Mirosul de porumb fiert nu face discriminare. Aburii dulcegi pleaca de la toneta ambulanta, care a fost instalata un’-doi, si se imprastie democratic in narile tuturor celor care asteapta aici, in fata proaspatului renovat muzeu Antipa.
Unii, norocosii, mai au doar cativa metri pana la muzeu. Altii, insa, asteapta aici, la capatul cozii, "in fundul clasei", fara sa poata parasi randul nici macar pentru o sticla de apa, daca au facut prostia sa vina neinsotiti. Altfel, la intoarcere, vigilentele doamne carunte s-ar autosesiza imediat, mai ceva ca ANI: "Cum va permiteti sa va bagati in fata?! Ei, cum adica ati fost aici? Noi nu v-am vazut". Of, si porumbul ala miroase asa de bine...
Coada e lunga cat o zi de post, se intinde pana hat - dincolo de Muzeul Taranului. Oamenii s-au coagulat pe trotuar, intr-un fel de cordon ombilical imens si tropaie din cauza frigului care incepe sa le intre in oase, se vaita de spate, de foame sau de pipi. Stau la coada de ore, cu cei mici dupa ei.
Ma fura gandurile: desi seamana cu ea, nu e coada la carne de acum mai bine de 20 de ani. Intre timp, ne-am mai elevat. Cel putin o noapte pe an, foamea curiozitatii invinge foamea stomacului. In Noaptea Muzeelor, pentru ca de-asta suntem toti aici, aproape toate muzeele din Bucuresti isi tin portile deschise pana tarziu. Toata lumea le poate calca pragul, pentru ca accesul e gratuit, si uite ce idee faina!
Sirul gandurilor mi se rupe din cauza unui val inecacios de fum de tigara care vine de la nenea de langa mine si revin brusc la realitate, in mijlocul cozii: “toata lumea” chiar inseamna “toata lumea”. Baietii din dreapta mea se uita la “Robotzi” pe telefon. Rad si comenteaza intre ei: “- Tu de cand n-ai mai vazut? - De la “Pufosenie”. - Aaa, ai ramas in urma rau!”. Fetele din fata sparg seminte si inca mai cred in povesti. Cel putin in “Hansel si Gretel” sigur mai cred, avand in vedere covorul de coji pe care il lasa in urma pentru a nu se rataci la intoarcere, banuiesc. Copiii s-au plictisit si incep sa se fugareasca si sa tipe, doamnele mai schimba o reteta.
Intre timp s-a lasat si noaptea, coada se misca precum ochiul mortului, ma uit din nou la ceas si socotesc in minte: s-au facut trei ore de cand asteptam intrarea la Antipa. Partea buna e ca mai sunt vreo 10 metri pana la muzeu, in vreo jumatate de ora poate om intra si noi, nu de alta, dar nu imi mai simt picioarele, iar pe masura ce distanta scade, nerabdarea si nervozitatea celor din jur creste. Daca s-ar mai baga cineva in fata, cred ca batranelele indignate ar muri cu el de gat. Pot sa spuna si baietii de adineauri, care au incercat sa triseze si pe care jandarmii i-au scos din rand si i-au trimis inapoi, sa stea la coada, dupa ce femeile din jur le-au facut creierii si stima de sine franjuri.
Respectabilele doamne ii mai toaca nitel verbal, dupa care se linistesc: am ajuns intre timp la doar cativa pasi distanta de usa muzeului. Paznicul, cerberul de la intrare, ridica din cand in cand mana ca la Auschwitz, hotarand soarta celor prezenti: ori au scapat si pot intra, ori inca mai trebuie sa astepte, chiar daca sunt atat de aproape. Ne uitam la el ca la dumnezeu. In sfarsit, ne face semn ca putem intra! Am reusit!, iar faptul ca as putea avea la fel de bine si picioare de lemn, ca oricum nici pe astea vii nu le mai simt, nu mai conteaza. Puhoiul se imbulzeste spre usa, “La Mecca, la Mecca!” imi suna mie in cap, in timp ce o doamna mai din spate zice cu o sinceritate dezarmanta: “Dooaamne-ajuta! In sfarsit!”.
O ora mai tarziu, pe la 1, parasesc furnicarul care misuna in continuare in Antipa. Mi-e foame si ma doare tot. Am vazut din fuga - prinsa fiind in roiul de oameni - ursi polari, oase de dinozaur, fluturi, cristale, mumii peruviene si aparatul respirator uman in formol. Ies, cobor treptele muzeului si ma uit in stanga: coada e la fel de trainica si invincibila cum am lasat-o (22.000 de oameni in total, aflu mai tarziu). Ma pierd ca Bubico in noapte si caut din tot sufletul meu de copil toneta de porumb fiert, cu melodia regasirii din “Love story” in cap.
