Foto de aici Ieri a inceput Anim'estul. Dar nu asta vroiam sa zic.
Pana la "Waltz with Bashir," nu stiam nimic despre razboiul din Liban din '82.
Am privit mereu razboiul ca pe o perdea neagra dupa care nu puteam vedea ce se intampla. Stiam doar ca e ceva ce nu ar trebui sa se intample si auzisem de multe ori ca ar fi absurd. Nu intelesesem pana acum chiar asa, pe bune, de ce e absurd. Intelesese creierul meu ceva, dar nu vibra nimic in mine cand ziceam "razboi". Da, mureau niste oameni, mureau niste copii, ramanea ras ca-n palma in urma minelor si grenadelor, dar toate astea erau ca-ntr-un manual care, odata inchis, ramanea sa prinda praf, in timp ce eu ma-ntorceam la ale mele, fara vreun gust amar in gura, doar cu o convingere ca nu ar trebui sa fac niciodata ceva care sa sustina vreun conflict. Teoretic.
Cand ma gandesc la animatie, imi vine-n cap ceva mic, simplu si alb, cred. Ceva cam ca omuletul lui Gopo. Oricum, ceva care te face sa te simti mic. Cred ca din cauza asta socul a fost asa mare cand am vazut “Waltz with Bashir”, care-i un film animat. Stiam subiectul: razboiul din Libanul anului 1982, in care refugiatii palestinieni din doua tabare, Sabra si Shatila, sunt masacrati de libanezi. Intra aici batrani, copii, femei, barbati tineri, barbati de varsta mijlocie. Stiam ca nu va fi un film comod, dar cuvantul magic “animat” ma mai linistea.
Ghinion.
Am stat o ora jumate intr-un efort continuu nu doar de a intelege niste evenimente despre care nu stiam mare lucru, cat, mai ales, de a incerca sa simt tot ce au simtit oamenii implicati in chestia asta. De la cei care stiau ca trebuie sa traga, dar nu si de ce, la soldatul care dadea sangele afara cu matura dinauntrul unui tanc. La cei care, in noaptea masacrului, au luminat cerul cu rachete, pentru ca soldatii aflati in tabara sa-i poata omori pe refugiati mai cu spor. La picaturile de pian care se auzeau in timp ce unul dintre soldati, intr-un acces de nebunie, a alergat in mijlocul unei platforme, in jurul careia toti se impuscau ca chiorii si a inceput sa traga haotic, oriunde, poate chiar cu ochii inchisi, miscandu-se ca-n transa, ca intr-un dans. Ca intr-un vals.
E vorba de valsul lui Bashir, cel care a fost impuscat de catre teroristii palestinieni cu o noapte inainte de a fi ales presedinte oficial in Liban. Motivul pentru care cei din tabara de refugiati palestinieni au fost omorati de libanezi. Erau carne de tun, nu aveau altceva in loc.
Filmul e facut sub forma de documentar: marturii, prezentarea fiecarui personaj care povesteste, calatorii pentru a afla mai multe informatii etc. Vorbeam cu Ciprian aseara, zicand ca, daca n-ar fi fost animat, nu ar fi ramas decat un simplu documentar. O alta lista de oameni care au murit stupid. Asa, in schimb, esti cumva obligat sa fii atent la povestile personale, sa le tii minte, pentru ca personajul real devine unul desenat, deci etern. Deci s-ar putea intampla oricand.
Si totusi, ca sa nu fii tentat sa crezi ca e un soi de indulcire a pilulei, finalul real, cu imagini filmate pe bune, vine sa te convinga ca totul chiar a existat. Inauntrul taberei de refugiati exista o fetita de 6 ani cu par carliontat si ochi inchisi peste care stau caramizi si moloz. Exista un strat de oameni intinsi unul peste altul, in dezordine, care iti ajunge pana la brau (palestinienii zic ca atunci au fost intre 3000 si 3500 de victime). Traducerea se opreste. Raman doar tipetele femeilor acoperite de voaluri negre, vorbele strigate in camera de filmat cu o disperare care nu te mai lasa nici macar sa inghiti in sec si care inseamna acelasi lucru, orice limba ai vorbi.
Stiu ca suna patetic, dar a fost primul film la care mi-a venit sa plang in hohote. Mi-am strans buzele, mi-am incordat spatele si gatul pana m-a durut, ca sa nu izbucnesc. Nu am realizat ce se-ntampla pana nu s-a aprins lumina in sala si nu a venit directorul festivalului, total nepotrivit in acel moment, sa multumeasca sponsorilor. Moment in care mi-am adus aminte brusc ca, totusi, Romanica n-a murit :) si-am iesit din sala, sa-mi ling ranile in liniste. Din fericire, ale mele erau doar in capul meu.
