Pastrati Rosia verde!

Sustine Rosia Montana in UNESCO World Heritage

Monday, December 6, 2010

"Cand nu stii unde te afli, esti chiar in mijloc"

Oare ce se intampla atunci cand vrei mult, foarte mult? Cand nu poti sa te opresti, cand nu vrei decat sa te pui in cap, indiferent ca vorbim de drogat cu idei, alcool, carti, filme, iarba, calatorii, orice fel de "narcotic". De unde vine nevoia asta si de ce nu exista nimic care sa o calmeze, decat poate timpul? Explicatiile pisicanalitice conform carora incerci sa acoperi o alta lipsa nu sunt de ajuns. Pentru ca, de fapt, asta e problema, nimic nu pare sa fie de-ajuns.

Sunday, October 24, 2010

Imi place, da

Imi place de revista, imi place sa dau cu texte la gioale nesimtitilor (imi pare rau, la box nu ma pricep), imi place supa asta cu mult tarhon si de Mimi si de puiul de cactus caruia astept sa ii dea mustatile. Si nu in ultimul rand,


Saturday, October 23, 2010

Iubeşte şi fă ce vrei pentru celălalt (cronica de film)

În spatele zidurilor de la centrul de recuperare psihiatrică de la Călugăreni e o lume alb-negru, ordonată, aproape monastică. Aici, în curtea goală şi gri, unul dintre pacienţi, aşezat pe o scândură, mută zilnic pietre dintr-o grămăjoară în alta. Un altul, îmbrăcat în costum, mătură insistent treptele capelei, în fiecare dimineaţă, ca într-un ritual. Rar vezi oameni plimbându-se prin curte. Sunt singurele pete de culoare în acest loc limitat de garduri, cimentat şi pustiu ca o lume modernă. E linişte mereu, doar când nu se aude câte un râs ciudat şi singuratic. E un univers redus la strictul necesar, simplificat până la zen. Însă doar în aparenţă.

Poate ne place să ne credem speciali doar pentru că putem merge drept, mânca singuri, lucra la birou şi claxona zi de zi în lumea noastră mică. Vom vedea însă că, oricât de absurde ne par la prima vedere purtările celor internaţi la Călugăreni, ele nu sunt decât nişte mantre, nişte ritualuri dătătoare de echilibru, pe care şi noi, cei “normali”, le respectăm zi de zi, doar că sub altă formă. Indiferent că ne referim, să zicem, la mutarea unor pietre dintr-o parte în alta - în cazul lor sau la ştergerea obsesivă a prafului de pe televizor - în cazul nostru.



Pe măsură ce te acomodezi cu acest univers, diferenţele dispar rând pe rând, ba apar chiar şi lecţiile. Lumea pacienţilor şi cea a “societăţii normale” sunt legate ombilical, iar aceste legături invizibile sunt cele care ţin de fapt laolaltă toate fiinţele vii: grija, lumina, iubirea. De aici, şi titlul documentarului – “Nu te supăra, dar...”, o expresie politicoasă folosită constant de unul dintre pacienţi atunci când îşi exprimă dezacordul profund faţă de părerea intelocutorului lui.

Avem multe de învăţat, de exemplu, de la Abel. Are oligofrenie şi e internat de 20 de ani, dar starea lui e suficient de bună cât să îi poată ajuta pe alţi pacienţi: îi spală, îi hrăneşte, îi schimbă cu aceeaşi devoţiune în fiecare zi. Când plouă, priveşte cuminte pe geam şi uneori zâmbeşte cuiva invizibil. Sincer, în lumea lui, ca un fel de sfânt.



Ocsy şi Alexander se plimbă zilnic prin curte şi au discuţii lungi. Amândoi sunt schizofrenici şi sunt siguri că au puteri speciale. Cred că pot opri ploaia, însă fiecare prin metode diferite: Ocsy vorbeşte cu Dumnezeu; ştie că e doar “un fir de iarbă pe lumea asta” şi că omul, fără credinţă şi ajutor divin, nu poate face nimic. Pe de altă parte, Alexander se descrie drept “un om de ştiinţă”. Mănâncă miere de albine, cacao şi alune, iar asta îi dă energie, aşa încât să modifice undele Alpha, Beta şi Omega, să alunge norii şi să oprească ploaia de unul singur. E “un supraom” care se bazează pe raţiune şi care nu îşi pierde timpul cu detalii nedemonstrabile: “Eu cred că dupa moarte, si sufletul moare”.



Discuţiile interminabile în contradictoriu ale celor doi nu au niciun rezultat, în afară de a-i despărţi într-un final. Sună cunoscut? Poate fără să fie conştienţi, Ocsy şi Alexander sunt şi ei parte dintr-un conflict care durează de sute de ani (religie versus ştiinţă). Ironic sau nu, în el ne zbatem şi noi, cei din lumea pe care o credem mult mai evoluată decat cea din curtea strâmtă de la Călugăreni. Suntem făcuţi din acelaşi aluat, avem aceleaşi temeri şi întrebări. Diferenţele însă sunt liniştea, inocenţa şi mai ales iubirea pe care o emană persoane ca Ocsy sau Abel. Or fi nebuni, dar nu-s smintiţi. Aici, liberul arbitru nu se mai bazează pe raţiune, ci pe acel instinct uman, pe acele legături invizibile de care vorbeam mai sus. Aşa că citatul Sfântului Augustin de la începutul filmului, “Iubeşte şi fă ce vrei”, nu poate aduce decât un mesaj bun. La Călugăreni, “Fă ce vrei” se traduce prin “Fă ce vrei, dar fă-o într-un fel cuminte, pentru celălalt”, ceea ce poate n-ar fi rău de reţinut şi pentru minţile luminate ale oraşelor electrificate.


Filmul poate fi văzut gratuit aici, pe baza unui simplu cont (e-mail şi parolă).

Friday, October 22, 2010

Pofte de mare

Mare vazuta pe frig de toamna, bors de peste intr-o cherhana pustie in care chelnerul isi schimba treningul special pentru tine, niste cetati vechi de secole bune, niste peisaje de nu poti decat sa taci si sa privesti, tort pe plaja goala si lista pentru care nu ma las de Vadu, Corbu si imprejurimile lor poate continua.









Friday, October 15, 2010

Veniti de faceti lumina



Degeaba a fost Timisoara primul oras electrificat din Europa, ca tot Bucurestiul e mai tare chiar si acum, dupa mai bine de 100 de ani de la maretul eveniment.


Nu stiu cand ati ajuns ultima oara la statia RATB de la Unirii, cea care e fata in fata cu Mc Donald’s, peste parc, dar ieri seara, cand m-am dus acolo si am ajuns in fata tonetei de bilete, surpraiz! Doamna dinauntru statea romantic si rupea bilete la lumina unei lumanari rosii. M-am uitat in jur, nu ningea si nici Hrusca nu se auzea din difuzoare, asa ca ma uit mai bine prin geamul ghiseului si vad o foaie de mate scrisa cu pixul: “Toneta fara curent electric”.


Ma uit iar la doamna imperturbabila, urmeaza un moment suprarealist de descumpanire, dupa care o intreb:


- Nu va suparati, de cand stati fara curent?

- De o luna.

- ?!?

- Dar de ce va intereseaza?

- De curiozitate, ca vad ca stati la lumanare. N-ati facut vreo plangere, o sesizare, ceva?

- Ba da, dar... (si a dat din umeri). Asteptam, ce sa facem?


M-am uitat din nou lung la lumanarea rosie si i-am urat bafta. A busit-o si pe ea rasul. Ii convine sa rada, ca doar la iarna, in felul asta, o sa aiba si caldura, nu doar lumina.


Am incheiat relatarea din centrul Bucurestiului, capitala europeana a Romaniei, membra UE, anul 2010, secolul XXI. Repet, secolul XXI.


Poza de aici.

Monday, October 11, 2010

Friday, October 8, 2010

Tears of Gaza



Sunt filme carora le pui un semn, ca unei carti, ca sa poti sa revii la ele de cate ori ai chef. Sa le vezi de zece ori, sa le inveti pe de rost, pentru ca te imbogatesc si te fac sa te simti bine. Nu e si cazul recent lansatului documentar “Tears of Gaza”. Iar asta nu pentru ca nu ar fi un film extraordinar, ci pentru ca il simti cum te invadeaza organic, fara sa-i dai voie. Il simti in palpitatiile pe care ti le dau imaginile violentelor israeliene, in lacrimile pe care incerci sa le ascunzi la vederea copiilor impuscati sau scosi de sub daramaturi, in tresaririle pe care ti le produc exploziile rachetelor aruncate peste Fasia Gaza.

