Cinematografe din alt film

Ca şi “pelicula” de imagini şi experienţe care alcătuiesc amintirile, deci şi identitatea ta ca fiinţă, la fel se întâmplă şi în cazul unei “fiinţe” mai mari, Bucureştiul. Identitatea lui culturală se măsoară şi prin clădirile sale ridicate înainte şi în timpul perioadei interbelice, dar şi prin evenimentele mondene de mai apoi, de care bucureştenii cu ştaif se bucurau de fiecare dată când ieşeau la promenadă, la teatrele de vară sau la cinema.

În perioada interbelică, Bucureştiul a fost unul dintre cele mai prolifice oraşe europene din punct de vedere cultural. Cei care au prins acele vremuri îşi amintesc bulevardele inundate la sfârşit de săptămână de valuri de oameni ieşiţi la un alt fel de “clubbing”: în loc să vâneze cluburile şi mall-urile, băteau centrul în căutarea unei piese de teatru, a unei reprezentaţii în aer liber, dar mai ales a unui film.

Cinema Feroviar - în trecut



Asta fiindcă, în trecut, bucureştenii aveau şi de unde alege: circa 20 de cinematografe de stat, printre care Aurora, Flamura sau Drumul Sării, erau răspândite în tot oraşul. Din cauza cutremurelor, incendiilor sau pur şi simplu a indiferenţei autorităţilor, în zilele noastre poţi număra pe degetele de la o mână sălile de film rămase în picioare. Acestea încă mai păstrează o istorie de zeci de ani, deşi se află într-o stare deplorabilă. Din unele, precum Popular sau Griviţa, au mai rămas doar nişte pereţi căscaţi, fără tavan, podele şi geamuri, afişând un fel de glorie tristă a unei perioade în care oamenii se înghesuiau la cozi interminabile pentru a-şi vedea actorii preferaţi.

Cinema Feroviar - azi



Azi, sălile care au supravieţuit regimului post-decembrist – Corso, Europa, Patria, Scala sau Gloria - sunt un fel de glumă pe lângă cinematografele din mall-uri. Friguroase, sărăcăcioase, cu scaune incomode şi sonorizare slabă, se luptă să supravieţuiască în ciuda lipsei de fonduri necesare renovărilor. Altele, situate central, precum Patria, au avut parte de o soartă ceva mai bună, beneficiind de mai mulţi spectatori şi de câteva îmbunătăţiri.

În ciuda condiţiilor pentru care nu foarte mulţi sunt dispuşi să se „sacrifice”, în aceste vechi săli se organizează uneori festivaluri de film, „perfuzii cu sânge proaspăt” din punct de vedere financiar, aducând venituri necesare supravieţuirii.

Iar acum urmează porţia de idealism. :) E adevărat că nu putem influenta alocarea de fonduri pentru renovări. Putem însă să vizităm sălile Corso, Europa, Patria, Scala sau Gloria cu simpatie, ca pe nişte rude în vârstă în casa cărora, deşi miroase a naftalină, regăsim o atmosferă aflată pe cale de dispariţie. Putem să plătim mai des câte un bilet nu doar pentru a vedea filme clasice, ci şi pentru a ajuta aceste cinematografe să meargă mai departe. Câteva detalii despre două astfel de venerabile săli:

Gloria (demult apusă)



La Gloria, cinematograful din Titan construit acum 40 de ani, se vine musai cu nostalgia la purtător, cu punga de pufuleţi şi cu Brifcorul în rucsac, pentru că sala asta e încremenită în timp. Practic, te aştepţi în orice moment ca cineva să-ţi ofere o bragă sau o îngheţată ambalată ca un pachet de unt, având în vedere că mobilierul, doamnele de la ghişeu, afişele, ce să mai, locul pe de-a întregul pare oprit într-o atmosferă de acum 20-30 de ani. Cu toate că aici rulează un singur film de patru ori pe zi, o vizită la Gloria e o experienţă pe care n-o uiţi prea uşor, recomandată mai ales oamenilor care ştiu cum arătau cinematografele înainte de Revoluţie şi care, nu în ultimul rând, au simţul umorului. Sincer, nici nu mai contează la ce film mergi, pentru că Gloria merită vizitat mai ales pentru atmosfera prăfuită şi extrem de simpatică. Nişte investiţii cu cap l-ar putea retransforma într-un cinema respectabil, având în vedere că poate adăposti 500 de spectatori, în medie de două ori mai mult decât un cinematograf de mall.

Intrarea în Europa



In cinema Europa mai precis, cel de pe Calea Moşilor, care a avut parte de o soartă ceva mai bună. Sala e mai curată şi arată mai bine decât Gloria, chit că are o capacitate mai mică, de 274 de locuri. Faptul că se află într-o zonă mai apropiată de centru îl transformă într-un loc bun pentru găzduirea festivalurilor, ceea ce nu înseamnă totuşi că în restul timpului spectatorii se înghesuie la film. Păcat, pentru că biletul e mai mult decât accesibil, având tarif unic de 5 lei.

Pentru că deja m-am lungit prea mult, nu mai vreau să adaug decât că cinematografele de epocă sunt mărturii ale unor vremuri trecute, extrem de importante pentru memoria oraşului. Distrugerea sau abandonarea lor echivalează, din punct de vedere al identităţii, cu un bolnav de Alzheimer căruia i se şterg progresiv amintirile despre sine, prietenii şi familia lui: reperele îi dispar rând pe rând, ajungând în final să nu mai ştie cine e. Ajungând adică, în final, extrem de vulnerabil, fără nicio capacitate de discernere şi de apărare concretă împotriva evenimentelor din afară. Fără renovarea sălilor de cinema, de teatru sau a teatrelor de vară, fără conservarea acestor minime dovezi ale trecutului, Bucureştiul e într-un real pericol de a se îmbolnăvi de Alzheimer cultural. Am mai menţionat că, odată instalată, boala asta merge până la capăt şi că nu e tratabilă?

Credite foto: romaniafilm.ro, rezistenta.net