Concert Kempes: Şi brigadierii plâng câteodată. De bucurie.

Vineri seară, la Arenele Romane, cam 2000 de oameni tropăiau de nerăbdare. Reușiseră să treacă de poarta de intrare ori cu bilet, ori cu o șpagă dată bișnițarilor care o împărțeau apoi frățește cu cei de la serviciul de pază. Fanii ar fi făcut multe ca să poată intra la singurul concert pe care Ovidiu Ioncu Kempes și noua lui trupă, Rezident Ex, urmau să îl țină în București, iar asta o înțelegeau cel mai bine chiar bișnițarii: biletul oficial costa 60 de lei, în timp ce preţul ”la negru” scădea infim la 50 de lei.

Dar pentru mulți, asta nici nu mai conta. Vroiau doar să îl vadă pe Kempes, acel Kempes care a părăsit trupa Cargo acum aproape 10 ani și a emigrat în Australia, luându-și cu el vocea inconfundabilă (sunt de apreciat, totuși, eforturile de mimetism ale lui Adi Igrişan, cel care a preluat apoi postul de vocal al Cargo) și lăsând în urmă o mulțime de fani frustrați de anunţul brusc al plecării.

După aproape un deceniu, Kempes a revenit pentru o perioadă în țară și nu a venit cu mâna goală: a adus cu el o trupă nouă, Rezident Ex. Numele nu e întâmplător, pentru că membrii formației vin din patru țări diferite - Australia, Franţa, Germania şi România. Se întâlnesc aici, susțin câteva concerte, apoi merg înapoi, la casele lor de departe. Din cauza asta, cei care vroiau să îi vadă pe Rezident Ex la București aveau o singură ocazie.

Când primii membri ai trupei au apărut pe scenă, în seara friguroasă de 21 septembrie, publicul deja fierbea. Toți cei care crescusera cu vechiul Cargo nu își doreau decât să îl vadă mai repede pe ”fiul rătăcitor”. Când pletosul slab, în pantaloni de piele, a apărut pe scenă, Arenele Romane s-au umplut de vuiet, de țipete, fluierături și aplauze. În public, bannere agitate cu ”Bine ai venit acasă!”. Poate e greu de imaginat o întâlnire de familie între 2000 de oameni, dar despre asta a fost vorba acolo. S-a simțit dorul după toți anii de rock românesc fără Kempes. Pe de o parte, el era pe scenă ca peștele în apă: sărea, dădea din cap, râdea, se-nvârtea și cânta cu energia unui puştan. Ăsta era darul lui, revanşarea pentru lunga aşteptare a fanilor. Pe de alta, din public, în pauzele dintre melodii se auzea mereu câte un ”Kempes, te iubim!”. ”Și eu pe voi!”, venea răspunsul lui. ”Kempes, ne-a fost dor de tine!”. ”Și mie de voi!”.

Au fost primiți cu căldură toți membrii noii trupe (Tavi Iepan - chitară, Adrian Popescu – chitară, Christian Podratzky - bas, Florin Cvasa – tobe şi Matthias Lange – chitară). A fost ca-n familie, mai ales la piesele vechi ale Cargo, ”Povestiri din gară” și ”Brigadierii”, care au fost cântate aproape în întregime de public (un dar înapoi), dar și la piesele noi - ”Catedrala sufletului”, ”Pompierul atomic” sau ”Iarna” -, la cea din urmă Tavi Iepan cerându-ne să scoatem cheile din buzunar și să le agităm în aer. ”Ce-o mai fi și asta?”, ne-am întrebat, până când sutele de chei au început să sune exact ca niște zurgălăi, iar melodia despre iarnă şi zăpadă a început. Un copiluț pletos, de vreo 10 ani, îmbrăcat în tricou negru, stătea încântat pe umerii tatălui și dădea din cap. Lângă el, asta făcea și unul din agenții de pază, ras în cap și de trei ori mai mare, semn că muzica lui Kempes și ai lui e contagioasă, orice ai face.

A fost frumos și prea scurt, deși au cântat o oră și jumătate și au făcut două bisuri (pentru că publicul pur și simplu nu-i lăsa să plece). Au promis că vor reveni și îi cred. Îl cred pe Kempes nu doar pentru că am crescut cu muzica lui, ci pentru că știu că nu uită ce promite, așa cum nu și-a uitat nici limba, nici bunul-simț, nici măcar accentul de arădean în toți acești ani petrecuți în Australia. Acum doi ani spunea, într-un interviu, că pregătește o venire în România și că va veni cu surprize. S-a ținut de cuvânt. Deși Cargo e acum o ușă închisă, Kempes a mers înainte și-a deschis o fereastră nouă: Rezident Ex. Motivul e simplu. Când vine vorba de cântat, vorba ”Brigadierilor”, nu îl ”oprește ploaie, nici soare, nici vânt”.


Credit foto: rockout.ro, revistatango.ro

Experimentul Piteşti: Diavolul se îmbracă în roşu

100 de milioane de morţi în toată lumea. Cu atâtea victime se poate “lăuda” regimul comunist la nivel global, indiferent că vorbim de implementarea sa în Rusia, Cambodgia, China sau Polonia. Cu siguranţă, nici România nu a scăpat de atingerea “Ciumei Roşii”, iar deţinuţii politici ştiu cel mai bine ce au presupus tratamentele inumane din închisorile comuniste. Experimentul Piteşti este un punct de referinţă în istoria ororilor acestui regim, a cărui nuanţă de roşu nici acum nu ştim de unde se trage: din simbolul său pentru politica de stânga sau din sângele vărsat de miile de victime condamnate, în închisorile politice, la muncă silnică, torturi şi foamete. De-a lungul acestui experiment diabolic, la începutul anilor ’50, în fosta închisoare Piteşti, peste 600 de tineri au îndurat torturi fizice şi psihice greu de imaginat, iar 11 dintre ei şi-au pierdut viaţa în urma bătăilor şi a chinurilor.

