Pastrati Rosia verde!

Sustine Rosia Montana in UNESCO World Heritage

Tuesday, July 3, 2007

Mai serviti un rock?

Romania incepe sa semene cu Ungaria; cu Belgia si cu un efort de imaginatie, poate chiar cu Germania. Nu, nu din punctul de vedere al educatiei, bunului-simt sau al curateniei, nu, vorbim aici de lucruri serioase. Romania incepe sa se lepede de gumarul de Cenusareasa pentru o incaltaminte mai cu toc, care s-o ridice in ochii industriei muzicale internationale. Si, cu mici exceptii, incepe promitator: boom-ul de trupe renumite care au concertat sau care urmeaza sa cante anul acesta prin marile urbe romanesti dovedesc ca lucrurile incep sa se miste, mai cu hais, mai cu cea, si la noi.

Uite, de exemplu, un festival care mi-a mai adus speranta in sufletu-mi mic si negru (asta e, tricoul se decoloreaza...): Artmania. Pai cum sa nu intri in fibrilatie cu doua luni inainte, cand afli ca o sa-i vezi la ochi pe Haggard, My Dying Bride, Anathema si mai mioriticii Altar, Luna Amara sau Celelalte Cuvinte? Drept urmare, m-am inarmat cu biletul in dinti si am purces la cautarea unui loc de cazare... Putin cam tarziu cu o luna inainte, aveam sa-mi dau seama dupa cateva ore de sunat la pensiuni, hoteluri, prieteni si cautat pe site-uri. ultima sansa era sa iti mituiesti pestisorul de aur sau sa incerci sa gasesti locuri in afara Sibiului. De unde a si inceput sa mi se ridice a nedumerire una din sprancene: oamenii astia sunt intr-adevar pregatiti pentru miile de fani care vor veni la festival? Sau s-or fi orientat doar dupa cele 100 de bilete vandute in Sibiu pentru Artmania?

In cele 3 zile petrecute acolo, disciplina aproape nemteasca a lui Klaus Johannis - primarul Sibiului - si a organizatorilor n-a putut trece totusi peste faptul ca ne aflam in Romania. De ce? Cu circa 24 de ore inainte de inceperea festivalului, comunicate peste comunicate: pianistul trupei Haggard si-a luxat mana si nu mai poate canta. De ce nu a fost posibila inlocuirea lui in tot acest timp e un lucru in care n-as putea sa ma bag, desi ii asteptam cu unghiile roase din iarna, de cand se zvonea ca vor concerta in Romania. Insa de ce nu s-a gasit alta solutie pentru situatia asta de critza, cum ar fi introducerea unei trupe noi in program, despagubirea celor care si-au luat bilet sau cel putin cererea de scuze in mod public, asta ma cam intriga. Dar sa nu fim rautaciosi, o solutie competenta s-a gasit: inlocuirea concertului Haggard cu cel al trupei Cargo. Cum ar veni, platesti pentru un masaj thailandez si ti se aduce in schimb o domnisoara cu parul foarte strans la spate, cat sa dea ochilor un halou migdalat. Aduce cat de cat cu originalul? Bun, then it’s settled.

Partea faina e ca toti cei care au fost pe scena au dat ce au avut mai bun: unii – o gura de bere peste cap, altii o vedere ampla la bandana Obor-iana cu frunze de marijuana, combinata cu un show fortat si batranicios (Cargo) si restul, la care simteai ca ce iese din ei e pur si simplu esenta lor si lucrurile in care cred cu adevarat: Altar, My Dying Bride, The Gathering. Altar au anticipat, prin show-ul lor, mesajul intregului festival: forta, daruire, implicare egala, indiferent ca e vorba de un public de 500 de persoane sau de 5000. Andy Ghost, vocalul Altar si dovada vie a zicalei “Esentele tari se tin in sticle mici”, a avut rolul dificil de a deschide festivalul si de a incalzi publicul. Si i-a iesit, prin piesele “Atitudine”, “Respect”, “Nascut invingator” si printr-o sonorizare destul de buna.
Au urmat Celelalte Cuvinte, al caror show ar putea fi comparat cu cele ale lui Alice Cooper, nu ca scenarii teatrale, ci ca forta scenica, prestatie de calitate, respect fata de public printr-un spectacol la care nu s-a facut rabat: piese vechi si noi, instrumentisti pasionati – bateristul Leontin Iovan care, desi atinge o varsta respectabila, ar putea da din energia lui oricarui reprezentant al “noii” generatii.
La spectalolul celor de la Cargo, am inchis ochii si am incercat sa-mi imaginez ca sunt reclame. Oricum, mi-ar fi fost greu sa ii tin deschisi in fata tricoului verde-acid al lui Barar sau al celui portocalio-mulat al basistului. Cat despre prestatia lor muzicala, am rezolvat-o cu acoperitul urechilor si cantatul cu voce tare “Brown girl in the ring”.
Tarot si The Gathering au deschis seara de sambata, solistul de la Tarot reusind sa relaxeze publicul cu glume in fiecare pauza dintre melodii – prestatie in forta si totusi… Cei de la Gathering au cantat pentru ultima oara cu Anneke van Giersbergen, prezenta plina de carisma si flexibilitate, de altfel punctul principal de interes pe scena. Ramane de vazut cum vor evolua dupa plecarea ei.

