Buna, sunt Alina si am diabet. Si as vrea sa am in continuare unde sa ma tratez.

La centrul de diabet “Cristian Serban”, din Buzias, am fost prima oara acum vreo 12 ani. Auzisem pe atunci ca e singurul centru din tara in care tinerii cu diabet sau hemofilie au parte de analize si tratament asa cum ar avea prin spitalele private de afara. Adevarul era pe aproape.

Acolo am avut parte, pentru prima oara, de medici care mi-au explicat pe indelete absolut tot ce doream sa stiu legat de boala mea, calm, civilizat, zambitor. Pentru fiecare pacient exista inclusiv consiliere psihologica sau vizita la capela, daca si-o dorea, lucruri despre care nu m-as fi gandit niciodata ca pot fi oferite de un spital. Am facut tot felul de analize detaliate (tot pentru prima oara, fiindca spitalele romanesti nu asigura asa ceva, nu au nici banii, nici aparatura), am urmat cursuri de educatie medicala (foarte utile), mi-am miscat fundul la sala de sport si la piscina, am fost la masaj medical, pentru ca aveam probleme cu spatele. Toate au fost asigurate gratuit de centrul asta. Tot ce a trebuit eu sa fac a fost sa vreau sa vin.

Intre timp, probabil ca fondurile s-au mai imputinat: anul trecut, cand m-am internat iar acolo, mancarea era proasta, iar personalul, pe alocuri, neglijent. Cu toate astea, treaba mergea in continuare si chiar doar pentru analize, tot merita sa mergi. Asa ca mi-am propus ca in primavara asta sa revin pentru un tratament specializat, care necesita perfuzii zilnice timp de o saptamana si pentru care nu m-as fi internat nici moarta intr-un spital de stat. Nu stiu daca a fost noroc sau nu faptul ca nu am apucat sa-mi programez internarea pentru luna asta.

Zic asta pentru ca, acum doua zile, la centru a izbucnit un incendiu care a “mancat” cam jumatate din cladire. Din fericire, nimeni nu a patit nimic, dar focul a distrus tot acoperisul si etajul doi. La etajul doi mergeam sa ni se faca testele pentru neuropatie. Tot acolo era laboratorul unde, in aceeasi zi de la recoltare, erau gata analizele pentru sange si urina. Probabil ca existau si alte aparaturi la care pacientii nu aveau acces. Oricum ar fi, toate astea sunt distruse acum, la fel si camerele in care erau internati cam 20 de pacienti pe serie. Asta, la etajul doi. Nu stiu in ce stare e etajul 1, cu receptia de inregistrare, sala de mese, bucataria si restul incaperilor pentru pacienti si medicii de garda.

De ce am scris toate astea? Pentru ca e mare, mare nevoie ca acest centru sa fie pus inapoi pe picioare. E singura sansa pentru ca tinerii cu diabet si hemofilie sa inteleaga cat de important e sa aiba grija de ei si sa primeasca un tratament bun, gratuit. Nu mai vorbesc despre cei care au creat acest centru, medicii Viorel Serban si sotia dansului, d-na Margit Serban, in memoria fiului pe care l-au pierdut. Sunt niste oameni foarte buni, foarte calzi si cu un bun-simt imens. Cand i-am scris d-lui Serban ca sa il intreb cum putem ajuta, daca exista un cont pentru donatii, mi-a raspuns dandu-mi contul si adaugand: “numai daca nu va afectează bugetul”. Asta in conditiile in care amandoi au ajutat mii de pacienti in toti anii astia, fara sa le ceara absolut nimic in schimb. Mie mi se pare extraordinar. Cum sunt oamenii astia si ce au facut pana acum.

De-asta las mai jos si contul pentru donatii. Nu stiu daca ghinionul asta stupid va atrage atentia vreunei companii. Nu stiu daca va exista vreun om care sa vrea sa dea macar 10 lei, poate doar cei direct implicati si rudele lor, care inteleg cat de important e ca acest centru sa ramana deschis in continuare. Dar multumesc oricum.

Cont: RO03BRDE360SV17690543600, BRD Buzias, pentru Centrul Medical “Cristian Serban”

Site-ul centrului: http://www.ccserban.ro/
Detalii despre incendiu: http://www.adevarul.ro/locale/timisoara/Pagube-incendiul-centru-Buzias-VIDEO_0_704329564.html#

Noaptea (de groaza a) Muzeelor

Mirosul de porumb fiert nu face discriminare. Aburii dulcegi pleaca de la toneta ambulanta, care a fost instalata un’-doi, si se imprastie democratic in narile tuturor celor care asteapta aici, in fata proaspatului renovat muzeu Antipa.

