma din cand in cand la oamenii care probabil ca aratau la fel de sictiriti ca si mine. Si atunci a aparut o fata cu un rucsac in spate si cu un baietel de vreo 7 ani dupa ea. Fata avea casti pe urechi si asculta muzica. Baietelul mergea in spatele ei, tinandu-se cu mainile de soldurile ei si mergeau in joaca, in acelasi ritm. Cand a ajuns in statie, fata a vorbit putin cu el, s-au ras si dupa aia si-a scos una din casti si i-a pus-o baietelului in ureche. Pe cealalta a pastrat-o ea. Si apoi au inceput amandoi sa danseze. Asa, in mijlocul noptii si al statiei :) Si s-au luat de maini si au mai dansat nitel in mijlocul unor lamai stoarse, cu servieta si palton. Si atunci a venit autobuzul. Iar cand m-am urcat in autobuz si m-am uitat mai atenta la baietel, am vazut ca avea sindromul Down. Nici macar nu a fost vreun moment de patetism sau de compatimire fata de el. Doar mi-am dat seama ca de fapt fusese mai incurajator decat crezusem.

Sunday, November 29, 2009

Memento de duminică

"Să te porţi feminin, adică în gândurile tale şi de
Asemeni în cuvintele tale să te aşezi graţios, picior peste
Picior, vocea ta să răzbată clară, să nu poată fi ignorată, iar
Pantofii să fie purtaţi perfect. Mai ales vocea să lase o dără
Albă peste care nu poţi trece sărind sau făcând un pas
Mai mare decât eşti obişnuit. Îţi simţi deodată simţurile
Despletite şi împletite apoi frumos la loc. Atunci înseamnă
Că ai găsit ce căutai de multă vreme şi nu mai sperai c-o
Să-ntâlneşti."

(Adela Greceanu)
-------------------------------

"Ştiai că există animale blânde şi credincioase
care atunci când îşi pierd perechea
adulmecă vântul cu nările disperate
atacă urlă se gândesc
şi nu mănâncă şi umblă şi înnebunesc?"

(Felix Grande)
--------------------------------

Fără inimă

"Sunt atât de fericit astăzi
de parcă mi-aş lua la revedere de la viaţă,
de parcă mi-aş băga în inimă un măr
ca să nu mai bată ci ca să stea dracului, –
ca să pot să mă apropii de tine şi să-ţi spun:
- Mă, ţi-o fi sete,
ia şi tu şi muşcă un măr!"

(Nichita Stănescu)
--------------------------------

Nocturnă

"N-a fost decat o nălucire.

In zori, buimac de nesomn,
am părăsit patul, cu un palton
peste pijama, cu cei treizeci de ani
ce se ţineau după mine cerându-mi ajutor
şi cu pasul uşor, clandestin,
să nu se trezească fiinţele pe care le iubesc."

(Felix Grande)

Monday, November 23, 2009

Un concert ca o viata

Cand am scos chestia asta pe gura, la sfarsitul filmului, cred ca omului cu care eram i s-a parut o replica siroposo-rasuflata. Dar asta e, am imbatranit, ud muscate, lacrimez la filme si gasesc o multumire din ce in ce mai mare in a scarpina cainii dupa ceafa. Oricum, nu despre asta e vorba. Am fost la "Le Concert" al lui Radu Mihaileanu. Acum imi dau seama ca a fost un film frumos. Normal. Cald. Gros pe alocuri. Sensibil ca o vibratie de vioara in alte momente. Tras de par sau cu replici minunat de adevarate ("Muzica refuza sa iasa din noi"). Un amestec de ambitie, ratare, implinire, absurd, daruire, memorie, dragoste, rabdare. Probabil cam cum iti iese socoteala la final, cand tragi linie si intelegi ca a venit momentul sa pleci.

O muzica minunata, de care a avut grija tot Armand Amar, ca si in "Va, vie et deviens". De te cufundai in scaun, rusinat sa nu se vada ca ti s-au umezit ochii.

Un film care nu te lasa sa te iei in serios si-ti aduce aminte constant ca orice moment de sublim va fi urmat de o gluma proasta a vietii. Dupa care ciclul se reia. Bem vodca, ne imbatam ca porcii, dupa care cantam dumnezeieste la vioara, scriem scrisori, ne sarutam in cupluri gay, tinem de secretul vietii noastre cu dintii, dupa care mai bem o vodca. Un film-carusel cu momente bune si rele, din care am tinut minte doar ca oricat de absurda ar parea marea dorinta a vietii tale, daca pana si tu alegi sa o uiti, nu meriti nici macar un locsor in "Marea orchestra", in Marea Creatie care ti-ar aduce implinirea.

Imi pare rau ca nu sunt coerenta. Inca simt nevoia sa mai vad filmul asta o data. Mihaileanu e obositor, iti da o mie de indicii pe minut si trebuie sa fii atent la toate ca sa te prinzi de imaginea completa. Pe unele le-am pierdut pe drum, din neatentie sau din concentrare pe alte lucruri/ganduri mai putin esentiale. Bai, da, chiar e ca-n viata.

Wednesday, November 18, 2009

Atentie, se-nchid ochii

Asa. Mergeam intr-o zi cu metroul (cand inca mai functiona… ce vremuri!). Si la un moment dat opreste in statie. Eu stateam linistita, ascultam in casti, timpul trecea molcom, iarba crestea, pasarile gangureau. E, si in toata aceasta atmosfera idilica, ridic privirea din podea si o proptesc in fereastra metroului. Si atunci s-a produs grozavia: din coltul geamului am vazut brusc cum iese un ochi mare. MARE! Albastru! Fara perechea lui. Gravita acolo, precum un satelit natural al Metrorexului. Iti dai seama ca mi-a sarit inima in prima secunda. Dupa care mi-am dat seama ca era Traienel, intr-un afis gigantic pus pe peretele tunelului de metrou. Doar ca metroul a oprit fix in dreptul ochiului, nu i se mai vedea si fata. Horror. Atat am avut de zis. A, si nu votati cu Remus Cernea.

Sunday, October 11, 2009

Lettre d'amour

Cateodata, cred ca fiecare simte o nevoie scarmanatoare, dureroasa de a i se aduce aminte la ce este bun. La ce foloseste el, de ce face umbra, cine isi aduce aminte de el/ea, cui a reusit sa faca un bine si de ce. Ai nevoie sa ti se aduca aminte de ce esti iubit (periculos cuvant si "iubire" asta, nu? Altfel de ce ne-am feri atata sa-l aducem in discutie?). Simti ca daca nu ti se face o declaratie atunci, pe loc - care sa fie nu conteaza cat de stupida, cat mai ales adevarata -, o sa te dezintegrezi intr-un praf fin si nu o sa mai fii in stare sa te aduni de pe jos niciodata. Asta se intampla, in general, in momentele alea limita, pline de suspans din viata in care, daca ai fi intr-un film, fix atunci ar intra pauza de publicitate. Ei, si atunci te duci la cel mai bun prieten sau, in sfarsit, la cineva de care stii ca nu ti-ar fi rusine niciodata in caz ca te-ar vedea plangand si il intrebi: "Auzi? Dar tu de ce ma iubesti?".