In continuare, povestea în patru episoade a fenomenului Piteşti, a supravieţuitorilor săi şi a eforturilor unui grup de tineri de a-şi informa colegii de generaţie cu privire la perioada represiunii comuniste.

I. Istoria fenomenului Pitesti

Placheta de la intrarea in fosta inchisoare Pitesti

„Sunt un cetăţean al României care n-a făcut istoria, dar a suportat-o...”. În celula jupuită a fostei închisori Piteşti, într-o zi toridă de sfârşit de iulie, Petru Cojocaru îşi povesteşte amintirile cu voce scăzută. E înconjurat de studenţi, numai ochi şi urechi la istoriile fostului deţinut politic, ajuns acum la vârsta de 86 de ani. Tinerii au venit aici, în Piteşti, ca să afle despre unul din cele mai terifiante fenomene ale închisorilor comuniste din România: Experimentul Piteşti. O istorie vie a „Reeducării”, petrecută la începutul anilor '50, pe care fiecare celulă din corpul domnului Cojocaru o respiră de atunci zi de zi.

Fenomenul Piteşti este un punct de referinţă în istoria ororilor regimului comunist. „Fenomenul Piteşti sau Experimentul Piteşti? Am reuşit să inventăm nişte lucruri aşa de cumplite, încât nici nu ştim ce nume să le dăm”, spune istoricul Alin Mureşan, referitor la faptulcă nici acum, după 60 de ani, nu ştim sigur cum să numim acest proiect terifiant, destinat exterminării sufletului, raţiunii şi demnităţii umane, în urma căruia 600 de tineri au îndurat torturi fizice şi psihice, iar 11 dintre ei şi-au pierdut viaţa în urma bătăilor, chinurilor şi a foamei.

Fenomenul Piteşti şi conceptul de “Reeducare” îşi au originea în 1948, în închisoarea Suceava, ocupată la acel moment, în proporţie de 80%, cu legionari. În închisoare au apărut atunci două curente ale “Reeducării”, reprezentate pe de o parte de Alexandru Bogdanovici şi pe cealaltă de Eugen Ţurcanu. “Reeducarea” impusă de Bogdanovici a fost mai degrabă la nivel declarativ decât practic, neavând astfel prea mare efect. În paralel, Ţurcanu, care renunţase la legionarism şi adoptase principiile comuniste, a fost motivat să slujească regimul. Cerea voalat informaţii colegilor de închisoare şi le dădea Securităţii, pe baza lor făcându-se apoi arestări, după cum explică istoricul Alin Mureşan, specializat în fenomenul represiunii comuniste.

Din Suceava, fenomenul a migrat apoi în închisoarea Piteşti, unde, între decembrie 1949 şi august 1951, a avut loc experimentul cu acelaşi nume. Experimentul Piteşti a constat în “reeducarea” fizică şi psihică a deţinuţilor politici, aşa încât acestora să li se şteargă orice concept, ierarhie şi credinţe dobândite până atunci de-a lungul vieţii. Urma ca acestea să fie înlocuite cu ideologia noului regim venit la putere, comunismul. Piteşti s-a vrut a fi leagănul unui “Om Nou”, lipsit de simţiri şi gândire independente.


Despre Experimentul Pitești from ionut.trandafirescu on Vimeo.

Experimentul Piteşti consta, aşadar, într-o spălare agresivă a creierului deţinuţilor, în vederea obţinerii de informaţii. A existat o procedură standard la care au fost supuşi toţi cei trecuţi prin închisoarea Piteşti în perioada ’49-‘51:

1) După câteva luni de detenţie în care li se oferea doar un minim de hrană şi odihnă, noii deţinuţi erau introduşi în celule în care existau deja colegi “reeducaţi”. Erau primiţi călduros şi încurajaţi; aveau loc discuţii amicale, în care noii veniţi erau traşi de limbă, în vederea obţinerii de informaţii;

2) Apoi, noii deţinuţi erau supuşi unor violenţe extreme, născute din senin. Discuţia era întreruptă brusc, la semnalul şefului de celulă, moment în care cei abia sosiţi erau atacaţi cu scânduri, bâte şi ciomege. Bătaia bestială dura ore întregi, până când deţinuţii noi erau lăsaţi într-o baltă de sânge;

3) Când îşi reveneau, deţinuţilor li se explica motivul violenţelor: era nevoie ca aceştia să îşi dezbrace haina de “trădători” şi să fie “reeducaţi” conform ideologiei comuniste. Urma apoi o tortură neîntreruptă;

4) Următorul pas era “Demascarea” interioară şi exterioară: deţinuţii erau forţaţi să participe la acte blasfemice şi să denigreze orice persoană care ar fi avut un rol important în viaţa lor (părinţi, profesori etc), fiind torturaţi şi supuşi la umilinţe continue. Avea loc o spălare a creierului în urma căreia deţinutul condamna orice acţiune pe care ar fi întreprins-o în trecut împotriva regimului comunist. Fostul răzvrătit urma să devină un puternic susţinător al ideologiei comuniste.

