Un concert ca o viata

Cand am scos chestia asta pe gura, la sfarsitul filmului, cred ca omului cu care eram i s-a parut o replica siroposo-rasuflata. Dar asta e, am imbatranit, ud muscate, lacrimez la filme si gasesc o multumire din ce in ce mai mare in a scarpina cainii dupa ceafa. Oricum, nu despre asta e vorba. Am fost la "Le Concert" al lui Radu Mihaileanu. Acum imi dau seama ca a fost un film frumos. Normal. Cald. Gros pe alocuri. Sensibil ca o vibratie de vioara in alte momente. Tras de par sau cu replici minunat de adevarate ("Muzica refuza sa iasa din noi"). Un amestec de ambitie, ratare, implinire, absurd, daruire, memorie, dragoste, rabdare. Probabil cam cum iti iese socoteala la final, cand tragi linie si intelegi ca a venit momentul sa pleci.

O muzica minunata, de care a avut grija tot Armand Amar, ca si in "Va, vie et deviens". De te cufundai in scaun, rusinat sa nu se vada ca ti s-au umezit ochii.

Un film care nu te lasa sa te iei in serios si-ti aduce aminte constant ca orice moment de sublim va fi urmat de o gluma proasta a vietii. Dupa care ciclul se reia. Bem vodca, ne imbatam ca porcii, dupa care cantam dumnezeieste la vioara, scriem scrisori, ne sarutam in cupluri gay, tinem de secretul vietii noastre cu dintii, dupa care mai bem o vodca. Un film-carusel cu momente bune si rele, din care am tinut minte doar ca oricat de absurda ar parea marea dorinta a vietii tale, daca pana si tu alegi sa o uiti, nu meriti nici macar un locsor in "Marea orchestra", in Marea Creatie care ti-ar aduce implinirea.

Imi pare rau ca nu sunt coerenta. Inca simt nevoia sa mai vad filmul asta o data. Mihaileanu e obositor, iti da o mie de indicii pe minut si trebuie sa fii atent la toate ca sa te prinzi de imaginea completa. Pe unele le-am pierdut pe drum, din neatentie sau din concentrare pe alte lucruri/ganduri mai putin esentiale. Bai, da, chiar e ca-n viata.