Asa a venit intrebarea asta si catre mine, de la o prietena, acum ceva timp. Si mi-a luat mult pana am reusit sa raspund, nu pentru ca nu as fi stiut, ci pentru ca nu aveam antrenament la chestia asta. Imi vine foarte greu sa spun unui om motivele pentru care tin la el, am senzatia ca orice as zice, chit ca e adevarat, ar suna prefacut, ca in filme. De-asta am avut pe mine o autocenzura ca o platosa, pana am reusit sa o las naibii, dandu-mi seama ca nu e importanta, ca e doar o limita in capul meu si ca sunt lucruri mult mai importante in momentul ala. Cum ar fi ca prietena mea sa afle de ce tin la ea mai rau ca la un porcusor de Guineea. I-am scris ce aveam de spus, pentru ca pe gura nu as fi putut niciodata sa-i zic lucrurile astea. Postez scrisoarea aici pentru ca incerc sa fac din locul asta un teren de joaca sau de "depozitare" de lucruri dragi, ca o lada de lemn. Stiu ca poate fi interpretata ca o doza de exhibitionism ieftin, dar asta e cel mai putin important lucru care ar putea sa ramana in urma ei. Inchei cu siropul aici. Ah, ba nu, urmeaza scrisoarea :)



"Pana acum am ramas datoare cu 3 mailuri catre 3 femei: primul e pentru diriga mea, pe care I l-am promis acum mai bine de trei ani si in care ar fi trebuit sa ii scriu cum m-am schimbat de cand am venit in Bucuresti pentru prima oara si pana acum. Al doilea ar fi trebuit sa fie pentru M., in care sa ii povestesc cam ce simt vizavi de ea. Ar fi trebuit sa il primeasca acum vreo 2 ani. Iar al treilea e pentru tine :) N-am uitat de niciunul din ele, doar ca imi vine foarte greu sa incep sa povestesc la oricare din ele, pentru ca asta inseamna sa ma deschid neconditionat, iar asta e simplu doar in teorie :).


Tin minte seara aia in care mergeam printr-un parc, in drum spre casa de la serviciu, si dintr-odata totul a parut altfel, frumos asa, si atunci am pus mana pe telefon si te-am sunat si ti-am zis ca te iubesc :) Si tu m-ai intrebat daca am baut :)) (ti-am mai povestit oricum de asta). Dar tu produci in mine, cateodata, ceva cald si zambitor, ca o coca foarte maleabila, care in restul timpului e intepenita, e tare. Cateodata faci tu ceva si brusc totul in mine incepe sa curga, sa alunece, sa se dezghete, cum ar fi o gluma pe care nici nu mai e nevoie sa o duci pana la cap, ca intelegem amandoua si ne buseste rasul, mici cadouri si faptul ca ma suni mai des decat o fac eu. Si chiar daca nu ti-am zis niciodata asa, serios, tin foarte mult la tine. Pentru ca cu tine pot sa fac orice imi vine in cap (inclusiv cacofonii :) ) si stiu ca intelegi orice tampenie pe care as face-o; si imi place foarte mult ca uneori ai rabdarea aia de mama si nu te grabesti sa judeci oamenii din prima, ba dimpotriva, vii si ma temperezi cand ma mai apuc sa ii fac tampiti pe unul si pe altul.


Imi place grija pe care o ai de B. si cand mi-ai povestit ca o alergai prin casa ca sa o pupi in talpa, ca un Nichita Stanescu in varianta cu dreduri :) Si ca niciodata nu picam de acord la carti :) Si imi place, dar ma si sperie cateodata, ca ai o parte pe care nu o cunosc deloc, doar pot sa adulmec ca exista acolo, dar o tii asa de bine legata cu fundita, ca ma gandesc ca poate e mai bine sa n-o zgandar. E partea aia care te face sa iei hotarari importante, cateodata uriase sau minore pentru un om din afara si pe care le respecti ani la rand. Si cine le ia in seama, bine, cine nu, iarasi bine, pentru ca tu tii in continuare de ele.


Imi place ca esti desteapta, ca crosetezi cu ideile, ca pui la punct un om care sare calul, dar ca in acelasi timp ai o doza enorma de duiosie, pe care cred ca nu o au decat femeile adevarate, echilibrate, care inteleg multe. Cumva, stiu ca suna ciudat, ai o duiosie de vaduva care a iubit mult si care acum e hotarata sa vada lumea singura.


Imi pare rau ca ai renuntat la muzicuta.


Imi plac ochii tai, bretonul de copil tembel, strampii colorati, manelele pe care ni le trimiti, faptul ca uneori cand razi si te prostesti, imi vine sa te strang in brate ca pe un animal mic si blanos, o suricata sau un urs panda :). Dar ma abtin si doar te mangai pe cap :). Vii mereu cu lucruri noi. Cand esti trista, esti ca un caiet de muzica gol, in fata caruia nu ai ce sa faci decat sa fii tu insuti ca sa il umpli, e proba cea mai grea.


Nu-mi place ca nu mai cersesti tigari si ca nu bei vin :).


Cred ca la inmormantarea ta o sa vina foarte multi oameni. Multi de prin alte tari. Pentru ca ai capacitatea de a modela usor oamenii in bine si asta cred ca vine din faptul ca il ai pe Dumnezeu in tine, chiar daca de multe ori te zbati sa il percepi cu partea ta rationala. Noroc ca Dumnezeu are simtul umorului si al jocului, asa cum il ai si tu (sau poate tocmai de-aia).