Au urmat atractia serii, My Dying Bride, acesti cavaleri in negru ai Prozac-ului, mult asteptati judecand dupa reactia publicului (circa 10.000 de oameni in seara de sambata). Un show de lumini bacoviene (violet, albastru) combinat cu prestatia teatrala a solistului care a cazut in genunchi si s-a intins pe scena - semn ca suferea – m-au facut sa simt ca oamenii intr-adevar au dat ce au putut mai bun pe scena si ca asteptarile publicului nu au fost inselate. Timp de aproximativ o ora, strazile din imprejurimile Pietei Mici au fost mai goale, deci evident mai triste…
…situatie care s-a remediat rapid cu ajutorul dozatoarelor de bere situate in incinta Pietei Mici. Licoare placuta papilelor gustative mai ceva decat bomboanele si vata de zahar, judecand dupa varsta unor participanti la coada, pe care nu ii mai intreba nimeni daca au peste 18 ani.
In schimb, Marinica, desi avea in jur de 25 de ani, a reusit sa echilibreze candoarea specific minora. Marinica este de meserie punker. In timpul liber, dormea pe strazile Sibiului, atunci cand nu bea cu gasca. Marinica este insa responsabil si se gandeste la viitor. La viitorul plamanilor lui. Din aceasta cauza, atunci cand doarme pe ciment, tine pe piept un catel mic si cald, care doarme alaturi de el. Pe catel nu il deranjeaza zgomotul gastii si nici tatuajele de pe pieptul lui Marinica, drept dovada ca amandoi dorm foarte relaxati pe strada pietruita si plina de oameni.

Odihna lor neintrerupta se datoreaza, cred, faptului ca in Sibiu oamenii sunt foarte primitori, iar asta pot sa o spun cu mana pe inima lui Marinica, care nu a fost deranjat de nimeni in timpul somnului. Nu, oamenii chiar sunt foarte amabili si rabdatori; chiar si cand injura, o fac cu un fel de blandete ce te duce cu gandul la Moromete. Nu stiu cu ce sa te omeneasca mai intai si cum sa faca sa te simti mai bine. Asta, daca nimeresti la localnici. In cazul in care ai norocul sa te cazezi la hotel sau sa vrei sa mananci la restaurant, asteapta-te la cel putin o jumatate de ora de flirt cu sticla de bere pana ti se aduce mancarea – de obicei inecata in ulei (snitel de pui) sau cu aluat crud (pizza). Penele de curent sunt, bineinteles, la deruta, pentru a apuca sa vezi cat mai putin ce ai (in viata) in farfurie.
In concluzie, ce ne-a dat Artmania noua, provincialilor aflati in capitala culturala? Pai, in primul rand ocazia de a vedea niste trupe pe care in rest cu greu le-am mai prinde prin Romania, in afara de tranzitarea tarii. Si ne mai face sa vedem orase si oameni cu care n-am mai luat contact ( in afara de prietenii vechi pe care ii intalnesti la festival si pe care nu i-ai mai vazut de ceva ani). Iar asta e un lucru bun. Turistic vorbind. Cetatea Sibiului e un loc pe care-i musai sa nu-l ratezi. Asa cum sunt si Turnurile Sibiului (din Turnul Sfatului, construit in secolul 13, poti vedea intregul oras, plus ca nici scarile subrede nu sunt de lepadat, ca nivel de adrenalina vorbind) sau Biserica Evanghelica, unul dintre cele mai vechi monumente cu arhitectura gotica, in care se gasesc expozitii de fotografie – asta daca nu esti atent mai degraba la dalele vechi de piatra sau inscriptiile in latina, sapate in peretii bisericii.

Ce le-a dat sibienilor? Probabil dureri de cap din cauza numarului imens de oameni care i-au luat pe nepregatite (asta se putea vedea usor din felul in care restaurantele si hotelurile au gestionat situatia – servire neglijenta, mancare proasta, tratare a clientilor pe fuga),dar si niste vibratii care au fost probabil orice, mai putin ardelenesti...cred ca muzica i-a facut sa se simta fierbinti si alerti, abdicand putin de la cotidianul “orar de liniste”. Ceea ce ne dorim si noua, adica next year, same place.

Marinica


Biserica Evanghelica

No comments: