Cam pana unde pot merge, in perioada crizei, smecheriile administrative, pretentiile nesimtite si ignorarea totala a faptului ca angajatii au si drepturi, nu doar obligatii? Pana la urma, nu ma intreb neaparat cat de legale sunt hocus-pocus-urile pe care angajatorii le fac pentru a plati mai putine taxe de pe urma angajatului (in dezavantajul celui din urma). Nu ma intreb nici cum de ignora cu nonsalanta drepturi precum acordarea zilelor libere de sarbatorile legale sau platirea orelor suplimentare. Ma intreb insa (retoric, desigur) cam cat de mult se pot intinde morala si decenta unui patron. Cam cat de om poti sa ramai in vremurile astea de cacao, cam cat incerci sa te mai gandesti si la viata celui de langa tine, mai ales cand calitatea vietii acelui om (financiar vorbind) depinde cu totul de tine?
De exemplu, matusa mea imi povesteste din incercarile ei de a-si gasi o slujba. Locuieste in Brasov, are 50 de ani si nu sta foarte bine cu sanatatea. Imi povesteste ca a incercat sa se angajeze la o librarie, unde patronul a chemat-o, de proba, o luna. Perioada de proba nu a fost platita. Conditiile in care ea trebuia sa lucreze erau urmatoarele: in librarie nu era niciun scaun; trebuia sa stea 8 ore pe zi in picioare, in continuu (adaugati la cele 8 ore, inca 1-2 petrecute pe drum). Daca o vedea ca sta putin jos, patronul incepea sa tipe la ea. Nu avea voie sa manance in librarie. Evident, nu avea nici pauza de masa. Salariul era de 4 sau 5 milioane, daca tin bine minte. Dupa 3 zile de stat in picioare cate 10 ore si mancat pe ascuns, a plecat de acolo.
O alta poveste e chiar ce mi s-a intamplat azi-dimineata, cand ma pregateam sa incep un nou job pentru un site de stiri. Trecusem cele doua interviuri, ne inteleseseram si la bani, doar ca managerul site-ului “uitase” sa imi dea niste detalii. Esentiale, in felul lor. Le-am aflat azi, cand teoretic trebuia sa incep sa lucrez pentru ei: perioada de proba pe care o stabilisera la 2 saptamani, nu era de fapt o perioada de proba. Era o “perioada de practica”, ca si cum as fi fost studenta si as fi cerut sa lucrez la ei pentru o adeverinta, pe care s-o prezint apoi la secretariatul facultatii. Fiind perioada de practica, ce sa vedeti, nu era platita. La argumentul meu – “Perioada asta de practica se numeste, din punct de vedere legal, perioada de proba si presupune aceleasi drepturi si obligatii ca ale unui angajat normal, implicit si platirea zilelor de proba”, mi s-a raspuns – “Da, dar noi nu lucram asa”.
Asta a fost bomboana Cip de pe coliva, aia mica. Supriza mareata a fost insa cand l-am intrebat ce salariu imi va trece pe cartea de munca. Raspunsul a fost:
- Ce carte de munca? Noi lucram doar cu contract de drepturi de autor. Asa fac toate redactiile.
- Nu stiu ce sa zic, in redactiile in care am fost eu, in cel mai rau caz mi s-a trecut salariul minim pe cartea de munca, iar diferenta de bani, pana la suma stabilita, a fost trecuta in contractul de drepturi de autor.
- Da, stiu, dar sa stii ca asa am lucrat si eu, doar pe drepturi de autor, a zis el, empatic. Astea sunt conditiile, de-astea ti le prezint, ca sa stabilim daca suntem amandoi de acord cu ele. Daca nu, eu mai am foarte multe CV-uri.
- Dar va dati seama ca in felul asta va incurajati oamenii sa plece dupa maxim un an de aici? Sa presupunem ca dvs va place cum scriu, sa presupunem ca si mie imi place aici si as vrea sa raman pe termen lung – un an, doi, trei. In conditiile astea, pentru mine anii astia practic nu exista din punctul de vedere al vechimii in munca. Oamenii nu sunt motivati sa lucreze prea mult aici, cand stiu ca experienta castigata nu e dovedita de niciun act.
- Da... dar noi nu lucram cu carte de munca. Eu nu vreau sa ma enervez. Astea sunt conditiile.
Am plecat usor zapacita de usurinta cu care omul asta ignora niste argumente, zic eu, de bun-simt. Chiar asa, de bun-simt, intelegi conceptul, domnule manager? Nu, nu cred ca ai cum, din moment ce, dupa ce am plecat de acolo, tot ce ai inteles tu din discutia noastra a fost ca “puneam intrebari ciudate” (despre cartea de munca si despre platirea perioadei de proba) si ca “voiam carte de munca!!”.