5) Experimentul Piteşti se încheia cu obligarea deţinutului de a deveni, la rândul său, informator sau agresor al noilor colegi de celulă.

II. Povestea domnului Cojocaru:

Dl. Petru Cojocaru, supravietuitor al Experimentului Pitesti

Dl. Petru Cojocaru a trecut prin toate acestea. Viaţa sa a fost urmărită în permanenţă de o umbră roşie: în tinereţe, în 1948, a fost luat din facultate şi condamnat la 10 ani de închisoare de către comunişti, pentru activitate legionară. A trecut inclusiv prin închisoarea Piteşti şi prin mâinile torţionarului Eugen Ţurcanu, de unde nu toţi au avut norocul să iasă vii. A îndurat violenţe fizice şi psihice greu de imaginat. Pare de neînţeles cum trupul domnului Cojocaru a putut supravieţui bătăilor, foametei, torturilor şi umilinţelor îndurate în anii petrecuţi în beciurile Securităţii. Umerii înguşti, braţele subţiri, corpul firav ale bărbatului par acum că ar putea fi duse de vânt la cea mai mică adiere. Două trăsături îi trădează însă tăria de caracter: nişte ochi limpezi şi sinceri, care nu privesc niciodată în jos, şi un zâmbet care nu îi dispare nici măcar atunci când povesteşte despre cele îndurate:

„Eram bătuţi, privaţi de somn, puşi să ne facem nevoile în gamele şi apoi să mâncăm din ele”, spune dl. Cojocaru. Torturile erau o probă de imaginaţie pentru personalul închisorii: deţinuţii erau obligaţi să înghită mâncare fierbinte, nemestecată, fiind ţinuţi în patru labe şi neavând voie să îşi folosească mâinile. Erau bătuţi la tălpi, obligaţi să stea ore în şir în aceeaşi poziţie, ba chiar forţaţi să doarmă fără să facă nicio mişcare, fiind altfel loviţi cu ciomagul. Poziţia obligatorie de somn era cu mâinile peste pătură, pentru ca deţinuţii să poată fi permanent supravegheaţi, în caz că ar încerca să se sinucidă. Iar distracţia preferată a torţionarului Eugen Ţurcanu era să întindă deţinuţii pe burtă, cu capul sprijinit pe bărbie, „ca mingea de rugby”, după cum spune istoricul Mureşan, şi să îi lovească apoi cu bocancul în faţă.

În afara torturilor fizice, religia era un alt subiect important atacat de torţionari. Deţinuţii erau obligaţi să profereze injurii şi blasfemii, să imagineze orgii sexuale cu membrii familiei şi să calce în picioare conceptele a tot ceea ce respectau: părinţi, profesori, credinţă. De Paşti şi de Crăciun se ţineau „liturghii negre” în cadrul cărora deţinuţii erau „botezaţi”, fiind băgaţi cu capul în hârdăul cu materii fecale şi puşi apoi să se „împărtăşească” din tinetă.

Celula din inchisoarea Jilava, pe vremuri un loc de tranzit al detinutilor

„Respectul de sine era cel mai vulnerabil. Eram conştienţi de decăderea noastră, dar nu i-am duşmănit niciodată pe agresorii noştri, i-am considerat victime, aşa cum eram şi noi”, povesteşte dl. Cojocaru. „Au urmărit să ne desfiinţeze, doar că sufletul omenesc are această uimitoare capacitate de a se redresa”, adaugă fostul deţinut politic. Explică în continuare această redresare: „Am socotit că Dumnezeu ne-a lăsat în propriul nostru suc, în propria noastră zeamă. Am încetat să mă rog în închisoare. După ce am ieşit, am început să mă rog. Nu L-am învinovăţit niciodată pe Dumnezeu pentru asta, erau păcatele mele, nu vina Lui. M-am întors la Biserică apoi şi din motive intelectuale. Credinţa, pentru mine, nu a fost o joacă, n-a fost doar sentimentul de supunere, ci şi o decizie motivată raţional. Credinţa fără motivare nu mi se pare reală”.

Pare uimitor faptul că un fost deţinut îşi poate ierta torţionarii, însă dl. Cojocaru a găsit această putere în credinţă: „Creştinismul nu e o pastilă pe care o iei şi ţi s-a dus suferinţa. A fi creştin înseamnă enorm. Aţi văzut că atunci când intri într-o cameră cu oameni necunoscuţi, ştii imediat dacă îţi place cineva sau dacă îţi e antipatic. A-i iubi şi pe cei care nu îţi plac e un efort, un act de eroism. Trebuie să crezi în Dumnezeu... materia e doar necesară, nu dominantă”, explică cel ce, în tinereţe, urma cursurile facultăţii de Politehnică din Timişoara.

Efectele „ciumei roşii” l-au urmărit mult timp, chiar şi după încetarea detenţiei. La ieşirea din închisoare, cunoscuţii l-au evitat. A încercat să îşi găsească de lucru, dar în momentul în care spunea că a fost închis din motive politice, uşile i se închideau brusc în nas. Părinţii primei sale soţii au refuzat să vină la nuntă pentru că nu erau de acord cu intrarea în familie a unui fost deţinut politic. Iar dl. Cojocaru a hotărât să nu aibă copii, pentru că „ar fi fost urmăriţi în permanenţă de trecutul tatălui lor”.

