Iubeşte şi fă ce vrei pentru celălalt (cronica de film)

În spatele zidurilor de la centrul de recuperare psihiatrică de la Călugăreni e o lume alb-negru, ordonată, aproape monastică. Aici, în curtea goală şi gri, unul dintre pacienţi, aşezat pe o scândură, mută zilnic pietre dintr-o grămăjoară în alta. Un altul, îmbrăcat în costum, mătură insistent treptele capelei, în fiecare dimineaţă, ca într-un ritual. Rar vezi oameni plimbându-se prin curte. Sunt singurele pete de culoare în acest loc limitat de garduri, cimentat şi pustiu ca o lume modernă. E linişte mereu, doar când nu se aude câte un râs ciudat şi singuratic. E un univers redus la strictul necesar, simplificat până la zen. Însă doar în aparenţă.

Poate ne place să ne credem speciali doar pentru că putem merge drept, mânca singuri, lucra la birou şi claxona zi de zi în lumea noastră mică. Vom vedea însă că, oricât de absurde ne par la prima vedere purtările celor internaţi la Călugăreni, ele nu sunt decât nişte mantre, nişte ritualuri dătătoare de echilibru, pe care şi noi, cei “normali”, le respectăm zi de zi, doar că sub altă formă. Indiferent că ne referim, să zicem, la mutarea unor pietre dintr-o parte în alta - în cazul lor sau la ştergerea obsesivă a prafului de pe televizor - în cazul nostru.



Pe măsură ce te acomodezi cu acest univers, diferenţele dispar rând pe rând, ba apar chiar şi lecţiile. Lumea pacienţilor şi cea a “societăţii normale” sunt legate ombilical, iar aceste legături invizibile sunt cele care ţin de fapt laolaltă toate fiinţele vii: grija, lumina, iubirea. De aici, şi titlul documentarului – “Nu te supăra, dar...”, o expresie politicoasă folosită constant de unul dintre pacienţi atunci când îşi exprimă dezacordul profund faţă de părerea intelocutorului lui.

Avem multe de învăţat, de exemplu, de la Abel. Are oligofrenie şi e internat de 20 de ani, dar starea lui e suficient de bună cât să îi poată ajuta pe alţi pacienţi: îi spală, îi hrăneşte, îi schimbă cu aceeaşi devoţiune în fiecare zi. Când plouă, priveşte cuminte pe geam şi uneori zâmbeşte cuiva invizibil. Sincer, în lumea lui, ca un fel de sfânt.



Ocsy şi Alexander se plimbă zilnic prin curte şi au discuţii lungi. Amândoi sunt schizofrenici şi sunt siguri că au puteri speciale. Cred că pot opri ploaia, însă fiecare prin metode diferite: Ocsy vorbeşte cu Dumnezeu; ştie că e doar “un fir de iarbă pe lumea asta” şi că omul, fără credinţă şi ajutor divin, nu poate face nimic. Pe de altă parte, Alexander se descrie drept “un om de ştiinţă”. Mănâncă miere de albine, cacao şi alune, iar asta îi dă energie, aşa încât să modifice undele Alpha, Beta şi Omega, să alunge norii şi să oprească ploaia de unul singur. E “un supraom” care se bazează pe raţiune şi care nu îşi pierde timpul cu detalii nedemonstrabile: “Eu cred că dupa moarte, si sufletul moare”.



Discuţiile interminabile în contradictoriu ale celor doi nu au niciun rezultat, în afară de a-i despărţi într-un final. Sună cunoscut? Poate fără să fie conştienţi, Ocsy şi Alexander sunt şi ei parte dintr-un conflict care durează de sute de ani (religie versus ştiinţă). Ironic sau nu, în el ne zbatem şi noi, cei din lumea pe care o credem mult mai evoluată decat cea din curtea strâmtă de la Călugăreni. Suntem făcuţi din acelaşi aluat, avem aceleaşi temeri şi întrebări. Diferenţele însă sunt liniştea, inocenţa şi mai ales iubirea pe care o emană persoane ca Ocsy sau Abel. Or fi nebuni, dar nu-s smintiţi. Aici, liberul arbitru nu se mai bazează pe raţiune, ci pe acel instinct uman, pe acele legături invizibile de care vorbeam mai sus. Aşa că citatul Sfântului Augustin de la începutul filmului, “Iubeşte şi fă ce vrei”, nu poate aduce decât un mesaj bun. La Călugăreni, “Fă ce vrei” se traduce prin “Fă ce vrei, dar fă-o într-un fel cuminte, pentru celălalt”, ceea ce poate n-ar fi rău de reţinut şi pentru minţile luminate ale oraşelor electrificate.


Filmul poate fi văzut gratuit aici, pe baza unui simplu cont (e-mail şi parolă).