Imi place ca stii ca perioadele grele sunt doar niste perioade care trec. Si ca nu renunti la ideile tale utopice, desi nu te-am sustinut niciodata cu ele. Imi place ca iubesti multa lume, ca te dai, cum vorbesti incet cand ai ceva important de zis, ca mergi la multe nunti, ca scrii frumos, crezi in vrajitoare, ca ai multi cercei, ca m-ai tinut pe “cararea” oamenilor sanatosi la cap, ca nu te induioseaza cainii si pisicile, ca ai reusit sa ai o singura iubire adevarata, ca in filme, ca ma scarpini in cap de fiecare data cand te rog, ca langa tine simt ca pot sa ma ghemuiesc. Ca reusesti sa construiesti si nu sa distrugi, cum e cel mai la indemana. Ca esti mereu gata sa ii ajuti pe cei la care tii, cand au nevoie, indiferent de ora sau de starea ta personala. Ca esti umana, calda, ca stii sa asculti, ca uneori, cand suferi, nu vrei sa recunosti. Ca ai sprancene stufoase, ca mananci cu pofta (sau mai bine zis mancai :) ), ca mereu ma buseste rasul cand vad cele 68 de comentarii de la post-ul tau de pe blog, stii tu care. Ca ma faci sa scriu toate astea :)."

Wednesday, October 7, 2009

ZZ Top



Un concert de aruncat hainele, perucile, corzile vocale, nervii, prietenii in sus. Oldies but goldies pe 20 octombrie, abia astept!

Thursday, October 1, 2009

Pisicaria

Bai, sa va zic. L-am visat pe pisoiu’ de la tara, Nemuritorul ii zic eu (asta fiindca maica-sa l-a parasit cand el avea o saptamana si acuma, cand cantareste cat un mar si inca ar trebui sa bea lapte, el roade la oase). Asa. Nemuritorul e urat ca un liliac, dar foarte, foarte simpatic in felul lui: are capul mare, e slab mort si are ditamai laboantele. O sa ajunga mare, poate chiar politician: a reusit sa iasa dintr-o lada pe care o acoperisem cu un capac, iar peste capac pusesem o oala plina cu pietre, tocmai ca sa nu poata sa il dea la o parte. Nimic nu-l poate infrange. La el, replica "I'll be back" e tot timpul valabila. Tocmai de-asta, Nemuritorul e lighioana mea de suflet, drept dovada ca azi noapte l-am si visat:

Se facea ca el era la fel de slab si de mic ca si in realitate. Fiind el asa mic si slab, pisicile mai mari faceau misto de el si ii dadeau cu laba in cap, ii furau mancarea si faceau cerc in jurul lui si il impingeau de una la alta. Dar era una, cea mai mare si mai rea, una neagra si grasa ca un pekinez. E, asta voia sa-i faca raul cel mai mare. Io n-am putut sa stau si sa ma uit, asa ca l-am luat pe Nemuritoru in brate si am incercat s-o alung pe lucrarea aia a diavolului. Asta, lucrarea, nimic! Se tot dadea la picioarele mele, incerca sa ajunga la pisoi, nu reuseam s-o alung nicicum. Asa ca am luat o hotarare eroica: s-o sutez. Cand s-a apropiat iar de mine, i-am plasat, asadar, un bocanc scurt, cu efect, iar dihania a zburat mieunand peste un gard. Zic catre pisoi: “Gata, am scapat de ea, acum poti sa break free”. Cand ridic iar capul, ghinion! Lighioana neagra se intorcea cu forte inzecite, dupa ce escaladase inapoi gardul si alerga nervoasa spre noi. Zboing! Al doilea sut. Pisica zboara iar, dupa care revine si mai determinata.

Atunci am inteles ca singura nu voi reusi. Mi-am luat prietenii care erau prin curte, i-am pus sa il tina pe Nemuritor si sa faca un culoar. La un capat al culoarului eram eu, la celalalt – pisica, masurandu-ne din priviri. La un semnal, pisica a tasnit spre mine, iar eu am pornit in fuga, agatandu-ma in viteza de prietenii mei, asa incat sa imi iau avant si mai mare. Cand am ajuns langa pisica, m-am sprijinit pe umarul cuiva din culoar, am sarit asa, cu incetinitorul, mi-am luat avant cu un picior si …zzzzz…baaa…aaa…aang!, am centrat-o pe pisica cu toate fortele pe care le aveam. Pisica a zburat asa de departe ca a devenit doar un punct mic, pe cer. Nu s-a mai intors. Binili a invins. Eu m-am intors la Nemuritoru si am trait fericiti pana la adanci batraneti. La adanci batraneti, m-am trezit.

Poate-ar fi bine sa mai ies din casa, nu?

Wednesday, September 30, 2009

Gata, ne-am linistit...

...acum vio si cu mine avem si poza de hi5 :)

Pentru cine vrea sa contribuie la proiectul Alexandrei, "Daydreamers", si sa isi prezinte strungareata posteritatii, urmatoarele sedinte foto vor avea loc:

- duminica, 4 octombrie, intre 14 si 21.30
- marti, 6 octombrie, intre 17 si 21.30.

Alexandra si amicii ei sunt foarte misto, ne-au lasat inauntru, ne-au dat bomboane (de capsuni si lamai) si perne pe care sa stam, ne-au lasat sa ne invartim prin studio, sa ne jucam cu acadele gigantice, sa incercam peruci si in principiu sa ne radem, daca aveam chef. Daca nu, nu era musai :)

Studioul se afla in cladirea in care e Clubul Spice, pe Calea Victoriei 21, etajul 3, ultima usa pe stanga. (Intotdeauna am avut o atractie de necontrolat pentru ultimele usi pe stanga :) Si pe dreapta, dar si pe mijloc, ca sa nu avem discutii.)

Tuesday, September 15, 2009

Criza bunului-simt

Cam pana unde pot merge, in perioada crizei, smecheriile administrative, pretentiile nesimtite si ignorarea totala a faptului ca angajatii au si drepturi, nu doar obligatii? Pana la urma, nu ma intreb neaparat cat de legale sunt hocus-pocus-urile pe care angajatorii le fac pentru a plati mai putine taxe de pe urma angajatului (in dezavantajul celui din urma). Nu ma intreb nici cum de ignora cu nonsalanta drepturi precum acordarea zilelor libere de sarbatorile legale sau platirea orelor suplimentare. Ma intreb insa (retoric, desigur) cam cat de mult se pot intinde morala si decenta unui patron. Cam cat de om poti sa ramai in vremurile astea de cacao, cam cat incerci sa te mai gandesti si la viata celui de langa tine, mai ales cand calitatea vietii acelui om (financiar vorbind) depinde cu totul de tine?


De exemplu, matusa mea imi povesteste din incercarile ei de a-si gasi o slujba. Locuieste in Brasov, are 50 de ani si nu sta foarte bine cu sanatatea. Imi povesteste ca a incercat sa se angajeze la o librarie, unde patronul a chemat-o, de proba, o luna. Perioada de proba nu a fost platita. Conditiile in care ea trebuia sa lucreze erau urmatoarele: in librarie nu era niciun scaun; trebuia sa stea 8 ore pe zi in picioare, in continuu (adaugati la cele 8 ore, inca 1-2 petrecute pe drum). Daca o vedea ca sta putin jos, patronul incepea sa tipe la ea. Nu avea voie sa manance in librarie. Evident, nu avea nici pauza de masa. Salariul era de 4 sau 5 milioane, daca tin bine minte. Dupa 3 zile de stat in picioare cate 10 ore si mancat pe ascuns, a plecat de acolo.