Acum, la cei aproape 90 de ani pe care îi numără, viaţa d-lui Cojocaru e în continuare influenţată de efectele fostului regim. A participat la o conferinţă la Berlin şi la o şcoală de vară, unde a povestit despre represiunea comunistă. O face pentru ceilalţi. Deşi deţine o comoară de învăţături şi trăiri, modestia sa proverbială l-a oprit până acum să vorbească în public despre experienţele sale. A trecut prin închisorile Jilava, Timişoara, Piteşti şi Gherla, însă nu a făcut niciodată un motiv de bravură din asta. Aşa cum istoricul şi teologul Radu Preda l-a definit, dl. Cojocaru este modelul perfect de „antierou”, în sensul păstrării discreţiei asupra vieţii sale. Se deschide doar atunci când are „teren fertil”, adică tineri curioşi, cu minte vie.

III. Şcoala de vară „Fenomenul Piteşti"

Participantii la scoala de vara impreuna cu dl. Marcel Petrisor, fost detinut politic

Aşa l-am şi întâlnit, de fapt, pe dl. Cojocaru. A fost invitat să vorbească la prima ediţie a Şcolii de Vară „Fenomenul Piteşti", organizată între 23 şi 27 iulie, la Piteşti, de Centrul de Studii în Istorie Contemporană, editura Filos şi site-ul www.fenomenulpitesti.ro.

Şcoala de vară a fost realizată „pentru a atrage atenţia asupra fostei închisori Piteşti şi a Experimentului Piteşti", spune istoricul Alin Mureşan, care a coordonat proiectul alături de colegii săi Alina Urs, Ionuţ Trandafirescu şi Constantin Vasilescu. Fiind un subiect cu încărcătură istorică şi emoţională grea, selectarea participanţilor a fost una extrem de exigentă. Din 116 înscrişi, au fost aleşi 15 studenţi la diverse facultăţi, printre care Istorie, Teologie sau Filozofie, fiecare cu vârste cuprinse între 19 şi 27 de ani. „Am ales aceste limite de vârstă pentru că şi deţinuţii supuşi Experimentului Piteşti aveau aceste vârste când au fost închişi, erau studenţi", spune Mureşan.

Programul şcolii a inclus proiecţii de documentare, vizite la fosta închisoare Piteşti şi la Fortul 13 Jilava, discuţii cu foşti deţinuţi politici (dl. Petru Cojocaru şi dl. Marcel Petrişor) istorici (dl. Silviu B. Moldovan), teologi (dl. Radu Preda), scriitori (dl. Dan C. Mihăilescu şi dl. Sorin Lavric).

„Suntem la prima ediţie, dar avem de gând să facem din şcoala de vară un eveniment anual pentru tineri. Pe viitor vom trata, ca şi acum, tema Fenomenului Piteşti, a comunismului şi a represiunii comuniste", a adăugat Mureşan.

Este o temă care a suscitat mult interes printre tineri şi pare o reacţie normală, având în vedere lipsa cursurilor obligatorii din şcoli şi licee pe această temă. „Genul acesta de informaţii nu te ajută în sens consumerist. Capeţi, în schimb, o identitate, eşti mai greu de manipulat. Este un proces îndelungat, trebuie să o iei încet, dar recompensa este că... devii mai inteligent decât erai până atunci”, explică Mureşan interesul tinerilor faţă de istoria perioadei comuniste.

Participanţii nu au plecat însă doar mai „învăţaţi” de la această şcoală de vară. Aşa cum spunea şi dl. Cojocaru, „dacă vii doar pentru informaţii, fără ca nimic din ce afli aici să te fi schimbat măcar un pic, atunci e degeaba”. Nu pare să fie cazul acestor 15 tineri aleşi pe sprânceană. Sunt documentaţi, curioşi, rapizi în reacţii. Pun avalanşe de întrebări şi dezbat între ei mai ceva ca profesorii de istorie. Vor să înveţe, dar vor să şi simtă. Şi au venit exact unde trebuie pentru asta, fiindcă la şcoala de vară au primit nu doar informaţii concrete, ci şi multe momente emoţionante.

IV. Ce nu aflăm din cărţi

Unele întâmplări lasă urme adânci înăuntru, iar cei care au fost la şcoala de vară „Fenomenul Piteşti" au înţeles foarte bine asta. Unul din cele mai emoţionante momente a fost întâlnirea cu d-na Ioana Arnăuţoiu, invitată să susţină conferinţa cu titlul „Rezistenţa armată. Grupul Toma Arnăuţoiu". D-na Arnăuţoiu este fiica Mariei Plop şi a lui Toma Arnăuţoiu, unul din liderii grupării anticomuniste „Haiducii Muscelului", formată în 1949, în satul Nucşoara. Gruparea s-a refugiat timp de aproape 10 ani în munţi, ascunzându-se de Securitate. D-na Arnăuţoiu ne povesteşte despre cum a fost născută în unul din adăposturile din munţi; în 1958, pe când avea doi ani, părinţii ei au fost capturaţi de comunişti, iar ea a fost trimisă la un orfelinat, cu numele tatălui şters din certificatul de naştere. Tatăl a fost condamnat la moarte de comunişti un an mai târziu, în 1959, iar mama a murit în închisoare, din cauza relelor tratamente.

Povesteşte, de asemenea, despre metodele de supraveghere şi de interogare ale Securităţii. Scoate un dosar de cópii după documente ale CNSAS şi citeşte dintr-un raport al unui ofiţer de Securitate, descriind cum una din sătencele din Nucşoara este legată de mâini şi atârnată de tavan, bătută şi incendiată în partea inferioară a corpului, pentru a oferi informaţii despre fugari. Ne arată fotografii cu părinţii săi în libertate şi cu ei după ce au fost supuşi tratamentului din închisoare. Diferenţa este incredibilă, cei doi sunt de nerecunoscut. În acele momente abia se ghiceşte un tremur în vocea d-nei Arnăuţoiu, modestia şi delicateţea o opresc de la orice judecată pe care noi, ceilalţi, am fi tentaţi să o facem instantaneu.