Am privit mereu razboiul ca pe o perdea neagra dupa care nu puteam vedea ce se intampla. Stiam doar ca e ceva ce nu ar trebui sa se intample si auzisem de multe ori ca ar fi absurd. Nu intelesesem pana acum chiar asa, pe bune, de ce e absurd. Intelesese creierul meu ceva, dar nu vibra nimic in mine cand ziceam "razboi". Da, mureau niste oameni, mureau niste copii, ramanea ras ca-n palma in urma minelor si grenadelor, dar toate astea erau ca-ntr-un manual care, odata inchis, ramanea sa prinda praf, in timp ce eu ma-ntorceam la ale mele, fara vreun gust amar in gura, doar cu o convingere ca nu ar trebui sa fac niciodata ceva care sa sustina vreun conflict. Teoretic.
Cand ma gandesc la animatie, imi vine-n cap ceva mic, simplu si alb, cred. Ceva cam ca omuletul lui Gopo. Oricum, ceva care te face sa te simti mic. Cred ca din cauza asta socul a fost asa mare cand am vazut “Waltz with Bashir”, care-i un film animat. Stiam subiectul: razboiul din Libanul anului 1982, in care refugiatii palestinieni din doua tabare, Sabra si Shatila, sunt masacrati de libanezi. Intra aici batrani, copii, femei, barbati tineri, barbati de varsta mijlocie. Stiam ca nu va fi un film comod, dar cuvantul magic “animat” ma mai linistea.
Ghinion.
Am stat o ora jumate intr-un efort continuu nu doar de a intelege niste evenimente despre care nu stiam mare lucru, cat, mai ales, de a incerca sa simt tot ce au simtit oamenii implicati in chestia asta. De la cei care stiau ca trebuie sa traga, dar nu si de ce, la soldatul care dadea sangele afara cu matura dinauntrul unui tanc. La cei care, in noaptea masacrului, au luminat cerul cu rachete, pentru ca soldatii aflati in tabara sa-i poata omori pe refugiati mai cu spor. La picaturile de pian care se auzeau in timp ce unul dintre soldati, intr-un acces de nebunie, a alergat in mijlocul unei platforme, in jurul careia toti se impuscau ca chiorii si a inceput sa traga haotic, oriunde, poate chiar cu ochii inchisi, miscandu-se ca-n transa, ca intr-un dans. Ca intr-un vals.
E vorba de valsul lui Bashir, cel care a fost impuscat de catre teroristii palestinieni cu o noapte inainte de a fi ales presedinte oficial in Liban. Motivul pentru care cei din tabara de refugiati palestinieni au fost omorati de libanezi. Erau carne de tun, nu aveau altceva in loc.
Filmul e facut sub forma de documentar: marturii, prezentarea fiecarui personaj care povesteste, calatorii pentru a afla mai multe informatii etc. Vorbeam cu Ciprian aseara, zicand ca, daca n-ar fi fost animat, nu ar fi ramas decat un simplu documentar. O alta lista de oameni care au murit stupid. Asa, in schimb, esti cumva obligat sa fii atent la povestile personale, sa le tii minte, pentru ca personajul real devine unul desenat, deci etern. Deci s-ar putea intampla oricand.
Si totusi, ca sa nu fii tentat sa crezi ca e un soi de indulcire a pilulei, finalul real, cu imagini filmate pe bune, vine sa te convinga ca totul chiar a existat. Inauntrul taberei de refugiati exista o fetita de 6 ani cu par carliontat si ochi inchisi peste care stau caramizi si moloz. Exista un strat de oameni intinsi unul peste altul, in dezordine, care iti ajunge pana la brau (palestinienii zic ca atunci au fost intre 3000 si 3500 de victime). Traducerea se opreste. Raman doar tipetele femeilor acoperite de voaluri negre, vorbele strigate in camera de filmat cu o disperare care nu te mai lasa nici macar sa inghiti in sec si care inseamna acelasi lucru, orice limba ai vorbi.
Stiu ca suna patetic, dar a fost primul film la care mi-a venit sa plang in hohote. Mi-am strans buzele, mi-am incordat spatele si gatul pana m-a durut, ca sa nu izbucnesc. Nu am realizat ce se-ntampla pana nu s-a aprins lumina in sala si nu a venit directorul festivalului, total nepotrivit in acel moment, sa multumeasca sponsorilor. Moment in care mi-am adus aminte brusc ca, totusi, Romanica n-a murit :) si-am iesit din sala, sa-mi ling ranile in liniste. Din fericire, ale mele erau doar in capul meu.
4 comments:
Animatia pastreaza mesajul intamplarilor, iar costurile sunt mult mai reduse. Oricum, lumea copiilor este plina de monstri, subiectul se integreaza bine in peisaj.
daca o sa-l ai vreodata, in calc, pls, da-mi de stire. As vrea tare mult sa.
@mastic - da, doar ca, de cele mai multe ori, monstrii copiilor sunt zestrea de nunta primita de la adulti
@adrian - l-am cautat acum vreo 2 saptamani si nu aparuse, iti dau de stire daca-l dau jos
bai si mie imi venea sa bocesc nitel, dupa ultimele imagini, dar m-am jenat, ca eram cu voi :)
Post a Comment