Pacat de oamenii care lucrau acolo. Pareau foarte misto, faceau glume, isi imparteau mancarea, era o atmosfera faina. La un moment dat au si avut voie sa rada pentru doua minute, toti, la un calculator, urmarind impreuna un clip amuzant. Asta pana a iesit managerul, a chemat-o pe coordonatoare la el in birou, ea s-a intors nervoasa dupa mai putin de un minut si le-a zis colegilor, incet: “Hai ma, nu va mai uitati”.
La patronii romani inca nu a ajuns conceptul ala de marketing conform caruia, cu cat ai o echipa de oameni mai sudata, cu cat ii incurajezi sa isi creeze legaturi mai puternice intre ei, cu atat vei avea o firma mai productiva. Un om relaxat e un om care da randament. Un om care se simte bine la serviciu, va lucra cu placere. Si nici macar nu trebuie sa faci ASE-ul ca sa iti dai seama de asta. Iti trebuie doar un pic de bun-simt. Din pacate insa, specia managerului nesimtit nu risca deloc sa dispara. Ba s-ar zice ca Romania, din punctul de vedere al pietei de munca, se transforma din ce in ce mai mult intr-o gradina zoologica si nici macar nu e un spectacol amuzant.
7 comments:
Am lucrat 4 ani intr-o firmă cu un astfel de patron. Spre norocul meu, poziţia nu mă aducea în contact direct cu el. Suspicios până la boală şi mahalagiu camuflat în costume şi parfumuri scumpe, cu care-şi dădea din belşug, juma' de kil, îi trăgea ori de câte ori putea de limbă pe angajaţi pentru amănunte privind activitatea şi viaţa privată a colegilor. Acum şi-a trecut toţi angajaţii pe contracte de colaborare, două-trei sute de lei, iar de restul ajutor de şomaj de la AJOFM. Mulţi au plecat, cei care au rămas muncesc din greu, negrişori pe plantaţie, într-un stres continuu. A, era să uit, niciodată nu dădea Bună ziua!
S-ar fi inteles bine cu dom' manager. Si cu inca multi altii. Chiar imi pare rau pentru oamenii care sunt obligati sa lucreze in conditii din astea. Da, pot sa inteleg ca sunt vremuri grele si ca uneori trebuie sa mai tai din salariu sau sa renunti la bonuri de masa. Dar de ce trebuie sa mai mai pui in carca angajatului si tarania ta de patron? Cateodata am senzatia ca perioada asta de criza e o scuza nu doar pentru scaderea salariilor, ci si pentru defularea unor nesimtiti care realizeaza ca trebuie sa profite cat pot acum, ca doar acum pot fi ei insisi. Dupa aia, cand va trece criza, vor trebui sa se intoarca la "prostiile" alea gen salutat angajatii, zambit etc.
ia sa facem noi un site:) de avertizare.
Aoleu, mi-e si frica sa te intreb ce presupune asta :)
Bbbbbuuuuuummmmmmmm! :P
foarte adevarat... sa tot lucrezi la stat nu alta. pana una alta. casazicasa. la la.
Un patron tiran este unul care se teme (sa fie furat, sa nu aiba productie, ca nu poate controla etc). Eu am devenit freelancer dupa ce nesimtirea patronului m-a facut sa ma cert cu el ca la usa cortului si, normal sa-mi dau demisia. Pana la el, am avut oameni care mi-au acordat toata increderea si nu le-am inselat-o. Cu asta din urma a fost alta problema (a fost o ea, nu un el). Dupa parerea mea, faptul ca acel patron de care zici, nu lucra cu carte de munca, il avantaja: nu mai platea impozitul pe salarii. Dar si pe tine te avantaja sa te faci PFA. Eu recomand tuturor din tzara asta sa se faca PFA si, indiferent de locul de munca, sa isi cultive fara oprire vocatia. Si ceea ce cred eu ca este cel mai important: convinge-i ca te intereseaza mai mult plata fiecarui proiect in parte. Tie iti da independenta iar lui siguranta ca nu iti permiti sa dai chix la unele proiecte, plus ca exista mari sanse sa te priveasca macar aprope egalul sau. Dar, in fine, ce zici tu de absenta bunului simt, e perfect adevarat. In plus, angajatii sunt priviti ca niste oi care pasc frugal la sfarsit de luna.
Post a Comment