Un alt moment impresionant al şcolii de vară este vizita la fosta închisoare Piteşti. Mergem la subsolul clădirii, unde erau pe vremuri celule, duşuri şi o bucătărie. În timp ce coborâm treptele, aflăm că de pe această scară în spirală s-au sinucis, pe vremuri, doi studenţi, unul la o săptămână după celălalt, aruncându-se în gol. Securiştii s-au autosesizat rapid însă şi au instalat o plasă, pentru a preveni alte tentative de suicid, singura metodă a deţinuţilor de a evada complet din acel iad.

În memoria tuturor celor morţi în închisoarea Piteşti se ţine şi o slujbă în Camera 4 Spital, camera de tortură a închisorii. Opt preoţi ţin parastasul: „Ne rugăm ca poporul să îşi dea seama de înaintaşii lor. Ne plecăm frunţile pentru cei morţi sub nebuneasca Ciumă Roşie. Nu suntem vrednici de jertfa pe care au dat-o acestui neam", spun părinţii. Ard tămâie, sfinţesc colivă şi citesc nume de pe o listă lungă: zeci şi zeci de studenţi, călugări sau preoţi care au cedat în închisorile comuniste în urma bătăilor, foamei, frigului, a torturii psihice.

Slujba in Camera 4 Spital, camera de tortura a fostei inchisori Pitesti

Este singurul moment în care dl. Cojocaru, cel care ştie mai bine decât toată lumea ce s-a întâmplat aici, îşi pierde zâmbetul. Îl privesc prin fumul de tămâie. Ochii îi sunt umezi şi roşii, dar nici măcar acum nu îşi lasă capul în jos. Mai târziu, după slujbă, povesteşte una din experienţele petrecute în Camera 4 Spital, alături de torţionarul Eugen Ţurcanu:

„-Cine e şef aici?, întreabă Ţurcanu, care atunci intrase în celulă.
Eu eram... (n.r.: dl. Petru Cojocaru)
Se adresează celorlalţi:
- Daţi-i o palmă!
Băieţii s-au fâstâcit, s-au...
- Dacă nu daţi, vă dau eu vouă, să vă arăt cum se dă.
Şi unul mai înalt, mai bine legat a venit şi a dat prima palmă. Nu conta că a fost dureroasă sau nedureroasă. Acea palmă reprezenta căderea unei ierahii, căderea unui stil de organizare, asta însemna... Iar după aceea au sărit şi ceilalţi, pentru ca tot Ţurcanu să-i oprească:
- Nu-l omorâţi, mă, că de la ăsta mai avem multe de aflat!
Şi am reuşit, de-a buşilea, să mă târăsc până acolo (n.r. – arată cu degetul spre unul din colţurile camerei), dar n-am putut să mă urc în pat...
Pare de necrezut, dar aşa a fost..."

După asemenea poveşti, ce mai pare de necrezut este şi faptul că cei trecuţi prin astfel de încercări nu răspândesc decât seninătate, echilibru, demnitate, iertare. Nu simţi la ei nici încrâncenare, nici dorinţă de răzbunare. Tot ce fac e să relateze obiectiv faptele, bazându-se pe documente, pe mărturii şi experienţe personale. Există o educaţie în acest sens, care te învaţă să fii corect, demn, sincer faţă de tine în primul rând, după cum povesteşte dl. Cojocaru, care păstrează din tinereţe învăţăturile primite printre legionari. „Sunt trei legi după care să te ghidezi în viaţă", spune acesta. „Prima e legea moralei: nu face decât lucruri dictate de morală; a doua e legea disciplinei: fii disciplinat, pentru că doar aşa vei reuşi în viaţă; iar a treia e legea educaţiei: nu şopti şi nu accepta să ţi se şoptească".

Ultima lege ne aduce, inevitabil, la subiectul tinerilor şi al felului în care aceştia s-au schimbat de-a lungul timpului, din punctul de vedere al domnului Cojocaru. Acesta se arată cel puţin sceptic. „Mi-aş dori ca atunci când întâlneşti un cunoscut, să-i strângi mâna cinstit, nu din politeţe, iar vorba să fie vorbă. Să fii punctual, disciplinat şi harnic. Tinerii s-au mutat acum din afectiv în raţional. 'Afectiv' înseamnă să te bucuri de un zâmbet, să te uiţi la femeia de lângă tine ca la ceva deosebit. 'Raţional' înseamnă să gândeşti totul în termen de câştig".

Crede că, dacă un astfel de eveniment teribil precum Experimentul Piteşti s-ar repeta, nu ar mai exista tineri care să îi ţină piept. „Ce s-a întâmplat atunci nu mai e posibil acum, pentru că atunci noi credeam că un popor poate fi respectat de alte popoare doar dacă îşi ţine cuvântul dat. Acum, studenţii caută doar să treacă examenele cât mai uşor, sindicatele studenţeşti nu mai revendică nimic", mai spune dl. Cojocaru.