“Tears of Gaza” e probabil cel mai direct si grafic documentar despre situatia Fasiei Gaza, vazut prin ochii a trei copii care si-au pierdut parintii in timpul bombardamentelor. Timp de 90 de minute, prin marturiile si imaginile recente (filmate intre 2008 si 2009) si foarte putin editate, vei vedea ce nu ti-a aratat niciun post TV: rachete care distrug locuinte intr-o clipita, strazi sufocate de fumul bombelor cu fosfor incins, destinat sa iti mutileze corpul in cateva secunde, cadavre de copii si animale peste care oamenii alearga ingroziti, cautand un adapost, sugari impuscati cu buna-stiinta de la mica distanta. Peste toate astea, in scurtele momente de liniste dintre bombardamente, se asaza valul incetosat al vietii de zi cu zi dominate de saracie, de lipsa apei potabile, a curentului, a alimentelor, a hainelor si medicamentelor. Lipsa cea mai dureroasa este insa cea a celor dragi: soti, copii, parinti, frati. Nimeni nu scapa. Nimic din ce e viu nu trebuie sa ramana in picioare. E un calcul simplu, care dureaza de prea multi ani si care nu tine cont nici macar de tinerii care cresc inhaland doar miros de moarte, ajungand sa o considere ceva normal: “Chiar daca ne-ar da lumea toata, nu i-am ierta!”, spune unul dintre copiii intervievati.



Desi nascut din sange si violenta, “Tears of Gaza” a fost un copil dorit, pentru a carui venire pe lume “mama” lui (regizoarea norvegiana Vibeke Løkkeberg) a muncit foarte mult. Neputand avea acces direct in Fasia Gaza, Løkkeberg a platit cativa jurnalisti palestinieni pentru a intra in mijlocul actiunii si a filma cat de mult material posibil. I-a invatat tehnici speciale de filmare pentru documentar, le-a dat sfaturi prin telefon in timp ce ei se aflau de o parte a zidului, iar ea, de cealalta, a insistat ca acestia sa nu opreasca filmarea atunci cand copiii pe care ii intervievau incepeau sa planga la amintirea experientelor traite. De asemenea, regizoarea a obtinut filmari chiar de la unii locuitori ai Fasiei Gaza (nedorind sa dea nume, bineinteles), pe care le-a inclus in documentar alaturi de materialul filmat de jurnalisti si de cateva imagini de arhiva.

Uneori, actiunea filmului e dezlanata. Scenele se rup fara sens, ritmul incetineste fara o explicatie anume. Pare ca urmeaza traseul unui om beat. E de fapt traseul lipsit de logica al oricarui razboi. Al oricarei actiuni care duce la moartea copiilor si femeilor, a celor care nu au nicio legatura cu sminteala distrugatoare a armelor si intolerantei si care doar le suporta consecintele. Tocmai din cauza asta, desi este extrem de deranjant, aproape devastator din punct de vedere emotional, “Tears of Gaza” e, in schimb, un film necesar.

Trailer


Foto de aici

Monday, October 4, 2010

Un pic de Canada

Culori de toamna


Toronto noaptea


Montreal vazut de pe Mont Royal


Cascada Niagara

Algonquin Park

Friday, August 20, 2010

De ce (o sa mai) merg la Fanfest

Sarah sta in spatele unui stand cu gentute colorate, branza organica si borcane cu gem. A venit din Marea Britanie si e la Fanfest impreuna cu partenerul ei, Douglas, din Scotia. Momentan, stau in Cluj si au venit la Rosia Montana ca sa isi vanda produsele la targul handmade. Au 50 si ceva de ani, vorbesc tare, pun intrebari in continuu, rad mult, sunt vii. Cu ei, ma simt ca in liceu. Dupa terminarea Fanfestului, inainte de a ne desparti in Cluj, ma iau in brate si facem schimb de mailuri. A doua zi, chiar imi scriu.

Alex a vazut, pana la cei 25 de ani pe care ii are, aproape toata Europa. Stie mai multe lucruri decat majoritatea profilor mei octogenari din facultate si face glume misto. Se pregateste sa se intoarca in Norvegia, la masterul de „Green Technologies”, insa pana atunci a venit la Rosia Montana. Mergem peste tot – la galeriile romane, la cariera Cetate, la Tauri, la concerte. Schimbul de telefoane l-am facut inca din timpul Fanfestului, asa ca, dupa terminarea festivalului, stabilim urmatoarea intalnire: de data asta in celalalt colt al tarii, la mare. Asa ca, acum cateva ore, tocmai ce l-am lasat undeva in Corbu, dupa ce ne-am prajit la soare toata ziua.

