Garana and all that jazz

Mda. Am revenit in Bucuresti, in mijlocul traficului de luni dimineata, dupa festivalul de jazz de la Garana. Dupa patru zile petrecute pe pajiste, la cort, ma simteam ca un alien printre blocurile si strazile pline. Cam asta e efectul pe care Garana ti-l produce pe dinauntru – e ca o pisica ce isi linge blana zburlita, iar in urma limbii aspre ramane croita o poteca neteda si ordonata.

Chestii palpabile

Ce gasesti acolo? Un sat linistit, cu “disco bar” si “magazin mixt Garana nr. 26”, cateva bodegi unde mananci bine, ferestre la care sunt scoase plapumi si perne la aerisit, cateva lacuri in apropiere si un sat parasit, la vreo 10 km de Garana. Nu am apucat sa-l vedem de data asta, poate la anul. Per ansamblu, zona e destul de asemanatoare cu Rosia Montana, doar ca e mai primitoare cu turistii (ai unde sa bei o cafea si de unde sa-ti cumperi o strachina).

Mancarea e misto si se gaseste peste tot – la preturi relativ decente. Fripturi (10-15 lei), mamaliga, sos de usturoi, ciorbe (8-10 lei), gulas (15 lei) si fasole cu ciolan la cazan (10 lei), gogosi, vin fiert (5 lei), palinca, bere si ceai cald (or fi 30 de grade in Bucuresti, dar in Garana, noaptea, termometrul arata in jur de 10 grade. Daca mai si ploua, ghinion). Se mananca la masa, in poala, pe iarba, pe butuci, pe tine :) Ok, mai putin “pe tine”, fiindca sunt cam putine toalete pentru miile de oameni, iar la robinete apa curge in reluare. Dar nimeni nu se crizeaza din cauza asta: paraul e in apropiere. Iar daca mai si ploua doua zile, cum s-a intamplat acum, aproape ca ai apa la buza cortului :)

Apropo de asta, nu va asezati cortul in vale si intindeti-i prelata cum trebuie, nu cum am facut noi, pentru ca dupa cateva ore de ploaie, aveam cortul inundat, cu toate hainele, sacii de dormit, cartile si izoprenele ude. Data viitoare o sa stim, dar acum am cam dat marunt din buze dupa o noapte de dormit cu genunchii la gura in masina, singurul loc uscat. Partea buna la toata umezeala asta a fost ca ne-am mai spalat cat de cat :) Deci principalul dezavantaj al campatului in Garana e absenta dusurilor. Iar patru zile de folosit servetele umede pot deveni o provocare (mai ales pentru cei din jur :D ). Asa ca, daca te deranjeaza lucrurile de genul asta, o rezervare la una dintre pensiuni rezolva problema. Doar ca trebuie facuta cam cu 3-4 luni inainte, deci de prin martie-aprilie, ca sa gasesti locuri pentru perioada festivalului.

Si lucrari nevazute

Gata cu treburile administrative. O sa trec la chestiile pentru care chiar merita sa mergi de mai multe ori la Garana. Locul special al festivalului e Poiana Lupului, un scuar plin cu butuci pe post de bancute, in fata carora e o scena micuta pentru trupe mari de jazz. Aici sunt concerte in fiecare seara, pe care le asculti cuminte de pe un trunchi de lemn, in timp ce, de la dughenele din jur, vine miros de gulas la cazan si de vin fiert. E o mare chestie sa asculti saxofonul si pianul in timp ce stai cu sosonii afundati in pamant si cu o strachina de gulas in brate, privind tamp la luna rotunda si portocalie care incepe sa se inalte treptat, ca si combinatiile divine de sunete.

Si oamenii care vin acolo sunt o mare chestie. Atatia oameni relaxati pe metru patrat, care joaca sah discret, asculta muzica cu ochii inchisi, au haine colorate si isi arunca gunoaiele la cos n-am mai vazut de mult. Oameni care stau noaptea tarziu, in ploaie, cu glugile pe cap, pironiti in fata scenei dinspre care vin sunete aurii.

Vorbind de asta, in urma concertelor am ramas cu o cicatrice: trupa Dan Berglund’s Tonbruket. Sunt niste suedezi fenomenali, o adevarata “fabrica de sunete”, cum li se traduce numele. As zice ca ei sunt cei care au facut festivalul cu forta lor, cu combinatia lor de rock si jazz, cu bateristul Andreas Werliin care pare facut doar din ritmuri si nervi, cu ruperile de ritm, cu pasajele de muzica diafana intrerupte de portiuni furioase de chitara si tobe. Au fost experienta festivalului si de fapt motivul pentru care o sa merg si la anul la Garana. Nu stiu, cred ca gasesti destul de rar o muzica care sa fie exact-exact cum esti tu, sa vorbeasca pentru tine de parca ati fi gemeni. Suedezii astia au tot felul de sunete: ca ale unei balene ratacite in ocean, in imensitatea aia albastra in care tipetele balenei se dilueaza ca undele unui sonar. Au sunete lichide, curgatoare, ca o panglica de matase rosie care se rostogoleste, desfasurandu-se pe podea. Pentru ca, mai apoi, Werliin sa se rupa pe dinauntru (si pe el, si pe noi), cu setul de tobe in fata. Ploua si stateam in mocirla pana la glezne, cu ochii inchisi, ascultandu-i pe oamenii astia si nu intelegeam cum de pot sa imi curga lacrimi desi aveam ochii inchisi, iar de la un moment dat nici nu m-am mai obosit sa ma intreb. A fost psihedelic, a fost complet, a fost greu, ca majoritatea creatiilor scandinave. Imi vine sa ma mut in Suedia doar pentru asta:)

O alta experienta faina au fost Bela Fleck, Zakir Hussain si Edgar Meyer cu un jazz cu influente orientale, intr-o combinatie calda si melodioasa la tobite, banjo si contrabas. Ar mai fi un pic de Patricia Barber, cu o varianta blanda si linistitoare de la “Light my fire” – The Doors. In rest, nu pot sa zic ca mi-a lasat vreo amintire, desi Roxana era foarte entuziasmata de ea, dar oricum, eu nu ma pricep la jazz more than the average bear.

Cred ca asta ar fi. Imi vine greu sa trag o concluzie pentru ca, la fel ca si Rosia Montana, Garana e un loc pe care il digeri in timp, dupa ce l-ai vizitat de mai multe ori. E fain, are o energie luminoasa si linistita, inca e un bastion pentru oamenii cu-minti si sper sa ramana asa in continuare, desi am vazut si destule specimene venite pentru berea la PET si porumbul fiert, dar banuiesc ca astea sunt peste tot. Nu-mi doresc decat ca, la anul, sa gasesc o surpriza la fel de hranitoare precum Dan Berglund’s Tonbruket. Asa ceva depaseste orice inundatii, frig, noroaie si haine ude. Mergand la un moment dat pe ulita noroioasa, cu hainele umede si degetele murate de la apa de ploaie, deprimata si enervata, am auzit brusc, in boxele de pe scena, un jazz bun si cinstit :) Si atunci ploaia si frigul din ultimele doua zile au fost mai usor de indurat. A fost un pic ca in scena din “La vita e bella”, cand Benigni se strecoara pana la statia de amplificare a lagarului si reuseste sa puna in megafoane, pentru cateva clipe, “Barcarolle”. Da, cred ca despre asta e vorba si cu tot acest jazz.