Şi totuşi, istoricul şi teologul Radu Preda, un alt invitat al şcolii de vară, sprijină cu mai multă încredere generaţiile viitoare. Le acordă credit, susţinând că de ele depinde aflarea adevărului, pe viitor, în ceea ce priveşte dosarele Securităţii. „Comunismul ar putea fi definit ca o liturghie neagră politică, un Paradis pe dos, o utopie care nu are cum să se întrupeze, dar care seduce în continuare. Cel mai bun mod de a rămâne realişti este să folosim o tehnică de antiseducţie, respectiv studierea comunismului. E firesc ca Biserica, Guvernul, Armata, politicienii să se împotrivească deschiderii arhivelor comuniste, pentru că, odată incizia făcută adânc şi brusc, imaginea care ni s-ar arăta ar fi ameţitoare. Din acest motiv, judecata trebuie făcută treptat, echilibrat, de generaţiile care vin şi care trebuie să pună permanent presiune pe desecretizare".

Fisa de penitenciar al parintelui Arsenie Papacioc, arestat pentru activitate legionara

Ne vom putea ridica la aceste aşteptări, noi, cei care venim din urmă? Rămâne de văzut. Până atunci însă, istoria aşteaptă să fie descoperită în zeci şi sute de feluri, de la mărturii precum cele ale domnului Cojocaru sau ale d-nei Arnăuţoiu, la cărţi, filme documentare, şcoli de vară, cursuri şi, nu în ultimul rând, un simţ al curiozităţii. „Cere şi ţi se va da". Tot ce trebuie să facem e să îndrăznim să cerem.

Credit foto: Irinel Cârlănaru, Ionuţ Trandafirescu

Acum noua ani

"Azi m-am dus la zidul cimitirului si le-am pus muzica mortilor, le-am pus Frank Sinatra - "I've got you under my skin" si m-am gandit ca sunt tristi acolo, nimeni nu vorbeste cu adevarat cu ei, la ce le foloseste sa le duci flori cand nu le adresezi nici un cuvant? Si sunt cam sobri din cauza  asta. Nu au cum sa se supere daca le-am pus muzica, nu? Era muzica buna, nu era dezmat, nici rock (unii sunt batrani si mai sufera cu inima) si nici dance, era un jazz minunat."

Suedia

Senzatii tari, suedeze

Mi se intampla uneori sa am senzatii care se adeveresc mai tarziu. De obicei sunt legate de persoane, dar cateodata, mai rar, sunt legate de locuri si de cum ar fi viata mea daca as trai in locurile alea. De exemplu, am avut la un moment dat ocazia sa ma mut si sa traiesc in Canada. Mi-au fost de ajuns cateva saptamani acolo ca sa inteleg ca n-as putea trai niciodata intr-o cutiuta lucioasa, dezinfectata, cu ambalaj perfect. Sper sa nu jignesc pe nimeni cand spun ca traiul intr-o astfel de tara mi se pare ca o leguma din UE, care nu trece testul decat daca are nuanta si dimensiunile perfecte, fiind facuta sa reziste, sa reziste, sa reziste. Arata grozav din afara, dar nu uiti niciodata gustul de cauciuc pe care ti-l lasa in gura.

(Canada e doar un exemplu... ma pot gandi, de fapt, la orice tara puternic industrializata, cu reglementari clare, care asigura functionarea fara cusur a mecanismului, dar care nu te lasa sa respiri fara aprobare  parafata. Sunt, desigur, oameni care sunt foarte fericiti in astfel de tari si le urez sa fie asa si de acum incolo. Doar ca eu nu fac parte dintre ei).

Acum sunt in Suedia pentru o perioada si e foarte posibil sa fiu aici pe termen lung, mai tarziu. Suedia e si ea oarecum ca si Canada... si totusi nu mi-a lasat senzatia asta plasticata. Nu-mi vine sa fug de tara asta asa de relaxata. E tot ce mi-am dorit din punctul de vedere al lucrurilor pe care le consider de bun-simt: natura, liniste, curatenie.  Aparent, e tare simplu sa fii liber aici, mai ales daca iti place viata simpla: aer curat, o bicicleta, un rucsac, un drum prin natura, oameni care iti zambesc. Pare perfect.

De fapt, realitatea e un pic altfel. Oamenii iti zambesc, da, dar apoi intra inapoi in cochilia lor. Fiecare isi vede de-ale lui si merge strict pe cararea proprie, evitand "intersectiile". Aici nu vorbesti despre ce simti. Vorbesti despre orice altceva - despre vreme, despre cafea, despre copii, despre serviciu. Intrebari existentiale nu exista. Credinta, nici atat. Nu in Iisus, nu in Buddha. In ceva. Orice. Oamenii cred doar in lucrurile care se vad. Sentimentele, legaturile interumane nu se vad. Compromisurile in relatiile de dragoste sau de prietenie se fac rar. Relaxarea asta generala, indraznesc sa zic, poate ca vine de fapt din neimplicare. Din ne-simtire. E greu de inteles pentru noi, care putem sa ne imprietenim in aceeasi seara cu toata gasca noua a vreunui cunoscut, la o bere. E greu sa intelegem de ce, pentru a stabili o intalnire cu cineva, e nevoie de un motiv clar, de un scop. Sunt multe lucruri pe care eu, cel putin, nu le inteleg aici.