O alta poveste e chiar ce mi s-a intamplat azi-dimineata, cand ma pregateam sa incep un nou job pentru un site de stiri. Trecusem cele doua interviuri, ne inteleseseram si la bani, doar ca managerul site-ului “uitase” sa imi dea niste detalii. Esentiale, in felul lor. Le-am aflat azi, cand teoretic trebuia sa incep sa lucrez pentru ei: perioada de proba pe care o stabilisera la 2 saptamani, nu era de fapt o perioada de proba. Era o “perioada de practica”, ca si cum as fi fost studenta si as fi cerut sa lucrez la ei pentru o adeverinta, pe care s-o prezint apoi la secretariatul facultatii. Fiind perioada de practica, ce sa vedeti, nu era platita. La argumentul meu – “Perioada asta de practica se numeste, din punct de vedere legal, perioada de proba si presupune aceleasi drepturi si obligatii ca ale unui angajat normal, implicit si platirea zilelor de proba”, mi s-a raspuns – “Da, dar noi nu lucram asa”.


Asta a fost bomboana Cip de pe coliva, aia mica. Supriza mareata a fost insa cand l-am intrebat ce salariu imi va trece pe cartea de munca. Raspunsul a fost:

- Ce carte de munca? Noi lucram doar cu contract de drepturi de autor. Asa fac toate redactiile.

- Nu stiu ce sa zic, in redactiile in care am fost eu, in cel mai rau caz mi s-a trecut salariul minim pe cartea de munca, iar diferenta de bani, pana la suma stabilita, a fost trecuta in contractul de drepturi de autor.

- Da, stiu, dar sa stii ca asa am lucrat si eu, doar pe drepturi de autor, a zis el, empatic. Astea sunt conditiile, de-astea ti le prezint, ca sa stabilim daca suntem amandoi de acord cu ele. Daca nu, eu mai am foarte multe CV-uri.

- Dar va dati seama ca in felul asta va incurajati oamenii sa plece dupa maxim un an de aici? Sa presupunem ca dvs va place cum scriu, sa presupunem ca si mie imi place aici si as vrea sa raman pe termen lung – un an, doi, trei. In conditiile astea, pentru mine anii astia practic nu exista din punctul de vedere al vechimii in munca. Oamenii nu sunt motivati sa lucreze prea mult aici, cand stiu ca experienta castigata nu e dovedita de niciun act.

- Da... dar noi nu lucram cu carte de munca. Eu nu vreau sa ma enervez. Astea sunt conditiile.


Am plecat usor zapacita de usurinta cu care omul asta ignora niste argumente, zic eu, de bun-simt. Chiar asa, de bun-simt, intelegi conceptul, domnule manager? Nu, nu cred ca ai cum, din moment ce, dupa ce am plecat de acolo, tot ce ai inteles tu din discutia noastra a fost ca “puneam intrebari ciudate” (despre cartea de munca si despre platirea perioadei de proba) si ca “voiam carte de munca!!”.


Pacat de oamenii care lucrau acolo. Pareau foarte misto, faceau glume, isi imparteau mancarea, era o atmosfera faina. La un moment dat au si avut voie sa rada pentru doua minute, toti, la un calculator, urmarind impreuna un clip amuzant. Asta pana a iesit managerul, a chemat-o pe coordonatoare la el in birou, ea s-a intors nervoasa dupa mai putin de un minut si le-a zis colegilor, incet: “Hai ma, nu va mai uitati”.


La patronii romani inca nu a ajuns conceptul ala de marketing conform caruia, cu cat ai o echipa de oameni mai sudata, cu cat ii incurajezi sa isi creeze legaturi mai puternice intre ei, cu atat vei avea o firma mai productiva. Un om relaxat e un om care da randament. Un om care se simte bine la serviciu, va lucra cu placere. Si nici macar nu trebuie sa faci ASE-ul ca sa iti dai seama de asta. Iti trebuie doar un pic de bun-simt. Din pacate insa, specia managerului nesimtit nu risca deloc sa dispara. Ba s-ar zice ca Romania, din punctul de vedere al pietei de munca, se transforma din ce in ce mai mult intr-o gradina zoologica si nici macar nu e un spectacol amuzant.

Wednesday, September 9, 2009

Colecta de carti pentru copii

La Revolutie aveam 6 ani, asa ca am prins ultimul an de gradinita in plina schimbare de la comunism la democratie. Una din schimbarile pe care nu le intelegeam erau camioanele cu ajutoare care veneau in Romania. Strainii (germanii, in special, care erau vazuti ca un fel de Dumnezeu occidental) trimiteau camioane intregi de jucarii, dulciuri, haine catre gradinitele din Romania, catre taberele de copii. Nu intelegeam de unde vin si mai ales de ce aveam nevoie de ajutoare (fuseseram bolnavi? neajutorati? oprimati? Nu stiam, ai mei nu il vorbisera niciodata de rau pe Ceausescu in prezenta mea si a fratelui meu). Dar stiam ca atunci cand veneau ajutoarele, era rost de surprize, de culori, de ceva ce nu prea avusesem pana atunci.

Acum imi dau seama ca eram, intr-un fel, precum copiii din centrele de plasament: nu ne deranja ca alti copii se jucasera inainte cu papusile care acum erau ale noastre, nu ne deranja ca primeam dulciuri de care nici nu am fi visat vreodata ca exista (si nu exagerez... imi aduc aminte si acum de primele lame de guma Orbit, primite in premiera din Germania, in tabara pentru copii cu diabet, prin '91. Si cat de mandra eram ca eu deja stiam ce e asta cand, la cativa ani, guma Orbit incepuse sa se gaseasca si de vanzare, prin magazine).

Eram asa de bucurosi ca avem ceva al nostru, care parea asa de nou, asa de colorat, chiar daca papusile aveau rochii purtate, chiar daca dulciurile ni se dadeau cu portia (nu un pachet intreg de guma, ci o singura lama. Abia se gaseau.) Acum, abia imi mai aduc aminte de detaliile de "second hand" - de vreun nasture lipsa al unei bluze nemtesti sau de vreun iepure de plus putin descusut la spate. Imi aduc aminte, in schimb, cat de incantata eram, toate lucrurile alea mi se pareau extraordinare (desi acum ma gandesc ca de fapt insemnau asa de putin, daca le raportez la valoarea zilelor noastre. Atunci insa, era vremea dozatorului Cornelius).

