Cum am sarbatorit Pastele Cailor in ceainaria Act

M-am gandit de multe ori ce-as face daca cineva m-ar pune sa-i spun o poveste. Nu din mintea mea, ci una din cele clasice – Pinochio, Cenusareasa, Neghinita sau Pazitoarea de Gaste. Ar fi simplu la prima vedere, dar incercand sa-mi readuc aminte intamplarile, nu-mi vin in cap decat bucatele disparate: un nas lung de lemn, dovleacul-trasura sau un omulet miiic-mic, care locuieste in urechea unui imparat. Franturi care nu mai pot alcatui un intreg, pentru ca nu mi-l aduc aminte, desi am citit carti de povesti pana aproape sa termin liceul.

De la bunici nu prea am mostenit povestiri. Singurele doua pe care le tin minte sunt de fapt de la un singur bunic, care ne povestea, mereu cand il rugam, cum vine cu boierul si pantalonii rosii sau cu tiganul si pitpalacul de pe lac. Aproape de a o da in patetism, doar asa mi-l mai aduc aminte: pronuntand cu pofta, cu buzele pline, “pantalonii rosii” si apoi razand; sau stand in curte si citindu-ne din ziar, ca Moromete, tragand mereu, dupa un articol complicat, o concluzie simpla: “Astia minte!”.

Mi-am adus aminte de el aseara, in fata unui “bunic de moment”, desi poate suna jignitor. In ceainaria teatrului Act, ieri seara Marcel Iures a citit povesti de Craciun, povesti romanesti vechi, de la inceputul secolului 20. A stat in fotoliu, cu foile in brate, si a citit timp de o ora “nepotilor” asezati in jurul lui pe scaune sau pe jos. Stateam atenti, cu fata sprijinita in pumni si cu ochii atintiti catre locul din care venea o voce calda, ca un suvoi. Am uitat de Bucuresti. Am ras sau am ramas pe ganduri. N-a fost nimic previzibil, nimic despre ce stim noi acum despre Craciun, cu globurile noastre sclipitoare, brazii de plastic si costumele cu rosu si alb.

Din povestile lui Iures am aflat in schimb despre daruire si ospitalitate, dar si despre omul Craciun, roman la casa lui, care are nevasta si care le cam trage la masea :) Iar din explicatiile unei doamne specialista in folclorul romanesc am mai aflat ca Pastele Cailor chiar exista: are loc in ziua de Ispas si este o sarbatoare care dureaza, pur si simplu, o ora :) Atunci, doar atunci, caii au liniste si se simt satui. In rest sunt condamnati sa n-aiba odihna si sa-si doreasca hrana in continuu, pentru ca n-au crezut. Mi-a sunat cunoscut: si noi asteptam in continuu “hrana” care ne-ar linisti si tragem mereu la cate o “caruta”, chiar si atunci cand stam pe scaun, vorba lui frate-miu. Iar aseara, ascultand vocea ca intr-o hipnoza, ratiunea nu m-a mai tras de maneca. Deloc. Am stat pe jos, la caldura, band ceai si, pentru o ora, am avut toti zapada pana la genunchi si bunici la tara. Aseara mi-a fost Pastele Cailor.