In seara asta am avut cateva ore extraordinare. Am fost singura, cu bicicleta, pe drumurile de tara din Asarum, la un lac si la o ferma de cai, pe langa paduri si tufe de iasomie, soc si trandafiri care cresc de capul lor. Am vazut un apus de soare incredibil, am ascultat randunelele care scoteau sunete ascutite in zbor, m-am uitat dupa melci si am mancat afine care cresteau pe marginea drumului. Am vazut rate pe lac si am stat pe ponton, cu picioarele in apa. Era aproape perfect, nu puteam sa-mi mai doresc ceva in plus. Decat, poate, pe cineva cu care sa impart frumusetea aia - prieteni, familie, romani sau suedezi, nu conta. La intoarcere am coborat in viteza cu bicicleta la vale si imi venea sa chiui, dar mi-am dat seama ca ar fi penibil, ca sunt singura, asa cum erau si rarii oameni pe care i-am intalnit pe drum, iesiti la plimbare. Singuri sau, rar, cu cate un catel. Daca as fi incercat sa intru in vorba cu vreunul, probabil ar fi crezut ca ma port ciudat, pentru ca aici faci tot posibilul sa nu il deranjezi pe celalalt. Iti tii mereu telefonul pe silent, vorbesti in soapta si nu intri in vorba cu strainii decat daca intr-adevar nu mai poti si faci pe tine. :)

Si atunci am avut una din senzatiile alea care de obicei mi se adeveresc pe termen lung. Ca aici e tare simplu sa fii liber, dar doar daca poti sa-ti asumi o libertate in singuratate, in patratica ta. O fericire medie, discreta. Ma nedumereste, ma intriga traitul cu jumatati de masura. Il vad ca pe o curiozitate a naturii, pe care as fi dispusa sa o incerc, doar ca sa vad cum e. Dar nu stiu daca as putea trai la nesfarsit asa. Sigur, la inceput nu ai timp sa te gandesti la lucruri de-astea, sunt probleme mai importante de rezolvat, cum ar fi rezolvarea actelor, gasirea unei slujbe, invatarea limbii... Dar astea vin si se termina in cativa ani. Si apoi, dupa ce ti-ai gasit slujba sigura si nu te mai temi pentru ziua de maine, dupa ce incepi sa uiti grijile care te rodeau la inceputul vietii tale de emigrant, dupa toate astea, zic, nu ajungi sa te intrebi ce sens mai are sa ti se umfle sufletul ca un balon, daca nu prea ai, de fapt, cui sa-i spui?

Zona Matache, o Romanie mai mica

Suntem cativa in camera de curs cand, intr-o seara torida de iunie, primim o propunere didactica: sa vizitam zona Matache, ca material de studiu jurnalistic. Ma incearca o curiozitate amestecata cu un pic de nedumerire. Nu stiu foarte multe despre locul asta, in afara de scandalul demolarii cladirilor istorice din zona. Si nu stiu la ce sa ma astept, asa ca, pana la proba contrarie, imi trag pe mine un strat gros de circumspectie, cum ii sade bine omului degraba temator.

Dupa un drum scurt cu masina, ajungem la destinatie. Coboram in aerul fierbinte si prafos si privim in jur: sunt putine blocuri, iar ochii ni se opresc in cladirile istorice lasate in paragina, apoi dau roata, cuprinzand santierul nesfarsit, gunoaiele de prin ganguri si localnicii stransi pe trotuare la vorbe de seara. Ziua e pe cale sa se incheie, iar oamenii au iesit in fata curtilor, sa mai puna tara la cale. 

Inaintam agale si trecem pe langa ultima baie publica functionala din Bucuresti, Grivita, pe care o bag repede in categoria locurilor-de-vazut-macar-o-data-in-viata si unde imi promit sa ajung vara asta. Depasim apoi frizerii demodate, crame modeste cu anunturi simpatice, chioscuri cu firme scorojite. Bag seama, per ansamblu, ca lucrurile se pazesc bine pe aici: tonetele de inghetata au puse deasupra, pentru siguranta, capace de metal inchise cu lacate zdravene, iar unele chioscuri sunt imbracate intr-un grilaj metalic. Ca sa poti da banii si primi produsul, trebuie sa te cocosezi undeva catre un gemulet minuscul, prin care te intelegi cu vanzatoarea. Aproape ca la vorbitor.

Intram apoi in teritoriul adevarat: neasfaltat, cu praful ridicandu-se la fiecare pas, plin de gunoaie, copii si caini vagabonzi. Trecem pe langa un grup de localnici care stau de vorba, asezati in cerc. Sunt la bustul gol, tatuati, cu pielea arsa de soare. Cand ajung in dreptul lor, aud un barbat in varsta explicand indignat celorlalti si aratandu-si piciorul: “Uite-aici, nu stiu ce m-a muscat, da’ m-a muscat, dracu’ sa-l ia!”. Si asta e prima intalnire cu atmosfera adevarata a zonei Matache, intalnire care ma face sa rad singura si ma incalzeste instantaneu pe dinauntru, ca pe-afara nu mai e nevoie, avand in vedere cele 35 de grade.

Ajungem in locul-vedeta al zonei, la Hala Matache, monument istoric pentru care s-au organizat numeroase proteste. Societatea civila incearca sa opreasca demolarea acesteia. Primaria vrea sa ii stearga istoria cu buldozerul in favoarea construirii unui bulevard care ar uni Piata Victoriei de Soseaua de Centura. Aflam ca e printre ultimele hale comerciale din secolul XIX ramase in picioare si ca aici si-a extins afacerile pe vremuri renumitul Matache Macelarul.

Acum, in zona a ramas o piata locala cu produse proaspete si preturi derizorii, cu femei care vand ierburi aromate, flori si legume din gradina. Pe langa piata, alte carciumioare, chioscuri si cantine, din nou cu preturi uimitor de mici (nu stiu unde se mai gasesc ciorbe la 3 lei in Bucuresti, in afara, poate, de cantina Guvernului).