Poate tocmai fiindca imi aduc aminte cat de mult insemna o astfel de supriza pentru un copil care nu era obisnuit cu ele, va rog sa participati, daca doriti, la o colecta de carti pentru copii. Este vorba de copiii din centrele de plasament din sectorul 6. Cu ajutorul cartilor donate, in aceste centre vor fi infiintate biblioteci.

Sunt sigura ca pentru ei, o carte cu multe poze, cu povesti sau cu proza scurta o sa insemne un fel de comoara. Se prea poate, de asemenea, ca altii nici sa nu le bage in seama. Dar cred ca au nevoie de carti ca mijloc de evadare mai mult decat noi. Si au nevoie sa invete. Poate fi vorba de orice carte care poate stimula mintea, imaginatia unui copil - de la cum sa invete sa joace sah, pana la carti de colorat, carti de aventuri, de calatorii, de povesti, de stiinta, beletristica.

Asadar, daca aveti acasa carti potrivite pentru copii (iar daca nu aveti, poate faceti o vizita prin librarii sau anticariate), colectarea lor se va face in doua corturi amplasate in fata Parcului Cismigiu, pe 12 si 13 septembrie, intre orele 10.00-20.00. Colecta este organizata de Asociatia Enjoy Your Future, Primaria Bucuresti si Directia Generala de Asistenta Sociala si Protectia Copilului Sector 6.

Multam, Liv :)

Monday, August 31, 2009

Am infrant! :)

Tin sa va anunt (cu mandrie in corzile vocale) ca, din cele 48 de nemultumiri selectate pentru Corul Nemultumitilor la Cluj (despre care am mai scris aici), 4 sunt ale mele :)) Respectiv nr 5, 9, 23 si 48.

Veniti la Cluj, sa le cantam impreuna? :D

http://www.sectorulcultural.info/corulnemultumitilorcluj/?p=47

Monday, August 24, 2009

Ecologizare - editia parastas

Da, se cere ca la anul sa trecem la plantat de copaci. Da, se simte ca si cum “ar veni toamna” in privinta ecologizarii. E al patrulea an in care se organizeaza si cred ca a inceput sa mi se taie – si mie, si altora. Nu ma refer la oamenii intalniti acolo. Ei sunt, in mare parte, aceiasi in fiecare an. Sunt misto, reconfortanti, muntomani, chitaristi, fac glume bune si joaca ping-pong :). Insa ce a ajuns obositor e faptul ca nu mai exista nicio surpriza: in fiecare an stim deja ca vom merge pe acelasi traseu si vom facem acelasi lucru: vom curata nesimtirea altora. Si mai stim un lucru (esential, in felul lui): ca in anul urmator vom gasi aceeasi mizerie. Sau poate mai rau, cum s-a intamplat de data asta, cand nu ne-au ajuns sacii si mainile ca sa strangem toate gunoaiele.


Anul asta, am fost 30 de oameni. Am strans aproape 80 de saci de gunoi, in mare parte sticle de plastic si cutii de bere. Am mai avut parte insa si de cadouri de casa noua: un fier de calcat, o plita de aragaz, o bucata de sina ferata, o bucata dintr-un cuier, sosete, o oala, un adidas, pampersi. (Daca asta va mira, sa stiti ca anul trecut s-au gasit, printre altele, un sutien, o minge de baschet, jumatate de usa de frigider si o pereche de chiloti barbatesti cu un tampon in ei. Fiinta umana, ca si Romania, e mereu surprinzatoare).


Nu am ramas cu vreo bucurie aparte ca am reusit sa luam mizeriile alea de acolo. Am ramas cu siguranta ca si la anul vom gasi la fel. Cum de se intampla asa? Pai traiectul e asta: cand vii pentru prima oara la o ecologizare, ai senzatia ca gata, salvezi lumea cu gestul tau. Ai senzatia ca ai distrus toata nesimtirea romaneasca daca un grataragiu te-a vazut ca strangi gunoiul lasat de el in urma. Ai senzatia ca a invatat ceva din asta si ca o sa aiba bunul-simt sa stranga dupa el.


In anul urmator, cand gasesti aceeasi mizerie, iti spui: “Nu-i nimic, e nevoie de continuitate, oamenii nu au cum sa invete asa, dintr-odata” si te apuci mai cu sarg. In al treilea an, cand vezi ca la sfarsit ai strans acelasi numar de saci ca si in anii trecuti, iti spui cu indoiala ca “gata, asta e ultima oara...”. Si mai vii, totusi, si in anul urmator. Doar ca, de data asta, dupa al patrulea an, mi s-a cam dus speranta. Da, e drept, au fost multi oameni care ne-au strigat “Bravo!”, altii care ne-au incurajat cu un “Cine arunca gunoaie, sa manance din gunoaie!” :), iar altii chiar ne-au ajutat sa caram sacii la vale. Oamenii au inceput sa isi dea seama ca e mai bine fara gunoaie, decat cu (da, suna tampit de simplu, dar credeti-ma, lucrul asta se inradacineaza foarte greu in mintea multor oameni). E adevarat, se misca ceva... dar cand imi dau seama cat de incet se intampla lucrul asta, transformarea asta, cat de multi ani trebuie sa mai treaca pentru ca romanii sa se civilizeze (si iar imi aduc aminte de sfanta amenda...), nu ma mai ia disperarea, nici furia. Mi se face doar lehamite.


Poate ca asta s-a intamplat si cu ceilalti oameni care au ales sa nu mai vina la ecologizarea de anul asta. In 2008, au fost vreo 70 de oameni. De data asta, au venit de doua ori mai putini. Poate e criza. Sau poate e vorba de aceasta lehamite. De asta zic si chiar simt ca e binevenita o schimbare. La anul vom merge sa plantam copaci. In privinta asta, rezultatul macar se va simti, chiar daca va dura mai multi ani. Ei sunt vii, sunt frumosi si te fac sa te simti bine. Cred ca au mai multa decenta si echilibru decat majoritatea oamenilor. Si stiti ceva? Nici nu fac misto de tine atunci cand vii din proprie initiativa, cu bani din propriul buzunar, sa strangi tot ce au mai murdar dupa ei. Si, de fapt, in ei.











Tuesday, August 18, 2009

Daca vrei, PETi!

