Stiu ca acum tremur. Ca pentru un an jumate am avut aproape aceiasi oameni langa mine. Ca in acest an jumate, azi a fost prima seara in care am simtit ca nu vreau sa plec acasa. Azi am stat in incinta infecta care m-a costat milioane de neuroni si cateva zeci de tigari pentru a calma niste nervi de nefumatoare. Aici am cunoscut cativa oameni, fiecare cu dilemele lor, cu complexele lor si frumusetile lor si m-au invatat multe lucruri si in acelasi timp m-au facut sa ma feresc de multe lucruri. In “incinta” asta infecta m-am maturizat, mi-am dat seama ca toate vorbele nu inseamna nimic comparabil cu o fapta.
In seara asta, dupa toate prefacatoriile si micile mizerii facute doar pentru ca se putea, mi-a parut rau pentru unii oameni pe care ii las in urma.
A fost prima oara cand mi-am dorit ca seara sa dureze cat mai mult.
Cu berea la cutie, cu coniac, cu tigari, cu prajituri, cu chitara si cu vorbe din inima sau nu.
Mi-a parut rau ca plec.
As fi vrut ca seara sa nu se mai termine. Dar doar seara asta.
Incepe un drum nou.
Absolut tot urmeaza sa se schimbe. Absolut tot urmeaza sa se sprijine doar pe picioarele mele. Atat. O sa fie greu. O sa fie lucruri pe care oameni care au dublul varstei mele nu se incumeta sa le faca. Pe toate acestea in acelasi timp. Nu e o bravada. E o constatare. Si e o teama. Vor fi picioarele mele suficient de puternice pentru a suporta schimbarea totala – a slujbei, a unei case noi - doar a mea, a omului care e langa mine, toate in acelasi timp? O sa fie anul care se va schimba o garantie ca schimbarea va fi in bine? Nu, asta chiar nu depinde de mine, schimbarea anului. Doar restul schimbarilor depind de mine. Imi doresc, pentru anul asta, doar sa am un Craciun linistit.
Imi doresc sa am puterea sa primesc toate aceste schimbari cu linistea si increderea necesara.
Nu e un mesaj catre tine. E un mesaj catre mine. Pentru a-l putea reciti si a-mi putea reaminti unele lucruri atunci cand credinta imi joaca feste.
Nu te obosi cu critici.
No comments:
Post a Comment