Pastrati Rosia verde!

Sustine Rosia Montana in UNESCO World Heritage

Wednesday, October 17, 2012

România-Olanda: reportaj cu parfum de femeie

Galeria de la Peluza Nord in exercitiul functiunii :)
Aseară nici nu puteam să mănânc de emoţii. Reuşisem să fac rost în ultimul moment de un bilet la meciul România-Olanda. Eram în fibrilaţii: unul din cele mai aşteptate meciuri de pe Arena Naţională, un stadion plin până la refuz, peste 50.000 de oameni cu inima în gât, ca şi mine, veniţi să îi susţină pe tricolori.

53.000 de oameni sună ca o simplă cifră. Dar când te înghesui cu ei în metrou, în drum spre stadion, când rezonezi cu tricolorul vopsit pe feţele lor, când asculţi pe drum, în „avanpremieră", scandările care se vor cânta în tribună, e cu totul altceva.

În seara de 16 octombrie, printre maşini şi claxoane, spre Arena Naţională se scurg râuri-râuri de oameni gălăgioşi şi grăbiţi, pentru că mai e doar o oră până când va suna fluierul de începere. Trecem în viteză pe lângă vânzătorii ambulanţi de steaguri (3 lei bucata), depăşim alte tricouri galbene, care se îndreaptă şi ele, grăbite, spre stadion, privim din mers o maşină lângă care nişte suporteri îşi fac curaj cu muzică populară pusă la maxim şi cu o sticlă de ţuică ce trece de la unul la altul, frăţeşte.

„Româniaaa-aleee, România-aleee!" se aude din grupurile mai mari de microbişti, pe măsură ce ne apropiem de stadion. Om fi noi buni, şi totuşi ameninţarea portocalie pluteşte în aer. Chiar dacă n-o spunem cu voce tare, ştim că olandezii sunt şi mai buni. La fotbal, dar nu numai: o doamnă vinde direct din ladă „covrigi buni, olandeji", în timp ce un bătrânel pe care îl văd de obicei la Universitate, cântând la vioară, se agită: „Am fost în Olanda şi m-am umplut de bani, toată lumea îmi dădea! Aicea, ia uite, nimic!" şi arată nervos cu arcuşul către cutia goală din faţa lui.

Orgoliul tricolor se revoltă: „Păi atunci ce mai cauţi aici? Du-te înapoi, la ei, dacă aici nu e bine!", îi răspunde un suporter. În seara asta, România e a noastră şi o iubim, cu toate bubele ei din cap. Măcar acum. Ne continuăm drumul în acel aglomerat „marş al pinguinilor". Suntem traşi, încet-încet, într-un vârtej comun de emoţie, nerăbdare şi speranţă. Speranţa că vom avea parte de un spectacol frumos şi, dacă sorţii sunt blânzi, poate şi de o victorie.

Ajungem, în sfârşit, la stadion, dar aşteptarea continuă la cozile interminabile de la intrare. Mai e doar un sfert de oră până începe meciul şi dacă pierd începutul, am pierdut cireaşa de pe tort. Reuşesc să trec de cerberii de la intrare şi apoi o iau la fugă în sus, pe scări, până la peluză. Nu vreau să pierd nicio secundă. În timp ce-mi caut locul, „timpul nu mai are răbdare": începe imnul României şi brusc tot stadionul ia foc. Zeci de mii de voci fac aerul să vibreze, zeci de mii de steaguri se agită în aer, zeci de mii de oameni cântă în picioare, într-o singură suflare. Arena Naţională vuieşte, simt un gol în stomac, încerc să filmez totul şi nu îmi dau seama dacă mâinile îmi tremură de la efortul alergăturii sau de la prea multă adrenalină. Sufletul mi se umflă ca un balon tricolor, în aceleaşi nuanţe ca ale steagului imens ce e trecut din mână în mână, pe deasupra capetelor a sute de suporteri.

E ceva ce trebuie încercat măcar o dată în viaţă.



Apoi începe jocul şi galeriile scandează din toate puterile, pulsând viaţă în venele stadionului. E o furtună sonoră de cântece, de tobe şi de bătăi din palme, toţi cei 53.000 de oameni încurajează  Naţionala, punând în acelaşi timp o presiune fantastică pe echipa Olandei. „Atmosfera la Bucureşti a fost de parcă era un meci de Campionat European sau Cupă Mondială", avea să spună, după meci, mijlocaşul olandez Van der Vaart.

Păcat doar că toată energia bună transmisă de suporteri nu poate ţine piept unui arbitraj subiectiv, nici unei pregătiri superioare a echipei adverse. La doar nouă minute după începerea meciului, Lens înscrie primul gol pentru Olanda, urmat, 20 de minute mai târziu, de încă unul, marcat de Martins Indi. E deja 2-0 pentru Olanda şi nici n-am ajuns la jumătatea primei reprize.

