Mi se intampla uneori sa am senzatii care se adeveresc mai tarziu. De obicei sunt legate de persoane, dar cateodata, mai rar, sunt legate de locuri si de cum ar fi viata mea daca as trai in locurile alea. De exemplu, am avut la un moment dat ocazia sa ma mut si sa traiesc in Canada. Mi-au fost de ajuns cateva saptamani acolo ca sa inteleg ca n-as putea trai niciodata intr-o cutiuta lucioasa, dezinfectata, cu ambalaj perfect. Sper sa nu jignesc pe nimeni cand spun ca traiul intr-o astfel de tara mi se pare ca o leguma din UE, care nu trece testul decat daca are nuanta si dimensiunile perfecte, fiind facuta sa reziste, sa reziste, sa reziste. Arata grozav din afara, dar nu uiti niciodata gustul de cauciuc pe care ti-l lasa in gura.
(Canada e doar un exemplu... ma pot gandi, de fapt, la orice tara puternic industrializata, cu reglementari clare, care asigura functionarea fara cusur a mecanismului, dar care nu te lasa sa respiri fara aprobare parafata. Sunt, desigur, oameni care sunt foarte fericiti in astfel de tari si le urez sa fie asa si de acum incolo. Doar ca eu nu fac parte dintre ei).
Acum sunt in Suedia pentru o perioada si e foarte posibil sa fiu aici pe termen lung, mai tarziu. Suedia e si ea oarecum ca si Canada... si totusi nu mi-a lasat senzatia asta plasticata. Nu-mi vine sa fug de tara asta asa de relaxata. E tot ce mi-am dorit din punctul de vedere al lucrurilor pe care le consider de bun-simt: natura, liniste, curatenie. Aparent, e tare simplu sa fii liber aici, mai ales daca iti place viata simpla: aer curat, o bicicleta, un rucsac, un drum prin natura, oameni care iti zambesc. Pare perfect.
De fapt, realitatea e un pic altfel. Oamenii iti zambesc, da, dar apoi intra inapoi in cochilia lor. Fiecare isi vede de-ale lui si merge strict pe cararea proprie, evitand "intersectiile". Aici nu vorbesti despre ce simti. Vorbesti despre orice altceva - despre vreme, despre cafea, despre copii, despre serviciu. Intrebari existentiale nu exista. Credinta, nici atat. Nu in Iisus, nu in Buddha. In ceva. Orice. Oamenii cred doar in lucrurile care se vad. Sentimentele, legaturile interumane nu se vad. Compromisurile in relatiile de dragoste sau de prietenie se fac rar. Relaxarea asta generala, indraznesc sa zic, poate ca vine de fapt din neimplicare. Din ne-simtire. E greu de inteles pentru noi, care putem sa ne imprietenim in aceeasi seara cu toata gasca noua a vreunui cunoscut, la o bere. E greu sa intelegem de ce, pentru a stabili o intalnire cu cineva, e nevoie de un motiv clar, de un scop. Sunt multe lucruri pe care eu, cel putin, nu le inteleg aici.
In seara asta am avut cateva ore extraordinare. Am fost singura, cu bicicleta, pe drumurile de tara din Asarum, la un lac si la o ferma de cai, pe langa paduri si tufe de iasomie, soc si trandafiri care cresc de capul lor. Am vazut un apus de soare incredibil, am ascultat randunelele care scoteau sunete ascutite in zbor, m-am uitat dupa melci si am mancat afine care cresteau pe marginea drumului. Am vazut rate pe lac si am stat pe ponton, cu picioarele in apa. Era aproape perfect, nu puteam sa-mi mai doresc ceva in plus. Decat, poate, pe cineva cu care sa impart frumusetea aia - prieteni, familie, romani sau suedezi, nu conta. La intoarcere am coborat in viteza cu bicicleta la vale si imi venea sa chiui, dar mi-am dat seama ca ar fi penibil, ca sunt singura, asa cum erau si rarii oameni pe care i-am intalnit pe drum, iesiti la plimbare. Singuri sau, rar, cu cate un catel. Daca as fi incercat sa intru in vorba cu vreunul, probabil ar fi crezut ca ma port ciudat, pentru ca aici faci tot posibilul sa nu il deranjezi pe celalalt. Iti tii mereu telefonul pe silent, vorbesti in soapta si nu intri in vorba cu strainii decat daca intr-adevar nu mai poti si faci pe tine. :)
Si atunci am avut una din senzatiile alea care de obicei mi se adeveresc pe termen lung. Ca aici e tare simplu sa fii liber, dar doar daca poti sa-ti asumi o libertate in singuratate, in patratica ta. O fericire medie, discreta. Ma nedumereste, ma intriga traitul cu jumatati de masura. Il vad ca pe o curiozitate a naturii, pe care as fi dispusa sa o incerc, doar ca sa vad cum e. Dar nu stiu daca as putea trai la nesfarsit asa. Sigur, la inceput nu ai timp sa te gandesti la lucruri de-astea, sunt probleme mai importante de rezolvat, cum ar fi rezolvarea actelor, gasirea unei slujbe, invatarea limbii... Dar astea vin si se termina in cativa ani. Si apoi, dupa ce ti-ai gasit slujba sigura si nu te mai temi pentru ziua de maine, dupa ce incepi sa uiti grijile care te rodeau la inceputul vietii tale de emigrant, dupa toate astea, zic, nu ajungi sa te intrebi ce sens mai are sa ti se umfle sufletul ca un balon, daca nu prea ai, de fapt, cui sa-i spui?