Iesim din piata si o luam din nou la pas prin zona. Cladirile istorice fac fata vremurilor asa cum pot. Unele, chiar daca sunt monumente protejate prin lege, au arborate mandre termopane si antene de satelit. Din altele nu au mai ramas decat zidurile si gaurile in care odata erau ferestre. Majoritatea cladirilor abandonate, indiferent de cum ar fi aratat in timpurile lor bune, sunt acum, fara exceptie, pline de gunoaie.

Gunoaiele si saracia sunt, de fapt, un numitor comun in zona. Magazinele de amanet pe care le intalnesti la tot pasul au lacate mari si sunt supraveheate video. Ghenele dau pe afara si isi raspandesc mirosul pana departe. Un caine slab de-i numeri coastele se ascunde in spatele unor tomberoane cu o carcasa de animal, furata probabil de la vreo macelarie din zona. Copiii se joaca pe strada, aproape in pielea goala, si nu au nicio problema cu asta. Nici eu. Cumva, zona e mai vie si mai calda decat orice viata de noapte din Centrul Vechi sau de pe oriunde.

Trecem pe langa alte carciumi mici, saracacioase, din care se aude zumzet de cheflii. Dintr-una rasuna pana la urechile noastre imnul Romaniei, intonat pitigaiat de catre un localnic destul de vesel pentru ora 8 seara. Si asta e momentul in care locul imi pica de tot cu tronc. Romania asta la scara mai mica inghesuita aici, intr-o bodega putin scufundata in pamant.

Ne apropiem de final, dar mai mergem putin. Pe zidul unei alte cladiri vechi vad scris cu sprayul: “Crama s-a mutat dupa Amanet”, in timp ce o sageata indica directia. Pe o singura carare, la dus. La intors, nu mai garantam. Si din nou mi-e drag de tot locul asta umed, insalubru si haotic, unde femeile ies la poarta, se asaza pe o ladita sau pe un lighean intors cu fundul in sus si se pun pe vorba, unde copiii si cainii vagabonzi cresc la un loc, unde e o mizerie de nedescris si monumentele istorice se sufoca in tone de cabluri si afise publicitare. 

Mi-e drag fiindca simt ca viata palpita aici, chiar daca de sub un strat gros de praf. Viata de aici e ca tara in care traim: dezorganizata si imprevizibila, in ciuda unor legi precise. Saraca, vie si de iubit. Contradictorie. Arunc o ultima privire pe un zid, inainte de a ne intoarce la masina: un alt grafitti care zice “MUIE”. Langa el, scris scurt, curat, de mana, “Priveste cerul”. Plec cu ultimul sfat in minte. Asta e Romania.

Foto: asociatiabucuresti.ro, piatamatache.info

Despre politete

Ma simt total confuza. Nu cred ca o sa pot niciodata sa inteleg oamenii in detaliu. Nu cred ca o sa pot sa fiu vorbareata sau tupeista niciodata. Nu pot sa joc roluri. Urasc rolurile si ma indepartez imediat de oamenii care le joaca, chiar daca imi sunt prieteni.

Nu pot sa am incredere in niste masti, imi pare rau, probabil ca se poarta, dar nu imi iese si nici nu pot sa ma fortez sa imi iasa, pentru ca asta imi produce un dezechilibru inauntru. Din cauza asta nu am “succes”. Din cauza asta ma simt de foarte multe ori ramasa in urma. Tot ce ar trebui sa fac ar fi sa fiu mereu amabila si zambitoare, bagatoare in seama si cu pareri despre orice, chiar daca habar nu as avea despre ce vorbesc. Important ar fi sa vorbesc, chiar daca as spune cele mai mari banalitati posibile. Nu pot sa fac asta. Mi se pare un abuz sa ma bag in liberul arbitru al unui om, sa ii dau sfaturi, sa-i modific constient felul de a fi. Sunt un om, la fel ca si el. Fiecare ar trebui sa isi descopere singur drumul/felul de a fi care ii face bine. Nu pot sa ma dau desteapta fata de altcineva, cand eu insami am atatea de invatat. Nu inteleg cum de altii pot sa o faca, dar asta nu e treaba mea. Prefer sa ma indepartez rapid de astfel de oameni.

Nu stiu daca e corect sau nu, util sau nu, dar stiu sigur ca nu vreau sa schimb atitudinea asta, chiar daca, social vorbind, poate ca ar fi mai bine. Prefer sa fiu catalogata drept antisociala, decat sa ma prefac, sa mint sau sa ma fortez. Nu stiu daca asta face parte din maturizare sau nu. Nu inteleg de ce, daca zambesti si incerci sa nu produci conflicte si sa faci lucrurile corect, esti luat de prost. Nu inteleg de ce calea pe care eu o simt corecta pare o gluma penibila in lumea de afara. Nu inteleg de ce un om ar trebui sa fie “dur”, “smecher”, ironic, “destept” ca parerea lui sa conteze. O parere corecta ramane o parere corecta, indiferent daca e spusa incet sau tare. Sau cel putin asa e in teorie. De multe ori simt ca politetea ma apasa ca o carcasa prea grea. Asa ma fac sa ma simt oamenii din jur, desi eu vad politetea ca pe un mod de a fi, de a trai. Nu imi dau seama unde e greseala. Tot ce stiu (pentru ca intuitia imi spune asa) e ca tupeul si aroganta sunt abuzuri imense, grosolane la adresa celuilalt. Si ca nu am de gand sa le adopt, oricat m-ar costa asta.