Hold me tight, let me go

Mama e directoare de gradinita. Dupa discutia cu ea din seara asta am ajuns la concluzia ca as impune un test psihiatric pentru fiecare cuplu care are de gand sa faca un copil in viitorul apropiat. O admir pe mama pentru ca are taria si diplomatia de a nu le rupe capul tuturor idiotilor pe care ii vede ca isi lovesc copiii, ca ii iau peste picior, ca nu ii lasa sa respire, ii injura si ii complexeaza. Nu doar ca nu le rupe capul, dar le explica si vorbeste cu ei ca si cum ar fi niste oameni. Pentru mine nu sunt. Sunt niste impotenti afectiv si mental care, cel mai probabil, isi vor transforma copilul intr-o viitoare copie a lor: “dar de ce sa nu-i mai dau cate o palma lui fi-miu? Ce, eu n-am crescut cu bataie?! Si n-am murit!”.

Pentru astfel de parinti a fost facut documentarul “Hold me tight, let me go”. E vorba de un centru de terapie pentru copiii cu traume emotionale, situat in Marea Britanie. Ma refer la copii care si-au vazut parintii injunghiindu-se, care sunt alintati cu cate o palma peste fata sau care au crescut cu un singur parinte. Copiii respectivi sunt niste frustrari ambulante, niste guguloaie de durere, frica si agresivitate pe doua picioare, mostenire pe care au primit-o prin amabilitatea acelui tip de parinti de care vorbeam mai sus.

Ei…avand in vedere toate astea, imagineaza-ti cum ar fi sa lucrezi acolo. Imagineaza-ti ca in fiecare zi este posibil sa fii muscat, scuipat, lovit si injurat de copii cu varste pana in 12 ani. Ca trebuie sa imobilizezi un astfel de copil atunci cand incepe sa te loveasca cu picioarele in stomac, cand te face tarfa, cand urla, se zbate si plange ca un posedat. Imagineaza-ti ca trebuie sa il tii in brate, sa ii vorbesti calm, sa nu il agresezi in niciun fel – nici fizic, nici verbal. Si cel mai greu – ca trebuie sa ii castigi increderea, tu, ca adult, in situatia in care acel copil asociaza adultii cu abandonul, cu frica, bataia sau injuraturile.

Pentru mine, oamenii care lucreaza acolo sunt niste eroi anonimi. Daca veti vedea documentarul, caracterizarea nu vi se va mai parea exagerata. Pentru mine este mare lucru ca un astfel de om reuseste sa nu o ia razna in momentul in care se chinuie luni de zile sa stabilizeze un copil, reuseste sa il faca sa vorbeasca normal si sa rada, iar cand il anunta ca tatal lui va veni in vizita, acel copil il intreaba – “Da? Ai vorbit tu cu el si a zis ca o sa vina?...(pauza lunga) …Dar n-o sa ma mai bata, da? I-ai zis asta?”.

Va spun ca, dupa filmul asta, nu ramai cu admiratie pentru existenta acelui centru. Ci cu frustrarea ca nu exista unul similar pentru adulti, unde sa inteleaga ca cei mici nu au alt punct de reper decat ceea ce vad la parinti. Ca cei mici nu vor intelege rational de ce nu e bine sa fie injurati si plesniti zilnic, dar se vor simti mereu rau cand se intampla asta, iar asta se va traduce printr-o tacere anormala, prelungita. Prin accese bruste de agresivitate. Prin injuraturi pe care le vor copia si le vor urla cu ura unui adult. Prin faptul ca devin ceva ce pur si simplu nu e natural sa fie. Ca si cum si-ar purta mereu parintii in spate, ca pe o tumora care te imbolnaveste si te face sa nu mai vezi bine, sa mergi stramb. Asa cum a spus-o si Alex, baietelul din posterul filmului, dupa ce tocmai fusese ajutat sa treaca de o criza de violenta: "Incerc sa merg pe un drum care e drept, dar adultii ma fac mereu sa il ocolesc, s-o iau pe alaturi".