"Taaantii, neeeneeea, ajutati-ne si pe noi, suntem 7 PET-uri acasa, n-avem mama, n-avem tata. Avem doar o cunostinta dubioasa, care ne-a abandonat aici, in drum. A zis ca ne lasa putin, ca are ceva de rezolvat si ne ia dupa cateva ore, la intoarcere. De atunci au trecut cateva luni si noi tot aici am ramas. Ne e greu, nu recunoastem nimic in jur, am ajuns doar plastic si os. Vrem si noi sa traim printre ai nostri, vrem si noi sa fim duse la un centru macar, sa nu mai fim ale nimanui. La un Centru pentru PET-urile Strazii sau, in cazul asta, pentru PET-urile traseelor de munte.

Fiindca noi aici am avut ghinionul sa fim abandonate - pe cararile din Bucegi, pe pajisti, printre flori, prin paduri, prin raurile de munte. Si nu e de noi aici... nu recunoastem nimic din lucrurile cu care eram obisnuite la oras... ce-i drept, cand ne mai ia vantul si ne duce la vale, incepem sa recunoastem semnele de civilizatie: miroase a mici, gratarele stralucesc in zare, vantul aduce pasaje de manele, cocoloasele de hartie igienica zboara pana la noi, purtand cu ele mesajul de pace al umanitatii. Da, aici e de noi. Aici vrem sa fim si noi, unde e actiunea, sa fim printre oameni, dar in acelasi timp, printre surorile noastre: sticlele de plastic, cutiile de bere, ambalajele de mancare. Te rugam, asadar, du-ne acasa! Du-ne la un centru in care sa ne putem da obstescul sfarsit printre semenii nostri. Pentru ca PETi!"


Am primit mesajul asta de la o sticla de plastic care mi-a sunat la usa azi-dimineata. Era vlaguita, stoarsa de puteri, ce sa mai, aplatizata. Venea tocmai din Muntii Bucegi, unde au ramas suratele ei. Mi-a intins cu ultimele puteri scrisoarea si a zis ca ma asteapta in acest weekend, la cabana Miorita. Acolo, se spune ca vor mai veni peste 50 de oameni care nu vor sa lase PET-urile sa moara de singuratate, in munti. Vor sa le duca la un centru de reciclare, acolo unde e locul lor. Asa ca sambata dimineata vom pleca spre Sinaia, iar de acolo vom urca cu telecabina pana la cota 2000, la cabana Miorita. Mai sunt 2 locuri in cabana, dar se poate sta si la cort.

De la Miorita, cine vrea poate urca pe jos pana la Cruce, traseul nu e greu, iar peisajul e demential dupa o saptamana de munci de birou. Seara se lasa cu tuici, palinci, chitare si, cu putin noroc, cu ursi :) Iar duminica de dimineata, coboram tot cu telecabina pana la Cota 1400, iar de acolo, pe jos, pana in Sinaia. Pe acest traseu, parcurs pe jos, vom strange toate gunoaiele care ne vor iesi in fata ochilor :) Daca vrei sa vii si tu cu noi, da-mi un semn la a_musatoiu@yahoo.com.

Mai jos sunt si cateva poze de la ecologizarile anterioare. Ingioi :)







Photobucket

Photobucket

Photobucket

Thursday, August 13, 2009

Vedeti? De-asta a ajuns tara asta unde-a ajuns :)

Braila: Doi copii au spart o gradinita

Braila, 13 aug /Agerpres/ - Doi copii, dintre care unul de 5 ani, din comuna braileana Jirlau au spart o gradinita, de unde au furat doua sacose de jucarii.

Cei doi minori, unul in varsta de 5 ani, iar celalalt de 13 ani, au patruns in gradinita prin spargerea geamului unei ferestre, au incarcat jucariile in doua sacose si au fugit cu ele.

In urma anchetei desfasurate la fata locului, politistii au ajuns joi la faptasi, de unde au recuperat prejudiciul, care a fost inapoiat gradinitei, iar in cauza s-a intocmit dosar de cercetare penala sub aspectul comiterii infractiunii de furt calificat. AGERPRES/ (Ecaterina Ignat)

Thursday, August 6, 2009

Corul nemultumitilor: Carcotasi din lumea-ntreaga, eu va dau un singur sfat...

...haideti la Cluj, pe 15 septembrie, fiindca nu e de ratat :)

Ce nu e de ratat? Corul Nemultumitilor, un proiect care s-a organizat prin toata lumea, de la Canada si Rusia, pana la Singapore si Ungaria, si care a ajuns acum si in Romania.

In ce consta? In fiecare tara in care se organizeaza acest cor, oamenii isi inscriu pe un site toate ofurile, isi parasc vecinii, isi injura seful, se plang de politicieni, de sucurile care iti coloreaza limba, de faptul ca ploua prea des, ca nu se mai fabrica decat servetele de hartie, ca nu se respecta pistele pentru biciclisti. Mai pe scurt, pe site-ul asta, oamenii se pot plange de absolut orice vor si cat vor.

Apoi, aceste nemultumiri se selecteaza, iar din cele mai originale se alcatuieste un cantec care va fi cantat, evident, in cor :) In cor se poate inscrie orice persoana, de orice varsta si care sa aiba voce macar cat sa nu crape oglinda de la baie. Inscrierile se fac pana pe 15 august, pe site-ul Corului. In cazul nostru, la Cluj, corul va canta in 3 locuri publice (Manastur, Centru si Marasti), pe 15 septembrie.

Mi se pare o idee foarte, foarte misto :) Nu doar ca poti sa faci un pic pe societatea civila, dar poti s-o faci si fara sa te constipi, indignat, de cat de prost merg lucrurile la noi. Poti sa tragi un semnal de alarma, dar intr-un fel amuzant. Eu, una, abia astept :) Am trimis si mail ca sa ma inscriu :)

Aici sunt doua coruri, primul din Helsinki (aici sa vedeti probleme :) ) si al doilea din Budapesta



Tuesday, July 21, 2009

Tristetea dupa Suzanne Vega




Parul matasos, cuminte si rosu. Ochii sclipitori si gura moale, cu buze frumos conturate. Dar mai ales vocea, la fel de languroasa, calda, tandra, inteleapta ca si acum 20 de ani. Asta e ce am recunoscut la Suzanne Vega, ce m-ar fi facut sa plec daca nu as fi gasit de-a lungul concertului ei. M-am tot autosugestionat sa gasesc in melodiile live ce gaseam in cele inregistrate. Si nu ma refer la calitatea vocii, ci la faptul ca tot ce imi produceau melodiile astea ascultate acasa s-a batut cap in cap cu sobrietatea si lipsa de comunicare pe care le-am observat la ea, pe scena.





