Portretul luptătorului la tinerețe (cronică de film)

La Revoluţie aveam şase ani. Din precauţie, părinţii mei n-au vorbit niciodată despre Ceauşescu în prezenţa mea, aşa că atunci nu am priceput de ce a fost omorât. Mai târziu am realizat însă că perioada comunistă era o etapă atât de importantă, încât până şi o biată discuţie în contradictoriu asupra ei putea să strice prietenii vechi, relaţii.

Am simţit apoi nevoia să aflu mai multe, să înteleg de unde a venit toată suferinţa aceea care i-a făcut pe oamenii din decembrie ’89 să nu le mai pese că vor fi împuşcaţi sau călcaţi de tancuri. Citind, auzind tot felul de poveşti, aveam mereu senzaţia că aflu despre un Rău fascinant, o forţă suficient de puternică încât să te poată transforma din om, în neom. Atât de simplu. Deveneai altceva. Nu altcineva, pentru că referindu-te la o persoană, trebuie automat să te referi la o conştiinţă. Şi nu era cazul Oamenilor Noi.



Cu toate astea, tot nu înţeleg cum de comunismul e, mai nou, un soi de banc. Nu înţeleg cum de Ceauşescu e perceput de către adolescenţi nu ca un dictator, ci ca un “un tip mic şi grăsuţ, care nu arată prea bine” (citat din trailerul realizat de Marian Crişan pentru filmul “Autobiografia lui Nicolae Ceauşescu”). Înteleg că a merge mai departe şi a-i întreba pe cei născuţi după ’89 despre Gheorghiu-Dej, Ana Pauker sau Bodnarenko sunt nişte glume bune. Mi se pare cu atât mai greu de înţeles, cu cât foamea, crimele, lagărele, bătăile, abuzurile, lipsa posibilităţii de informare şi de exprimare, toate lucrurile astea s-au întâmplat acum câteva zeci de ani, nu sute, nu mii. Sunt aici, după colţ, uşor prăfuite şi, din păcate, poate agasante pentru cei născuţi după ’89.

Din cauza asta, m-am bucurat mult când am aflat de “Portretul luptătorului la tinereţe”. E povestea mai puţin cunoscută a Grupului Carpatin Făgărăşan, grupare de rezistenţă anticomunistă condusă de Ion Gavrilă Ogoranu şi alcătuită mai ales din studenţi. Tinerii (sau “bandiţii”, cum îi numeau organele Securităţii) s-au împotrivit comunismului timp de aproape 10 ani, ascunşi în munţi. De-a lungul timpului, după ce toţi membrii au fost omorâţi sau capturaţi, Ogoranu a continuat să se ascundă de Securitate timp de aproape 30 de ani.



S-au spus multe despre film: că durează mult peste limita răbdării (2,5 ore), că actorii nu sunt convingători (merită însă lăudaţi Ion Constantin şi Mihai Bendeac, în roluri secundare, pentru portretizarea extrem de convingătoare a membrilor Securităţii), că acţiunea nu e coerentă (regizorul Constantin Popescu a avut, într-adevar, bătăi de cap cu sintetizarea documentelor de arhivă dintre 1945 şi 1965 pe care le-a studiat pentru acest film). Dacă mă întrebi însă pe mine, filmul merită văzut din mai multe motive:

• în primul rând, pentru a învăţa despre existenţa acestui grup anticomunist, hăituit în permanenţă de Securitate (se spune că în perioada 1947-1960, cât au existat aceste grupuri de rezistenţă, Securitatea şi-a mobilizat cele mai numeroase şi bine pregătite forţe). Nu mai puţin important a fost faptul că au rezistat foarte mult timp foamei, setei, frigului şi dorului de familie, grupul lui Ogăranu trăind în munţi 7 ani;
• apoi, pentru prezentarea brutală, dar sinceră, a metodelor “de convingere” securiste (simţi direct în carne scena smulgerii dinţilor şi unghiilor unui partizan care nu voia să ofere informaţii despre grup. La fel, scena în care mama altui partizan, abia împuşcat în faţa ei, îşi strigă fiul mort cu “Puiul mamii!”, strigăt urmat doar de zgomotul din ce în ce mai îndepărtat al cizmelor securiştilor, e zguduitoare);
• nu în ultimul rând, oricât de patetic ar suna, pentru faptul că aminteşte de nişte concepte uitate: onoare, loialitate şi tărie de înger, acel înger care te ajută să faci uneori lucruri dure, de care nu te credeai în stare, dar al căror scop e pur şi corect. (De aici şi citatul lui Rainer Maria Rilke, care deschide filmul: “Orice înger e înfricoşător”);
• adaug, la final, peisajele incredibile – munţii, luncile, pajiştile, pădurile, lacurile, lanurile de grâu cu maci care reuşesc, toate, să te mai îmblânzească după atâta sânge scurs şi după toată teama care, de-a lungul filmului, se instalează încet-încet şi în tine: „Oare cine o să-i mai trădeze de data asta? Cum o să moară următorul?”.
  

Poate nu e un film realizat perfect, dar e musai de văzut pentru subiectul pe care îl tratează (dacă nu mă înşel, e chiar primul film românesc făcut pe tema rezistenţei anti-comuniste). În plus, „Portretul luptătorului la tinereţe” e doar prima parte din trilogia „Aproape linişte”, următoarele doua filme prezentând povestea Elisabetei Rizea, o altă luptătoare împotriva comunismului, respectiv a fraţilor Arnăuţoiu şi a grupului de partizani „Haiducii Muscelului”.

Dacă nu ai apucat să îl vezi la cinema, filmul e difuzat luna asta de HBO, pe 10 ianuarie (ora 01:40) sau 27 ianuarie (ora 21:30).

Fotografii de pe www.portretulluptatorului.ro

Trailer ”Portretul luptătorului la tinerețe”