Zona Matache, o Romanie mai mica

Suntem cativa in camera de curs cand, intr-o seara torida de iunie, primim o propunere didactica: sa vizitam zona Matache, ca material de studiu jurnalistic. Ma incearca o curiozitate amestecata cu un pic de nedumerire. Nu stiu foarte multe despre locul asta, in afara de scandalul demolarii cladirilor istorice din zona. Si nu stiu la ce sa ma astept, asa ca, pana la proba contrarie, imi trag pe mine un strat gros de circumspectie, cum ii sade bine omului degraba temator.

Dupa un drum scurt cu masina, ajungem la destinatie. Coboram in aerul fierbinte si prafos si privim in jur: sunt putine blocuri, iar ochii ni se opresc in cladirile istorice lasate in paragina, apoi dau roata, cuprinzand santierul nesfarsit, gunoaiele de prin ganguri si localnicii stransi pe trotuare la vorbe de seara. Ziua e pe cale sa se incheie, iar oamenii au iesit in fata curtilor, sa mai puna tara la cale. 

Inaintam agale si trecem pe langa ultima baie publica functionala din Bucuresti, Grivita, pe care o bag repede in categoria locurilor-de-vazut-macar-o-data-in-viata si unde imi promit sa ajung vara asta. Depasim apoi frizerii demodate, crame modeste cu anunturi simpatice, chioscuri cu firme scorojite. Bag seama, per ansamblu, ca lucrurile se pazesc bine pe aici: tonetele de inghetata au puse deasupra, pentru siguranta, capace de metal inchise cu lacate zdravene, iar unele chioscuri sunt imbracate intr-un grilaj metalic. Ca sa poti da banii si primi produsul, trebuie sa te cocosezi undeva catre un gemulet minuscul, prin care te intelegi cu vanzatoarea. Aproape ca la vorbitor.

Intram apoi in teritoriul adevarat: neasfaltat, cu praful ridicandu-se la fiecare pas, plin de gunoaie, copii si caini vagabonzi. Trecem pe langa un grup de localnici care stau de vorba, asezati in cerc. Sunt la bustul gol, tatuati, cu pielea arsa de soare. Cand ajung in dreptul lor, aud un barbat in varsta explicand indignat celorlalti si aratandu-si piciorul: “Uite-aici, nu stiu ce m-a muscat, da’ m-a muscat, dracu’ sa-l ia!”. Si asta e prima intalnire cu atmosfera adevarata a zonei Matache, intalnire care ma face sa rad singura si ma incalzeste instantaneu pe dinauntru, ca pe-afara nu mai e nevoie, avand in vedere cele 35 de grade.

Ajungem in locul-vedeta al zonei, la Hala Matache, monument istoric pentru care s-au organizat numeroase proteste. Societatea civila incearca sa opreasca demolarea acesteia. Primaria vrea sa ii stearga istoria cu buldozerul in favoarea construirii unui bulevard care ar uni Piata Victoriei de Soseaua de Centura. Aflam ca e printre ultimele hale comerciale din secolul XIX ramase in picioare si ca aici si-a extins afacerile pe vremuri renumitul Matache Macelarul.

Acum, in zona a ramas o piata locala cu produse proaspete si preturi derizorii, cu femei care vand ierburi aromate, flori si legume din gradina. Pe langa piata, alte carciumioare, chioscuri si cantine, din nou cu preturi uimitor de mici (nu stiu unde se mai gasesc ciorbe la 3 lei in Bucuresti, in afara, poate, de cantina Guvernului).

Iesim din piata si o luam din nou la pas prin zona. Cladirile istorice fac fata vremurilor asa cum pot. Unele, chiar daca sunt monumente protejate prin lege, au arborate mandre termopane si antene de satelit. Din altele nu au mai ramas decat zidurile si gaurile in care odata erau ferestre. Majoritatea cladirilor abandonate, indiferent de cum ar fi aratat in timpurile lor bune, sunt acum, fara exceptie, pline de gunoaie.

Gunoaiele si saracia sunt, de fapt, un numitor comun in zona. Magazinele de amanet pe care le intalnesti la tot pasul au lacate mari si sunt supraveheate video. Ghenele dau pe afara si isi raspandesc mirosul pana departe. Un caine slab de-i numeri coastele se ascunde in spatele unor tomberoane cu o carcasa de animal, furata probabil de la vreo macelarie din zona. Copiii se joaca pe strada, aproape in pielea goala, si nu au nicio problema cu asta. Nici eu. Cumva, zona e mai vie si mai calda decat orice viata de noapte din Centrul Vechi sau de pe oriunde.

Trecem pe langa alte carciumi mici, saracacioase, din care se aude zumzet de cheflii. Dintr-una rasuna pana la urechile noastre imnul Romaniei, intonat pitigaiat de catre un localnic destul de vesel pentru ora 8 seara. Si asta e momentul in care locul imi pica de tot cu tronc. Romania asta la scara mai mica inghesuita aici, intr-o bodega putin scufundata in pamant.

Ne apropiem de final, dar mai mergem putin. Pe zidul unei alte cladiri vechi vad scris cu sprayul: “Crama s-a mutat dupa Amanet”, in timp ce o sageata indica directia. Pe o singura carare, la dus. La intors, nu mai garantam. Si din nou mi-e drag de tot locul asta umed, insalubru si haotic, unde femeile ies la poarta, se asaza pe o ladita sau pe un lighean intors cu fundul in sus si se pun pe vorba, unde copiii si cainii vagabonzi cresc la un loc, unde e o mizerie de nedescris si monumentele istorice se sufoca in tone de cabluri si afise publicitare. 

Mi-e drag fiindca simt ca viata palpita aici, chiar daca de sub un strat gros de praf. Viata de aici e ca tara in care traim: dezorganizata si imprevizibila, in ciuda unor legi precise. Saraca, vie si de iubit. Contradictorie. Arunc o ultima privire pe un zid, inainte de a ne intoarce la masina: un alt grafitti care zice “MUIE”. Langa el, scris scurt, curat, de mana, “Priveste cerul”. Plec cu ultimul sfat in minte. Asta e Romania.

Foto: asociatiabucuresti.ro, piatamatache.info