Scriu acum dintr-un spital de pe langa Timisoara. E al nu stiu catelea in care ma aflu in astia 28 de ani. Am ramas singura in camera dupa niste rezultate de analize si o discutie cu doctorita. E unul din momentele alea cand ti se face liniste in cap, desi cumva iti vine sa si urli nitel, asa, de gust. E momentul ala in care te uiti in urma si tot ce iti e mai la indemana pe moment e sa faci contorizari: 25 de ani de diabet, aproximativ 30.000 de injectii, patru come, tratamente repetate cu laser la ochi, amnezii, comportamente urate din partea anumitor oameni din jur strict pe criteriul bolii.
Au fost si parti bune: prietenii de durata, invataturi, o anumita disciplina prinsa inca din copilarie, tabere in regim de spital, e adevarat, dar au fost totusi tabere cu alti copii ”de felul tau” si cu toata distractia inconstienta de care esti in stare cand esti mai mic.
Si mai e o parte buna: faptul ca toate acele contorizari negative de mai sus te calesc in timp. Te fac sa strangi din dinti. Si din ochi, atunci cand iti vine sa plangi. Chiar si atunci cand cireasa finala si oficiala de pe tort e ca nu ai voie sa faci propriii copii. Ca ”asta e, cel mai rational ar fi sa faci o adoptie”. Cel mai rational.
E o situatie in care, daca nu lasi intamplarile sa vina si sa treaca, e destul de simplu sa o iei pe aratura dupa cativa zeci de ani de boala. Sa nu te mai simti sigur pe tine, puternic, capabil. Sa nu mai ai incredere in reactiile propriului corp, in propria memorie, in starile interioare despre care nu mai stii daca se datoreaza spiritului tau sau vreunei substante lipsa din organism. Nimic nu mai e sigur.
Cu toate astea, faci cumva si treci peste. E ca pe front, trebuie sa fii acolo, atunci cand e nevoie. Nu ai cum sa iti lasi sacosa la rand, sperand sa iti faca altcineva treaba. Lasi totul sa curga prin sita si speri sa iti tii mintea limpede cat mai mult timp posibil de acum incolo. Alungi gandul ca la un moment dat vei fi total dependent de cineva. Alungi gandul ca tu nu esti ”normal”, asa cum au avut grija destui sa iti reaminteasca pana acum, desi ti-ai dorit toata viata sa fii.
E o lupta de fiecare zi, in cele mai mici detalii. Te face sa fii mai puternic, nu neaparat mai indarjit. Mai exigent cu tine si cu ceilalti. Cu toate astea, uneori e greu atunci cand nu vrei decat o familie a ta, o viata normala, iar cel de langa tine nu are curajul sa-ti ofere nici macar asta. Asa ca, din punctul asta de vedere, diabetul e bun: te face sa dobandesti un curaj calculat si de durata.
Tocmai de-asta n-as renunta la el. Tocmai de-asta am invatat sa renunt, in schimb, la cei lipsiti de indrazneala si optimism. Eu o sa merg inainte, incet, ca un fel de fiinta chitinoasa care rezista la orice, judecand cel putin dupa carapacea groasa. Despre lasi, nu sunt atat de sigura.
9 comments:
esti cea mai tare....love u forever purciiiii a meaaaa :* .... iar cine nu are creier sa judece sa stea departe ca nu merita sa graviteze in jurul tau!
O sa vina o zi cand o sa recitesc textul asta si nu o sa mai simt nimic, decat cel mult o usoara strangere de inima. O sa vina si ziua aia.
le chitz. :)
viata toata este o lupta insa trebuie sa fii mereu invingator!
:)) Iti multumesc pentru comentariul... revigorant, Masaj Erotic. :)
curaj sa avem si le implinim noi pe toate. Fruntea sus! Craciun fericit si cu glicemii bune!
Asa sa fie! :) Multumesc, Craciun fericit si tie si sanataturi! :)
buna alina! am dat de blogul tau intamplator cautand chestii noi d diabet.. su ei am diabet de un an si jumtatate. acum am 28 de ani. pot spune ca ma regasesc in ceea ce ai scris (ma refer la trairi) chiar daca sunt destul de novice in ceea ce priveste boala. nu sunt de acord cu faptul ca nu ai voi sa ai copii! diabetul nu trebuie sa fie o piedica. cunosc diabetice care au nascut copii sanatosi chiar daca aveau o durata indelungata a bolii. eu imi doresc si voi incerca sa fac. glicatele mele sunt foarte bune: 5.3-5.7 si doctorul ma sustine sa fac fara sa-l programez asa cum ne este indicat. De cat de bine ne controlam depinde cam totul in diabet si bineinteles multe doze de optimism, ceea ce tie nu-ti lipsesc! Mergem inainte! Glicemii bune, te pup!
Salutare! Multumesc pentru randuri si felicitari pentru hemoglobinele beton! :) (cred ca sunt mai bune chiar si decat ale unui nediabetic :) )
Cat despre copii, se pare ca e destul de importanta vechimea bolii, dar mai ales complicatiile, care se pot agrava in timpul sarcinii, mai ales retinopatia (eu am retinopatie tratata cu laser, capilarele sunt fragile si e riscant, doctorita mi-a zis ca pot orbi). La tine nu cred ca e cazul si iti doresc sa ramana asa cat mai mult timp de-acum incolo, sa ai copii frumosi si sanatosi, mai ales ca varsta e numai buna si diabetul e inca "pui" :).
Ca pont, desi banuiesc ca stii deja de el, centrul "Cristian Serban" de la Buzias e foarte bun pentru internare, analize si cursuri, au medici buni si toate analizele de specialitate sunt gratuite (mie abia acolo mi-au descoperit retinopatia, desi mai fusesem la control si la alte cabinete). La cursuri au un capitol special dedicat sarcinii, dar poti sa vorbesti si personal cu medicul la care te internezi.
Iti doresc numai bine, sanatate, putere, iar pe viitor o sarcina usoara, ba si mai multe! :) Toate bune, te pup!
Post a Comment