Diferenţa e redusă de un gol înscris de Marica în minutul 40, când prindem din nou speranţă: e doar 2-1, putem recupera, hai România! Galeriile învie, însă bucuria nu ţine mult. Şapte minute mai târziu, în prelungiri, suntem reduşi din nou la tăcere: Van der Vaart înscrie în poarta noastră dintr-o lovitură de 11 metri, după ce se decide că Tamaş l-a faultat pe Narsingh. Scorul e 3 la 1. Iar noi suntem 3 în 1, ca nessul: plini de dezamăgire, enervare şi frustrare pe deciziile arbitrilor. Pauza vine numai bine, să ne mai liniştim cu un ansamblu de căluşari ce intră pe teren şi dansează printre alţi jucători care îşi fac încălzirea. E o bulibăşeală tipic românească, în care unii suporteri dansează în tribune pe muzică populară, în timp ce alţii oftează cu capul în pumni, după cele trei goluri luate scurt.

După pauză, a doua repriză debutează calm. Românii pendulează între acalmie şi o mulţime de ocazii ratate. Olandezii joacă calm, calculat. Enervant de calculat. Spre sfârşitul meciului, suntem privaţi de un penalty (min. 82), ceea ce înfurie la culme galeriile: "UEFA Mafia!" şi o grămadă de urări pentru rudele decedate ale FRF, "clanului Becali" şi Mircea Sandu sunt scandate ca o rafală, printre huiduieli şi fluierături asurzitoare. Furia e înlocuită de tristeţe în minutul 86, când ni se pune cruce: Olanda înscrie al patrulea gol (van Persie). Oamenii nu mai au nicio speranţă şi se îndreaptă deja spre ieşire, în timp ce galeria din Peluza Nord scandează împotriva "trădătorilor care sunt interesaţi doar de rezultate".

Meciul se încheie. Vocile coboară, înjurăturile se strecoară printre dinţii strânşi, steagurile şi bannerele se strâng încet-încet. Da, a fost un rezultat dezolant, da, poate că am pierdut pentru că am fost furaţi sau pentru că pur şi simplu olandezii au fost mai buni. Nici nu mai contează, victoriile, ca şi înfrângerile, vin şi pleacă.

Nu sunt o microbistă "adevărată" şi poate de-asta nici nu pun atât de mult accent pe rezultat. Altceva mi s-a părut important la meciul de aseară. Dincolo de tehnici de joc, dincolo de ambiţia de a câştiga, am văzut zeci de mii de suflete cântând la fel, iubind şi urând în aceleaşi momente, huiduind sau înjurând. Toate astea, într-un mod ciudat, din dragoste pentru echipa lor. Din loialitate, devotament şi alte cuvinte pe care ei, ultraşii din galerii sau simplii spectatori din tribune, nu le rostesc niciodată. Dar pe care nu le-ai putea smulge din inima lor nici cu fierul înroşit. Tot ce e în spatele acestor cuvinte e ceea ce rămâne atunci când echipa pierde. Mulţumită lor, nici echipa şi nici noi nu rămânem cu un mare „gol" la final.














Friday, October 5, 2012

Tata Pompi



Mie-mi place de tata Pompi, zis in alint si Trutzy. Fiindca, dupa ce imi trimite pe mess un pomelnic de chestii administrative, cu rezultate de analize, noutati despre chirie si despre ce chestii mai are de rezolvat in weekend, imi trage dupa aia un emoticon cu ditamai stampila (adica asta :* ), desi el e foarte retinut in folosirea emoticonurilor. Si pentru ca atunci cand ma duc acasa, imi da mereu cate o sticla de vin “pentru la Bucuresti, sa ai la tine, acolo”. Si pentru ca nu se desparte de Sudoku lui nicaieri, nici macar in Suedia. Pentru ca scrie din ce in ce mai bine pe blog, cu lux de amanunte. :) Pentru ca e atent la detalii si are rabdare sa repare orice, inclusiv problemele dintre oameni, atunci cand ii sta in putere. Pentru ca atunci cand vin acasa, ma ia in brate si ma ridica, desi are probleme cu spatele. Pentru ca spala vasele si considera ca orice salata sau chestie cruda “colcaie de vitamine” fara discutie. Ca nu asteapta dupa nimeni, isi ia singur camera web si televizor plat si isi pune poze pe Facebook. Ca atunci cand sunt incapatanata, imi zice “Pompiloaico!” si da mustrator din cap. Ca ne scoatem ochelarii cu acelasi gest.

Ca poate sa faca o gramada de chestii singur, dar ca in acelasi timp e pierdut fara mama. Ca o iubeste si o respecta chiar si dupa 30 si ceva de ani de casnicie. Ca lui astea i s-ar parea probabil vorbe mari. Da, exact, mai ales pentru ca lui astea i s-ar parea probabil niste vorbe mari.