Unii, norocosii, mai au doar cativa metri pana la muzeu. Altii, insa, asteapta aici, la capatul cozii, "in fundul clasei", fara sa poata parasi randul nici macar pentru o sticla de apa, daca au facut prostia sa vina neinsotiti. Altfel, la intoarcere, vigilentele doamne carunte s-ar autosesiza imediat, mai ceva ca ANI:  "Cum va permiteti sa va bagati in fata?! Ei, cum adica ati fost aici? Noi nu v-am vazut". Of, si porumbul ala miroase asa de bine...

Coada e lunga cat o zi de post, se intinde pana hat - dincolo de Muzeul Taranului. Oamenii s-au coagulat pe trotuar, intr-un fel de cordon ombilical imens si tropaie din cauza frigului care incepe sa le intre in oase, se vaita de spate, de foame sau de pipi. Stau la coada de ore, cu cei mici dupa ei.

Ma fura gandurile: desi seamana cu ea, nu e coada la carne de acum mai bine de 20 de ani. Intre timp, ne-am mai elevat. Cel putin o noapte pe an, foamea curiozitatii invinge foamea stomacului. In Noaptea Muzeelor, pentru ca de-asta suntem toti aici, aproape toate muzeele din Bucuresti isi tin portile deschise pana tarziu. Toata lumea le poate calca pragul, pentru ca accesul e gratuit, si uite ce idee faina!

Sirul gandurilor mi se rupe din cauza unui val inecacios de fum de tigara care vine de la nenea de langa mine si revin brusc la realitate, in mijlocul cozii: “toata lumea” chiar inseamna “toata lumea”. Baietii din dreapta mea se uita la “Robotzi” pe telefon. Rad si comenteaza intre ei: “- Tu de cand n-ai mai vazut? - De la “Pufosenie”. - Aaa, ai ramas in urma rau!”. Fetele din fata sparg seminte si inca mai cred in povesti. Cel putin in “Hansel si Gretel” sigur mai cred, avand in vedere covorul de coji pe care il lasa in urma pentru a nu se rataci la intoarcere, banuiesc. Copiii s-au plictisit si incep sa se fugareasca si sa tipe, doamnele mai schimba o reteta.

Intre timp s-a lasat si noaptea, coada se misca precum ochiul mortului, ma uit din nou la ceas si socotesc in minte: s-au facut trei ore de cand asteptam intrarea la Antipa. Partea buna e ca mai sunt vreo 10 metri pana la muzeu, in vreo jumatate de ora poate om intra si noi, nu de alta, dar nu imi mai simt picioarele, iar pe masura ce distanta scade, nerabdarea si nervozitatea celor din jur creste. Daca s-ar mai baga cineva in fata, cred ca batranelele indignate ar muri cu el de gat. Pot sa spuna si baietii de adineauri, care au incercat sa triseze si pe care jandarmii i-au scos din rand si i-au trimis inapoi, sa stea la coada, dupa ce femeile din jur le-au facut creierii si stima de sine franjuri.

Respectabilele doamne ii mai toaca nitel verbal, dupa care se linistesc: am ajuns intre timp la doar cativa pasi distanta de usa muzeului. Paznicul, cerberul de la intrare, ridica din cand in cand mana ca la Auschwitz, hotarand soarta celor prezenti: ori au scapat si pot intra, ori inca mai trebuie sa astepte, chiar daca sunt atat de aproape. Ne uitam la el ca la dumnezeu. In sfarsit, ne face semn ca putem intra! Am reusit!, iar faptul ca as putea avea la fel de bine si picioare de lemn, ca oricum nici pe astea vii nu le mai simt, nu mai conteaza. Puhoiul se imbulzeste spre usa, “La Mecca, la Mecca!” imi suna mie in cap, in timp ce o doamna mai din spate zice cu o sinceritate dezarmanta: “Dooaamne-ajuta! In sfarsit!”.

O ora mai tarziu, pe la 1, parasesc furnicarul care misuna in continuare in Antipa. Mi-e foame si ma doare tot. Am vazut din fuga - prinsa fiind in roiul de oameni - ursi polari, oase de dinozaur, fluturi, cristale, mumii peruviene si aparatul respirator uman in formol. Ies, cobor treptele muzeului si ma uit in stanga: coada e la fel de trainica si invincibila cum am lasat-o (22.000 de oameni in total, aflu mai tarziu). Ma pierd ca Bubico in noapte si caut din tot sufletul meu de copil toneta de porumb fiert, cu melodia regasirii din “Love story” in cap.