Unii, norocosii, mai au doar cativa metri pana la muzeu. Altii, insa, asteapta aici, la capatul cozii, "in fundul clasei", fara sa poata parasi randul nici macar pentru o sticla de apa, daca au facut prostia sa vina neinsotiti. Altfel, la intoarcere, vigilentele doamne carunte s-ar autosesiza imediat, mai ceva ca ANI: "Cum va permiteti sa va bagati in fata?! Ei, cum adica ati fost aici? Noi nu v-am vazut". Of, si porumbul ala miroase asa de bine...
Coada e lunga cat o zi de post, se intinde pana hat - dincolo de Muzeul Taranului. Oamenii s-au coagulat pe trotuar, intr-un fel de cordon ombilical imens si tropaie din cauza frigului care incepe sa le intre in oase, se vaita de spate, de foame sau de pipi. Stau la coada de ore, cu cei mici dupa ei.
Ma fura gandurile: desi seamana cu ea, nu e coada la carne de acum mai bine de 20 de ani. Intre timp, ne-am mai elevat. Cel putin o noapte pe an, foamea curiozitatii invinge foamea stomacului. In Noaptea Muzeelor, pentru ca de-asta suntem toti aici, aproape toate muzeele din Bucuresti isi tin portile deschise pana tarziu. Toata lumea le poate calca pragul, pentru ca accesul e gratuit, si uite ce idee faina!
Sirul gandurilor mi se rupe din cauza unui val inecacios de fum de tigara care vine de la nenea de langa mine si revin brusc la realitate, in mijlocul cozii: “toata lumea” chiar inseamna “toata lumea”. Baietii din dreapta mea se uita la “Robotzi” pe telefon. Rad si comenteaza intre ei: “- Tu de cand n-ai mai vazut? - De la “Pufosenie”. - Aaa, ai ramas in urma rau!”. Fetele din fata sparg seminte si inca mai cred in povesti. Cel putin in “Hansel si Gretel” sigur mai cred, avand in vedere covorul de coji pe care il lasa in urma pentru a nu se rataci la intoarcere, banuiesc. Copiii s-au plictisit si incep sa se fugareasca si sa tipe, doamnele mai schimba o reteta.
Intre timp s-a lasat si noaptea, coada se misca precum ochiul mortului, ma uit din nou la ceas si socotesc in minte: s-au facut trei ore de cand asteptam intrarea la Antipa. Partea buna e ca mai sunt vreo 10 metri pana la muzeu, in vreo jumatate de ora poate om intra si noi, nu de alta, dar nu imi mai simt picioarele, iar pe masura ce distanta scade, nerabdarea si nervozitatea celor din jur creste. Daca s-ar mai baga cineva in fata, cred ca batranelele indignate ar muri cu el de gat. Pot sa spuna si baietii de adineauri, care au incercat sa triseze si pe care jandarmii i-au scos din rand si i-au trimis inapoi, sa stea la coada, dupa ce femeile din jur le-au facut creierii si stima de sine franjuri.
Respectabilele doamne ii mai toaca nitel verbal, dupa care se linistesc: am ajuns intre timp la doar cativa pasi distanta de usa muzeului. Paznicul, cerberul de la intrare, ridica din cand in cand mana ca la Auschwitz, hotarand soarta celor prezenti: ori au scapat si pot intra, ori inca mai trebuie sa astepte, chiar daca sunt atat de aproape. Ne uitam la el ca la dumnezeu. In sfarsit, ne face semn ca putem intra! Am reusit!, iar faptul ca as putea avea la fel de bine si picioare de lemn, ca oricum nici pe astea vii nu le mai simt, nu mai conteaza. Puhoiul se imbulzeste spre usa, “La Mecca, la Mecca!” imi suna mie in cap, in timp ce o doamna mai din spate zice cu o sinceritate dezarmanta: “Dooaamne-ajuta! In sfarsit!”.
O ora mai tarziu, pe la 1, parasesc furnicarul care misuna in continuare in Antipa. Mi-e foame si ma doare tot. Am vazut din fuga - prinsa fiind in roiul de oameni - ursi polari, oase de dinozaur, fluturi, cristale, mumii peruviene si aparatul respirator uman in formol. Ies, cobor treptele muzeului si ma uit in stanga: coada e la fel de trainica si invincibila cum am lasat-o (22.000 de oameni in total, aflu mai tarziu). Ma pierd ca Bubico in noapte si caut din tot sufletul meu de copil toneta de porumb fiert, cu melodia regasirii din “Love story” in cap.
No comments:
Post a Comment