(Canada e doar un exemplu... ma pot gandi, de fapt, la orice tara puternic industrializata, cu reglementari clare, care asigura functionarea fara cusur a mecanismului, dar care nu te lasa sa respiri fara aprobare parafata. Sunt, desigur, oameni care sunt foarte fericiti in astfel de tari si le urez sa fie asa si de acum incolo. Doar ca eu nu fac parte dintre ei).
Acum sunt in Suedia pentru o perioada si e foarte posibil sa fiu aici pe termen lung, mai tarziu. Suedia e si ea oarecum ca si Canada... si totusi nu mi-a lasat senzatia asta plasticata. Nu-mi vine sa fug de tara asta asa de relaxata. E tot ce mi-am dorit din punctul de vedere al lucrurilor pe care le consider de bun-simt: natura, liniste, curatenie. Aparent, e tare simplu sa fii liber aici, mai ales daca iti place viata simpla: aer curat, o bicicleta, un rucsac, un drum prin natura, oameni care iti zambesc. Pare perfect.
De fapt, realitatea e un pic altfel. Oamenii iti zambesc, da, dar apoi intra inapoi in cochilia lor. Fiecare isi vede de-ale lui si merge strict pe cararea proprie, evitand "intersectiile". Aici nu vorbesti despre ce simti. Vorbesti despre orice altceva - despre vreme, despre cafea, despre copii, despre serviciu. Intrebari existentiale nu exista. Credinta, nici atat. Nu in Iisus, nu in Buddha. In ceva. Orice. Oamenii cred doar in lucrurile care se vad. Sentimentele, legaturile interumane nu se vad. Compromisurile in relatiile de dragoste sau de prietenie se fac rar. Relaxarea asta generala, indraznesc sa zic, poate ca vine de fapt din neimplicare. Din ne-simtire. E greu de inteles pentru noi, care putem sa ne imprietenim in aceeasi seara cu toata gasca noua a vreunui cunoscut, la o bere. E greu sa intelegem de ce, pentru a stabili o intalnire cu cineva, e nevoie de un motiv clar, de un scop. Sunt multe lucruri pe care eu, cel putin, nu le inteleg aici.
In seara asta am avut cateva ore extraordinare. Am fost singura, cu bicicleta, pe drumurile de tara din Asarum, la un lac si la o ferma de cai, pe langa paduri si tufe de iasomie, soc si trandafiri care cresc de capul lor. Am vazut un apus de soare incredibil, am ascultat randunelele care scoteau sunete ascutite in zbor, m-am uitat dupa melci si am mancat afine care cresteau pe marginea drumului. Am vazut rate pe lac si am stat pe ponton, cu picioarele in apa. Era aproape perfect, nu puteam sa-mi mai doresc ceva in plus. Decat, poate, pe cineva cu care sa impart frumusetea aia - prieteni, familie, romani sau suedezi, nu conta. La intoarcere am coborat in viteza cu bicicleta la vale si imi venea sa chiui, dar mi-am dat seama ca ar fi penibil, ca sunt singura, asa cum erau si rarii oameni pe care i-am intalnit pe drum, iesiti la plimbare. Singuri sau, rar, cu cate un catel. Daca as fi incercat sa intru in vorba cu vreunul, probabil ar fi crezut ca ma port ciudat, pentru ca aici faci tot posibilul sa nu il deranjezi pe celalalt. Iti tii mereu telefonul pe silent, vorbesti in soapta si nu intri in vorba cu strainii decat daca intr-adevar nu mai poti si faci pe tine. :)
Si atunci am avut una din senzatiile alea care de obicei mi se adeveresc pe termen lung. Ca aici e tare simplu sa fii liber, dar doar daca poti sa-ti asumi o libertate in singuratate, in patratica ta. O fericire medie, discreta. Ma nedumereste, ma intriga traitul cu jumatati de masura. Il vad ca pe o curiozitate a naturii, pe care as fi dispusa sa o incerc, doar ca sa vad cum e. Dar nu stiu daca as putea trai la nesfarsit asa. Sigur, la inceput nu ai timp sa te gandesti la lucruri de-astea, sunt probleme mai importante de rezolvat, cum ar fi rezolvarea actelor, gasirea unei slujbe, invatarea limbii... Dar astea vin si se termina in cativa ani. Si apoi, dupa ce ti-ai gasit slujba sigura si nu te mai temi pentru ziua de maine, dupa ce incepi sa uiti grijile care te rodeau la inceputul vietii tale de emigrant, dupa toate astea, zic, nu ajungi sa te intrebi ce sens mai are sa ti se umfle sufletul ca un balon, daca nu prea ai, de fapt, cui sa-i spui?
1 comment:
Frumos spus
Post a Comment