Milk

Un film normal, dupa un caz real, pe care l-as recomanda tuturor celor care cred ca homosexualii sunt “ciudatii aia cu pene” de la Gayfest, difuzati printre primele stiri la Pro TV.

Da, e un film despre homosexuali, dar fara subtitrari lubrefiate, fara paiete si haine roz, fara HIV. Niciun motiv pentru glume proaste la sfarsit, venite dintr-un izvor de frustrare si indoctrinare religioasa. Este un film despre normalitate, in care homosexualii mananca, aniverseaza, iubesc, au gelozii, frici sau victorii exact ca si heterosexualii. Din cauza asta, s-ar putea sa para uneori chiar plictisitor, pentru ca nu are niciun brizbriz, niciun sclipici, doar un Sean Penn uman si convingator.

Harvey Milk este un gay care simte ca “implinesc 40 de ani si nu am facut nimic cu viata mea”. Si daca intr-adevar nu o fi facut nimic pana atunci, in urmatorii aproape 10 ani recupereaza cu varf si indesat, pentru ca va fi primul politician declarat gay care lupta pentru drepturile homosexualilor, care reuseste sa fie sustinut nu doar de partea homosexuala, ci si de cea hetero. Scopul sau principal in cursa politica a fost sa obtina suficiente voturi pentru ca propunerea 6 sa nu fie adoptata. Propunerea 6 urma sa interzica posibilitatea profesorilor gay de a mai preda in scolile din California. (vezi si propunerea 8, adoptata anul trecut tot in California, care interzice casatoria persoanelor de acelasi sex). Milk a reusit sa obtina voturile necesare, dar a platit acest pret nu doar cu viata personala (iubitul il paraseste dupa cativa ani pe care Milk i-a petrecut in campanii electorale, iar urmatorul sau iubit se sinucide tot pe motiv de neglijenta), ci si cu cea biologica, fiind impuscat, in final, de un coleg intr-ale politichiei si, as zice eu, si intr-ale homosexualitatii reprimate, but maybe it’s just me.

Desi la un moment dat replicile ideologice, luate cam ca din Declaratia Drepturilor, par sa fie cam mult (nu e vorba ca nu sunt de acord cu ele, ci ma refer la faptul ca nu par foarte sincere/veridice in contextul discutiei, pentru ca multe replici sunt realizate de parca personajele le-ar citi chiar atunci, cu notitele in fata), ideea principala a filmului ramane in picioare: unii revolutionari par sa fi murit degeaba, in timp ce altii raman in istorie, singulari, solizi. Totul depinde de mesajul pe care au apucat sa il dea mai departe, de motivul pentru care acei oameni au murit si de timpul pe care l-au avut ca sa il explice celorlalti. In tot acest mesaj sta speranta celorlalti, durata ei de viata si amintirea imaginii mesagerului.

Filmul demonteaza toate argumentele (putine, in schimb mereu aceleasi :) ) folosite de crestinii indignati: ca homosexualii distrug conceptul de familie, ca adopta copii doar ca sa isi duca ideologia mai departe, ca toti copiii infiati de gay vor deveni, fara exceptie, gay la randul lor, ca “N-am nimic cu ei, dar sa si-o traga la ei acasa, nu pe strada” sau “De ce trebuie sa iasa in strada, sa faca scandal, ca sa isi ceara drepturile? Nu pot sa si le ceara de la ei de acasa?”.

Homosexualii nu inseamna doar ceea ce se vede la televizor. Homosexualii sunt, nu-i asa, oameni, deci pot fi asa cum sunt si heterosexualii: vulgari, invidiosi, barfitori, speriati, complexati. Dar mai pot fi si decenti, rafinati, inteligenti, subtili, cu simtul umorului. “Milk” nu incearca sa faca un spectacol din homosexualitate, ci o prezinta exact asa cum e: o bucata de viata.

Foto de aici