Tulbure(l)

Foto

Vi se intampla plictiseala cronica? Suceala? Nimic sa nu fie de ajuns? Mintea sa sara ca o maimuta nervoasa de la una la alta, dorind din ce in ce mai mult, de parca ar avea febra si n-ar sti sa mai cantareasca lucrurile, unde sa se opreasca, ce sa aprecieze?

E ca un suier gri care iti intoarce totul pe dos. Si nu stii ce sa faci. Si nu poti decat sa speri ca vorba aia - "Daca nu stii unde te afli, inseamna ca esti chiar in mijloc" - e adevarata. Si ca, din moment ce esti in mijlocul starii si ai parcurs deja prima jumatate, din punctul ala incolo te vei indrepta spre finalul ei.

Semnele alea bune si incurajatoare nu vin cand le ceri, normal :) Cateodata vin inainte sa stii ca o sa ai nevoie de ele. Si atunci le tii minte si te hranesti din ele cand nu mai ai resurse, cam ca hamsterii care isi tin grauntele la falcuta pentru cand va fi nevoie.

Intr-o noapte, veneam spre casa de la birou, dupa vreo 13 ore de munca. Eram usor rupta si nici oamenii care asteptau autobuzul in statie nu erau mai entuziasti. Era ceata si frig si o atmosfera din aia de parca ai fi cu totul scufundat in apa si lucrurile se misca mult mai incet, iar sunetele se aud din ce in ce mai estompat. Sau cel putin asa percepeam la ora aia, cu oboseala aia. Si m-am postat in statie, asteptand si uitandu-ma din cand in cand la oamenii care probabil ca aratau la fel de sictiriti ca si mine. Si atunci a aparut o fata cu un rucsac in spate si cu un baietel de vreo 7 ani dupa ea. Fata avea casti pe urechi si asculta muzica. Baietelul mergea in spatele ei, tinandu-se cu mainile de soldurile ei si mergeau in joaca, in acelasi ritm. Cand a ajuns in statie, fata a vorbit putin cu el, s-au ras si dupa aia si-a scos una din casti si i-a pus-o baietelului in ureche. Pe cealalta a pastrat-o ea. Si apoi au inceput amandoi sa danseze. Asa, in mijlocul noptii si al statiei :) Si s-au luat de maini si au mai dansat nitel in mijlocul unor lamai stoarse, cu servieta si palton. Si atunci a venit autobuzul. Iar cand m-am urcat in autobuz si m-am uitat mai atenta la baietel, am vazut ca avea sindromul Down. Nici macar nu a fost vreun moment de patetism sau de compatimire fata de el. Doar mi-am dat seama ca de fapt fusese mai incurajator decat crezusem.

Memento de duminică

"Să te porţi feminin, adică în gândurile tale şi de
Asemeni în cuvintele tale să te aşezi graţios, picior peste
Picior, vocea ta să răzbată clară, să nu poată fi ignorată, iar
Pantofii să fie purtaţi perfect. Mai ales vocea să lase o dără
Albă peste care nu poţi trece sărind sau făcând un pas
Mai mare decât eşti obişnuit. Îţi simţi deodată simţurile
Despletite şi împletite apoi frumos la loc. Atunci înseamnă
Că ai găsit ce căutai de multă vreme şi nu mai sperai c-o
Să-ntâlneşti."

(Adela Greceanu)
-------------------------------

"Ştiai că există animale blânde şi credincioase
care atunci când îşi pierd perechea
adulmecă vântul cu nările disperate
atacă urlă se gândesc
şi nu mănâncă şi umblă şi înnebunesc?"

(Felix Grande)
--------------------------------

Fără inimă

"Sunt atât de fericit astăzi
de parcă mi-aş lua la revedere de la viaţă,
de parcă mi-aş băga în inimă un măr
ca să nu mai bată ci ca să stea dracului, –
ca să pot să mă apropii de tine şi să-ţi spun:
- Mă, ţi-o fi sete,
ia şi tu şi muşcă un măr!"

(Nichita Stănescu)
--------------------------------

Nocturnă

"N-a fost decat o nălucire.

In zori, buimac de nesomn,
am părăsit patul, cu un palton
peste pijama, cu cei treizeci de ani
ce se ţineau după mine cerându-mi ajutor
şi cu pasul uşor, clandestin,
să nu se trezească fiinţele pe care le iubesc."

(Felix Grande)

Un concert ca o viata

Cand am scos chestia asta pe gura, la sfarsitul filmului, cred ca omului cu care eram i s-a parut o replica siroposo-rasuflata. Dar asta e, am imbatranit, ud muscate, lacrimez la filme si gasesc o multumire din ce in ce mai mare in a scarpina cainii dupa ceafa. Oricum, nu despre asta e vorba. Am fost la "Le Concert" al lui Radu Mihaileanu. Acum imi dau seama ca a fost un film frumos. Normal. Cald. Gros pe alocuri. Sensibil ca o vibratie de vioara in alte momente. Tras de par sau cu replici minunat de adevarate ("Muzica refuza sa iasa din noi"). Un amestec de ambitie, ratare, implinire, absurd, daruire, memorie, dragoste, rabdare. Probabil cam cum iti iese socoteala la final, cand tragi linie si intelegi ca a venit momentul sa pleci.

O muzica minunata, de care a avut grija tot Armand Amar, ca si in "Va, vie et deviens". De te cufundai in scaun, rusinat sa nu se vada ca ti s-au umezit ochii.

Un film care nu te lasa sa te iei in serios si-ti aduce aminte constant ca orice moment de sublim va fi urmat de o gluma proasta a vietii. Dupa care ciclul se reia. Bem vodca, ne imbatam ca porcii, dupa care cantam dumnezeieste la vioara, scriem scrisori, ne sarutam in cupluri gay, tinem de secretul vietii noastre cu dintii, dupa care mai bem o vodca. Un film-carusel cu momente bune si rele, din care am tinut minte doar ca oricat de absurda ar parea marea dorinta a vietii tale, daca pana si tu alegi sa o uiti, nu meriti nici macar un locsor in "Marea orchestra", in Marea Creatie care ti-ar aduce implinirea.

Imi pare rau ca nu sunt coerenta. Inca simt nevoia sa mai vad filmul asta o data. Mihaileanu e obositor, iti da o mie de indicii pe minut si trebuie sa fii atent la toate ca sa te prinzi de imaginea completa. Pe unele le-am pierdut pe drum, din neatentie sau din concentrare pe alte lucruri/ganduri mai putin esentiale. Bai, da, chiar e ca-n viata.

Atentie, se-nchid ochii

Asa. Mergeam intr-o zi cu metroul (cand inca mai functiona… ce vremuri!). Si la un moment dat opreste in statie. Eu stateam linistita, ascultam in casti, timpul trecea molcom, iarba crestea, pasarile gangureau. E, si in toata aceasta atmosfera idilica, ridic privirea din podea si o proptesc in fereastra metroului. Si atunci s-a produs grozavia: din coltul geamului am vazut brusc cum iese un ochi mare. MARE! Albastru! Fara perechea lui. Gravita acolo, precum un satelit natural al Metrorexului. Iti dai seama ca mi-a sarit inima in prima secunda. Dupa care mi-am dat seama ca era Traienel, intr-un afis gigantic pus pe peretele tunelului de metrou. Doar ca metroul a oprit fix in dreptul ochiului, nu i se mai vedea si fata. Horror. Atat am avut de zis. A, si nu votati cu Remus Cernea.

Coconii de matase si firele invizibile