Nu, nu ma asteptam la vreun “Buna seara, prieteeeeni!!” urlat din fundul plamanilor, nici la vreun “Hai, toata lumea aplauda acum cu mine!”, dupa cum au apreciat Oigan si alti psiho-astro-specialisti in muzica si in ce ar trebui ea sa produca in oameni. Ma asteptam, in schimb, la o sala plina, nu la cei maxim 2000 de oameni care au fost acolo (cum bine a remarcat un prieten, concertul ar fi mers mult mai bine intr-o sala mica, un club, atmosfera ar fi fost mult mai prietenoasa). Ma asteptam sa ne povesteasca mai mult, sa glumeasca mai mult, sa existe intr-adevar si o atmosfera Suzanne Vega in carne si oase, nu doar in melodiile ei. Si nu in ultimul rand, ma asteptam sa gasesc pe scena o trupa completa (nu doar chitarist si basist, ci si cu baterist si clapar), asa incat ritmul lui “Tom’s Dinner” sa nu fie tinut doar din bass, iar “Blood makes noise” sa te faca intr-adevar sa ti se ridice parul pe maini, asa cum se intampla cand il asculti inregistrat. M-au bucurat foarte mult insa “The queen and the soldier” si “Rosemary”, fara care nu cred ca ar fi fost un concert complet.



Am asteptat mult concertul asta, dar daca ar fi sa se repete in aceleasi conditii, nu cred ca as mai merge a doua oara. As merge sa vad o Suzanne naturala, calda, vesela, asa cum cred ca e in realitate. As merge sa ii vad "poza color". Dar nu as vrea sa vad inca o data o artista care incearca din rasputeri sa isi ascunda vulnerabilitatea (pe care o prezinta in melodii in toata nuditatea ei) in spatele unui costum clasic, negru, in spatele unei seriozitati care nu cred ca are cum sa fie veridica atunci cand ai atatea lucruri frumoase de zis (cel putin in melodii).

Tom's Dinner


Luka

Monday, July 20, 2009

Avem containeeeer, avem valoaareee

Acum vreo 6 luni scriam despre primaria sectorului 4 si durerea din fundul sufletului ei vizavi de amplasarea de containere pentru reciclare. Nu stiau, nu aveau, nu puteau. Acum o luna le-am trimis din nou un mail in care le-am mai povestit o data cum ma doare corasonul sa tot arunc laolalta carton, sticla si plastic. N-ar putea ei sa isi rupa putin de la spaga si sa amplaseze 3 containere in zona in care stau? Si ce sa vezi? Pot. Dupa cinspe schimburi de mailuri in care ma instiintau ca au primit mailul, ca il dau mai departe la comisia nu stiu care pentru analizare, de la comisie - la Rebu, de la Rebu - inapoi si tot asa, intr-un final am aflat ca o sa amplaseze 3 containere la 5 minute de mine. Aleluia! Ideea e ca daca ceri si ai un pic de rabdare, s-ar putea sa se si indeplineasca.

Iar la cateva ore dupa ce am primit raspunsul lor, asa, ca cireasa de pe tort, am aflat ca asociatia Mai Mult Verde a initiat proiectul "Viata dupa colectare". In cadrul lui, printre altele, asociatia pune la dispozitie un model de cerere online pentru amplasare de containere, valabil pentru primariile din toata tara. Cam ce am facut eu, doar ca in cazul asta cererea e deja scrisa si se poate trimite din 3 click-uri. Asadar, daca vrei sa reciclezi si nu ai unde, completezi cererea cu numele tau, adresa la care vrei sa fie amplasate containerele si primaria careia i te adresezi. Raspunsul din partea primariei trebuie sa vina obligatoriu in maxim 30 de zile. Bafta! :)

Tuesday, July 7, 2009

RedBull X-Fighters Exhibition Tour

Cateva poze de la Red Bull X-Fighters Tour, in care au fost "implicati" 4 motociclisti din Belgia, Noua Zeelanda si Suedia, o rampa de lansare, una de aterizare si vreo 5-6.000 de oameni, veniti in Piata Constitutiei. De ce? Ca sa vada tot felul de acrobatii facute cu motocicleta, in timpul sariturilor de pe rampa.

Nu ma pricep la motociclism, dar cred ca e primul eveniment de genul asta din Romania. Avand in vedere ca a fost si gratis, lumea a venit ca la circ, chiar daca la ora inceperii turna cu galeata:) E drept ca publicul nu a avut parte de trick-uri (cica asa se numesc schemele pe care motociclistii le fac in aer) cum vezi in competitiile de la Eurosport, dar a fost spectaculos sa vezi cum un om cu o motocicleta de vreo 150 de kg poate sa se dea peste cap cu ea, sa o rasuceasca, sa se ridice in maini, pe ghidon, toate astea fiind facute in cateva secunde de zbor de la o rampa la alta.

Combinat cu muzica de fundal (Korn, Limp Bizkit, Rob Zombie), cu mirosul de benzina care plutea in jurul rampelor de sarituri, cu reactia spectatorilor, care au strigat si aplaudat in continuu (aici isi au oarecum meritul lor si prezentatorii show-ului - Razvan Simion si Dani Otil) si cu motociclistii din public, care isi ambalau motoarele in semn de sustinere atunci cand cei 4 rideri "ieseau la rampa" pentru aplauze, eu zic ca atmosfera a fost chiar faina. Cel putin motociclistilor din public cred ca le mai crescuse un ventricul de mandrie :) Dar in afara de motociclisti, am vazut in public multe femei si multe familii care venisera cu copiii. Si care au stat pana la sfarsit :) Asa ca se pare ca Red Bull o sa pregateasca un turneu mai mare, avand in vedere ca reactia publicului a fost foarte buna.











Saturday, July 4, 2009

M(otorhead) & M(oby)

Cateva poze din a doua zi de B'estfest, in care au cantat Ayo, Polarkreis 18 si cele doua bomboane de pe tort, M(otorhead) & M(oby). Ceva mai saracacios anul asta si ca trupe, si ca public. Totusi, la Moby cred ca au fost vreo 10.000 de oameni. Mi s-a parut si cel mai bun concert din ziua asta, chiar daca venisem cu inima impartita pe jumatate cu Motorhead :)

Cu tot respectul pentru bunicutii de la Motorhead, care canta de aproape dublul varstei mele, mi s-a parut ca in trupa se simte oboseala, iar vocea lui Lemmy s-a auzit prost (nu stiu daca din cauze de energie sau din cauze de sonorizare, poate amandoua). Oricum, a fost un concert fain ca atmosfera, s-au facut pogo, crowd surfing si evident ca la "Ace of Spades" nici n-a mai fost nevoie de ventilatoare, la cate plete se vanzoleau in jur. Bunicutii nu au revenit insa cu niciun bis, spre dezamagirea generala, mai ales ca au cantat doar 60 de minute.









