Tocmai ma inaltasem, atinsesem paginile scrise mic cu varfurile degetelor, asa cum ma invatase, orbeste, cu ochii carnii deschisi pe dinauntru si atunci a venit ratiunea – calm, ai zice -, cand corpul mi s-a racit brusc si inima a inceput sa bata mai repede si m-am speriat, am deschis ochii si am alunecat pe alt cerc, strain, si nu mi-a placut, ca incepeam sa pierd, sa ma vajai, da, da, tot pe dinauntru si tot atunci m-am ghemuit mica in patul mare si am refuzat; imi tot aduceam aminte de visurile inspaimantatoare, de oamenii care imi zic, invariabil, dupa o noapte dormita langa mine: “Tot ziceai azi-noapte, in somn, “Nu!”, “Nu!”. Imi simteam obrajii arzand si ochii la fel, as fi zis ca trebuie sa existe un sens, dar nu eram prea credibila si cautasem mult starea asta, ma pierdusem in falsa inocenta, mi se parea ca daca mananc acadele sunt copil, adevarul persista acum mai mult ca in alte dati si tot imi simteam ochii plini de sare pentru ca o presimteam pe ea, pe constiinta, venind incet cu copitele invelite in vata, mi-aduceam aminte de umbrele din camera de la munte, de faptul ca nu intelegeai nimic si m-am gandit ca poate. Poate.
(Martie 2005)
2 comments:
Asadar constiinta nu este asa cum am auzit ca se povesteste despre ea, ca toarce, ci poate ca rumega. Tot e bun, daca o sa-mi faca vreodata vreo vizita ii dau din palma.
Un motiv bun pentru care McDonald's e lipsit de constiinta :)
Post a Comment