Pastrati Rosia verde!

Sustine Rosia Montana in UNESCO World Heritage

Friday, October 8, 2010

Tears of Gaza



Sunt filme carora le pui un semn, ca unei carti, ca sa poti sa revii la ele de cate ori ai chef. Sa le vezi de zece ori, sa le inveti pe de rost, pentru ca te imbogatesc si te fac sa te simti bine. Nu e si cazul recent lansatului documentar “Tears of Gaza”. Iar asta nu pentru ca nu ar fi un film extraordinar, ci pentru ca il simti cum te invadeaza organic, fara sa-i dai voie. Il simti in palpitatiile pe care ti le dau imaginile violentelor israeliene, in lacrimile pe care incerci sa le ascunzi la vederea copiilor impuscati sau scosi de sub daramaturi, in tresaririle pe care ti le produc exploziile rachetelor aruncate peste Fasia Gaza.

“Tears of Gaza” e probabil cel mai direct si grafic documentar despre situatia Fasiei Gaza, vazut prin ochii a trei copii care si-au pierdut parintii in timpul bombardamentelor. Timp de 90 de minute, prin marturiile si imaginile recente (filmate intre 2008 si 2009) si foarte putin editate, vei vedea ce nu ti-a aratat niciun post TV: rachete care distrug locuinte intr-o clipita, strazi sufocate de fumul bombelor cu fosfor incins, destinat sa iti mutileze corpul in cateva secunde, cadavre de copii si animale peste care oamenii alearga ingroziti, cautand un adapost, sugari impuscati cu buna-stiinta de la mica distanta. Peste toate astea, in scurtele momente de liniste dintre bombardamente, se asaza valul incetosat al vietii de zi cu zi dominate de saracie, de lipsa apei potabile, a curentului, a alimentelor, a hainelor si medicamentelor. Lipsa cea mai dureroasa este insa cea a celor dragi: soti, copii, parinti, frati. Nimeni nu scapa. Nimic din ce e viu nu trebuie sa ramana in picioare. E un calcul simplu, care dureaza de prea multi ani si care nu tine cont nici macar de tinerii care cresc inhaland doar miros de moarte, ajungand sa o considere ceva normal: “Chiar daca ne-ar da lumea toata, nu i-am ierta!”, spune unul dintre copiii intervievati.



Desi nascut din sange si violenta, “Tears of Gaza” a fost un copil dorit, pentru a carui venire pe lume “mama” lui (regizoarea norvegiana Vibeke Løkkeberg) a muncit foarte mult. Neputand avea acces direct in Fasia Gaza, Løkkeberg a platit cativa jurnalisti palestinieni pentru a intra in mijlocul actiunii si a filma cat de mult material posibil. I-a invatat tehnici speciale de filmare pentru documentar, le-a dat sfaturi prin telefon in timp ce ei se aflau de o parte a zidului, iar ea, de cealalta, a insistat ca acestia sa nu opreasca filmarea atunci cand copiii pe care ii intervievau incepeau sa planga la amintirea experientelor traite. De asemenea, regizoarea a obtinut filmari chiar de la unii locuitori ai Fasiei Gaza (nedorind sa dea nume, bineinteles), pe care le-a inclus in documentar alaturi de materialul filmat de jurnalisti si de cateva imagini de arhiva.

Uneori, actiunea filmului e dezlanata. Scenele se rup fara sens, ritmul incetineste fara o explicatie anume. Pare ca urmeaza traseul unui om beat. E de fapt traseul lipsit de logica al oricarui razboi. Al oricarei actiuni care duce la moartea copiilor si femeilor, a celor care nu au nicio legatura cu sminteala distrugatoare a armelor si intolerantei si care doar le suporta consecintele. Tocmai din cauza asta, desi este extrem de deranjant, aproape devastator din punct de vedere emotional, “Tears of Gaza” e, in schimb, un film necesar.

Trailer


Foto de aici

3 comments:

mastic said...

Am alte pareri despre intamplarile astea, de obicei le numesc violente israeliano-palestiniene. Sunt mai multe straturi, politic, civil, istoric, etc, etc. Cert este ca si eu de obicei sunt inclinat sa le acord unora sau altora diverse vinovatii, compasiuni sau merite, cert este ca fiecare dintre parti are un lung istoric de violente si cel mai rau este ca oamenii obisnuiti sunt atrasi in aceasta nebunie care le otraveste mintea. Oricat de gresit pare raman la parerea ca cel mai bine pentru cei de acolo, evrei si arabi, este sa plece, sa-si gaseasca alt loc in lume si sa ignore tot ceea ce se intampla. Iar pentru cei care nu sunt implicati, la fel, cel mai bun lucru ar fi sa fie indiferenti la toate grozaviile de acolo. Oamenii sunt intoxicati si nu mai pot gandi normal, sunt convins de asta, exista un nivel de ura pe care doar il putem presupune.
Bag de seama ca ai tentatia asta pentru wilderness in ultimul timp, dar probabil e specifica pentru grupul fetelor vesele.
Excusez moi ca am venit din nou cu moralele.

Alina said...

Pai eu nu pot sa ma pronunt ce ar fi cel mai bine pentru evrei sau palestinieni, fiindca nu inteleg prin ce trec ei decat din stiri/filme, asa ca n-am o imagine completa. Dar legat de plecare, daca o sa te uiti la film, o sa vezi ca acolo e o saracie crunta, n-au bani de nimic si nici slujbe. Asa ca de plecat, mai greu.

Si presupunand ca ar fi tentatia asta pentru wilderness, ar fi vreo problema? :) Ar trebui sa fim toti stantati la milimetru? :)

mastic said...

Cred ca cei care-si iau bilet doar de dus, nu si bilet de intors, gasesc mereu vreo sursa.
Probleme nu sunt, asa am apucat eu de mic sa ma uit cu admiratie la lumea asta si la salbaticiunile ei.