In schimb, la Moby a fost o magie generala :) Sunet bun, lumini frumoase, combinatii de culori excelente pentru fotografii. A intrat pe scena, imbracat in tricou si blugi, iar cand a zis simplu "Hello", ca si cand nimic nu s-ar fi intamplat, ca si cand n-ar fi zbierat in extaz mii de oameni, mi s-a ridicat parul pe maini si mi-a venit sa-l pup pe crestetul ras. A cantat o gramada de melodii cunoscute ("Porcelain","Why does my heart feel so bad", "Lift me up" - la care s-a sarit in cor :) ), multumind dupa fiecare piesa cu un "Senchiu, senchiu, senchiu, sencs!", dupa care nu putea sa nu te buseasca rasul, auzindu-l asa, putin sasait si calm.

S-a bucurat ca Bush a plecat in sfarsit, "after 8 fuckin' years", timp care a fost "the worst, most awful president" pe care SUA l-au avut vreodata. A incheiat concertul - dupa vreo ora si jumatate de produs sentimente amestecate, de la bucurie tembela la meditatie - cu "I'm feeling so real", melodie de topaiala generala acum vreo 10 -15 ani. Si pentru toate astea, la sfarsit, cand el ne-a zis "senchiu, senchiu", n-am putut sa nu zbier un "No, senc IU, Moby!" :)




Friday, July 3, 2009

M

Cu cat ai mai multe zile ireale, cu atat cred ca iti vine mai usor cand esti pe patul de moarte. Zilele in care simti ca abdici de la ce stiai in mod normal si ai senzatia ca traiesti ca intr-o carte sau intr-un film, ca toate intamplarile si oamenii pe care ii ai in fata curg ca un scenariu bun, iar tot ce poti tu sa faci e sa razi si sa te simti eliberat, relaxat, ei, zilele astea iti fac de fapt despartirea de viata mult mai usoara. Pentru ca de fapt doar in zilele astea traiesti cu adevarat. In spatiile astea dintre intamplarile obisnuite, asemanatoare cu spatiile dintre celulele unui tesut, in care nu stii ce e. E adaptare, improvizatie, jonglerie. Pe sistemul "Ce flori frumoase! Sunt artificiale?", uneori e asa de frumos ca nici nu iti dai seama daca e adevarat.

Friday, June 19, 2009

A-vio-vio-vio-viooleetaa!



Concertul Gogol Bordello de acum doua zile s-a savarsit, as zice eu, pentru doi oameni. Bine, si pentru restul de 2.000 care au venit sa-i vada, dar in special pentru doi oameni care au fost vedete miercuri seara :).



De exemplu, Veverita e un om ales. Ca altfel nu vad cum sa-ti strige numele solistul Eugene Hutz de nu stiu cate ori, alaturi de inca 2000 de oameni. Prima oara am zis ca or fi vocile...dar a doua oara s-a auzit clar si de pe scena, si din public: “A-vio-vio-vio-violeta!!”. Si asta fiindca avea ea ceva in seara aia...avea coada aia de vis, barbatii se inghesuiau sa o invite in parc, avea bretonul ca nimeni altcineva, de-ti venea s-o mangai pe cap in continuu, sa-i cumperi Whiskas, s-o iei acasa! Deci nu e de mirare ca nici Hutz n-a scapat din mrejele ei. Vorba lui Liv, o fi insurat? :)



Bun, Gogol a cantat miercuri pentru Vio-vio-violeta. Dar a mai cantat pentru cineva. Nu stiu cum il cheama, dar are vreo 60 de ani, canta la vioara in Taraf de Haidouks, are piele neagra si par alb si cred ca atunci, pe scena, a fost seara vietii lui. Nu stiu, asa am avut eu senzatia. Parea impiedicat de propriul corp imbatranit, altfel sunt sigura ca ar fi alergat de la un cap la altul al scenei, ca si Hutz. A cantat la vioara de-a scos scantei. Si a fost foarte mandru cand, la sfarsitul concertului, Gogol i-a invitat si pe cei de la Taraf pe scena si au cantat impreuna ultima melodie, asa, ca un adevarat mix etno-culturalo-maggic. Si apoi a tinut-o de mana pe una din dansatoarele de la Gogol, cu vreo 40 de ani mai tanara, a tinut-o toata melodia, a pupat-o, a ras, a venit in fata scenei, a primit aplauzele ca un adevarat rege, a ramas singur si fascinat, in fata celorlalti, in timp ce din public veneau strigate, aplauze, fluieraturi etc etc. Am avut senzatia ca pentru el asta a fost momentul care i-a justificat toata viata, momentul la care visam majoritatea in secret – sa fim iubiti instantaneu, sa ni se strige numele, sa existam in memoria cuiva, sa fim despicati din dragoste, precum Grenouille din “Parfumul”.



Si apoi, in sfarsit, Gogol a cantat pentru noi, cei 2000 de profani. Ne-am chitait, am sarit, am zbierat, am transpirat, ne-am imbracat in mov, am gandit local si am f.... global. Si abia astept s-o mai facem si data viitoare, fiindca presimt ca Gogol nu sunt la ultimul concert in Romania. Dupa ce au cantat o melodie cu jumatate de versuri in romana, care se cheama, culmea, “Roumania”, asa presimt eu, ca n-au cum :)





Start wearing purple (pe vio-vio-violeta o puteti vedea la un moment dat in stanga de tot, intr-o bluza rosie :) )

Wednesday, June 17, 2009

In extractie, in foraje, in platforme, in abataje...in mine

Mai jos este reactia Happyfish la campania de promovare pe care Gabriel Resources o duce acum pe posturile TV, in speranta de a castiga o bruma de sustinatori pentru "investitiile salvatoare" pe care vrea sa le faca la Rosia Montana. Spoturile pentru Gabriel au fost facute de Naumovici (poate castiga si el, saracul, macar de-un molar de aur din toata afacerea asta, daca oricum respectul de sine si l-a pierdut de mult).



PS: De aici puteti prelua, semna si trimite o scrisoare deschisa catre Ministrul Culturii, Theodor Paleologu, pentru impiedicarea distrugerii de catre Gabriel Resources a Masivului Carnic, respectiv a minelor romane si a altor vestigii arheologice care se gasesc acolo.

Acesta e cel mai recent obiectiv al companiei, deoarece in Carnic se gasesc cele mai mari zacaminte de aur din zona. Mai multe puteti face citind scrisoarea, semnand-o si trimitand-o la adresa cabinet.ministru@cultura.ro .

Thursday, June 11, 2009

Dupa ploaie

In seara asta, dupa ploaie, am vazut una din cele mai frumoase lumini, asa, cam ca lumina sfarsitului lumii:)