Uneori am norocul sa primesc exact ce vreau. Am vrut sa merg la concertul lui Tomescu de la Sala Radio, in cadrul turneului Stradivarius pe care l-a sustinut prin toata tara. Biletele se epuizasera in doar cateva zile de la anuntare, deci nu parea sa mai fie vreo sansa sa intru in sala aia. Dar cand iti doresti ceva foarte mult, cumva lucrul ala o sa ti se intample, daca e benefic pentru tine. Chiar cu o zi inainte de concert, am castigat o invitatie.
In seara urmatoare, m-am asezat cu oarecare emotie la trei randuri de scena pe care urmau sa se auda o vioara Stradivarius si cele 24 de Capricii ale lui Paganini. Nu stiam la ce ar trebui sa ma astept si, cum doar foarte rar mi se intampla, nici nu am vrut sa ma documentez dinainte. Am lasat youtube-ul si articolele despre concertele anterioare pentru o alta ocazie, vrand doar sa gust surpriza, oricum ar fi fost ea.
Incerc sa imi aduc aminte care a fost ultimul concert la care sa fi plans. Nu reusesc. Nu am mai auzit pe nimeni care sa cante asa. Nu am stiut pana acum ca vioara se poate transforma intr-o fiinta umana, ca un om se poate completa cu ea asa incat sa fie clar ca lumina zilei ca nu mai e loc de nimic in sfera lor de yin si yang.
Jur ca am simtit cum vioara asta de 300 de ani se transforma uneori in ceva viu, iar ca Tomescu devine cateodata un instrument. Un instrument foarte fin, care vibreaza la cea mai mica atingere, un instrument alimentat de dragoste si de vointa.
Vioara e cu siguranta ceva viu. Are un suflet la vedere. La fiecare atingere a arcusului, din corzile ei iese un fum fin, un abur extrem de delicat, care se subtiaza sau se ingroasa in functie de cat de furios se plimba arcusul sau nu. Cu cat arcusul e mai pasional, cu atat sufletul viorii iese din ea mai mult.
Vioara inseamna curbe, solduri, linii dulci, foarte multa munca, atentie si migala, o grija obsesiva pentru detalii. Nu e o femeie, e mult mai mult de atat. Fara o dragoste incredibila intre ea si violonist, amandoi raman muti. Pe gandurile acestea a inceput Capriciul 21 – “Amoroso”, in care mainile lui din carne mangaie neincetat corpul ei din lemn.
Un Stradivarius e o minune. Procesul lung si laborios prin care un copac mare si greu, luat dintre ai lui, cei care raman in continuare sa se bucure de soare si de vant, ajunge sa se transforme intr-o cutie mica, fragila, care scoate niste sunete divine, e o minune. Felul in care el, violonistul, si ea, muza, lucreaza impreuna ca sa cante pe doua tonalitati in acelasi timp sau sa imite din doar cateva corzi sunetele unei fanfare, ale unui cimpoi sau ale rasului unui diavol, e o minune.
Lemnul se transforma ca un copil sub influenta multor maini care il masoara, il taie la milimetru, il sculpteaza, il slefuiesc, il lacuiesc, il catifeleaza. Pregatirea viorii e nu un ritual al mecanicii, ci al sufletului. Fara un maestru care s-o stapaneasca insa, s-o inteleaga, s-o struneasca, s-o iubeasca, sa ii transfere ceva din el iar el, la randul sau, sa primeasca inauntru particulele de lemn lacuit, nu poate exista creatie.
Creatia e ceva divin. Gandeam asta la sfarsit, in aplauzele care au tinut, probabil, aproape un sfert de ora. Nu aveam cum sa ma insel, nu avea cum sa nu fie asta concluzia serii. Macar doar pentru faptul ca, in timp ce eu incercam sa-mi inghit nodul din gat, batranul de langa mine mi-a strigat fericit, aplaudand, “E pur si simplu dumnezeiesc!”.
Capriciul 24, Paganini
Surse foto: audreystonephotography.blogspot.com, miglo.net, houghviolins.com, tarisio.com.
No comments:
Post a Comment