Edward vine din Statele Unite, sta in Cluj, e ecologist convins si voluntar al programului international Peace Corps. A venit la Fanfest si am stat putin de vorba, pe drum spre Taul Brazi. Mi-a zis, in romana, ca ii place mult aici. Colegul lui, implicat si el in programul „Peace Corps - organic farming”, vine tocmai din Canada – Montreal. Zice, cu jumatate de gura, ca nu e mandru de faptul ca tocmai tara lui e implicata intr-un proiect asa de controversat. Poate tocmai de asta se si afla la Fanfest. La urma urmei, vorba lui Eugen David, „in Canada mai sunt si oameni buni”.

Cam in felul asta sunt cei care vin la Rosia Montana si cam asa sunt amintirile pe care ti le lasa. Colorate si moi. Si, apropo de „oameni buni”, nu am vorbit inca de Eugen David, de dl. si d-na Szabo, de Andrei Gruber, de d-na Estera, Calin si multi altii. Sunt cei care stau pe baricade acolo, zi de zi, in Rosia Montana. Care rezista aberatiilor legalizate cu voia autoritatilor locale si a celor de la Bucuresti, presiunilor psihologice, mizeriilor suflate cu aur. Pentru ei am avut Fanfest anul asta. Pentru ca speram ca mizeriile sa inceteze, iar ei sa isi poata duce viata inainte, normal, cu mulsul vacilor seara, stransul fanului in capite, gatitul acelor sarmale dementiale sau stransul prunelor pentru o palinca ce nu iarta nimic in cale :)

Sigur ca as putea vorbi mult despre celelalte aspecte ale Fanfestului: dezbaterile pe tema turismului sau a includerii Rosiei in patrimoniul UNESCO, concertele faine, bisericile tacute si loiale precum cartile, duelurile de poezie sau tururile turistice la care au venit nesperat de multi oameni. Si sigur ca as putea vorbi despre contra-manifestatiile Gold Corporation sau despre faptul ca festivalul s-a tinut, anul asta, doar pe terenuri private, primaria nedorind sa aprobe activitatile Fanfest in locuri publice (dap, aceeasi primarie care functioneaza intr-o cladire a RMGC).

As putea vorbi despre toate bunele si toate relele festivalului, insa am senzatia ca, de data asta, e vorba de altceva: de motivul pentru care continuu sa vin la Rosia Montana. Concertele, dezbaterile, lansarile de carte sunt foarte misto, doar ca ele vin si se duc. Ceea ce nu se duce, insa, e mica familie pe care cred ca o am acolo, oricat de romantioso-idealist ar suna. Sunt toti oamenii vechi, care imi dau de fiecare data lapte proaspat muls, si toti oamenii noi, ca cei de mai sus, pe care i-am cunoscut la editia asta.

Per ansamblu, suntem multi si pestriti, dar avem ceva in comun: ne strangem mereu in acelasi loc, o data pe an, pentru a primi acea energie, o stii, de chihlimbar. E ce ne ramane dupa ce muzica s-a oprit, tururile turistice s-au terminat, produsele traditionale s-au mancat. Suntem un puzzle cu bucati mai mari sau mai mici, insa toate extrem de importante pentru imaginea generala: suntem aici. Si ramanem. Pentru munti, pentru biserici, pentru patrimoniul istoric. Adica pentru ce nu se vinde: familia.

Imagini de la Fanfest 2010

Tuesday, July 27, 2010

Garana and all that jazz

Mda. Am revenit in Bucuresti, in mijlocul traficului de luni dimineata, dupa festivalul de jazz de la Garana. Dupa patru zile petrecute pe pajiste, la cort, ma simteam ca un alien printre blocurile si strazile pline. Cam asta e efectul pe care Garana ti-l produce pe dinauntru – e ca o pisica ce isi linge blana zburlita, iar in urma limbii aspre ramane croita o poteca neteda si ordonata.


Chestii palpabile

Ce gasesti acolo? Un sat linistit, cu “disco bar” si “magazin mixt Garana nr. 26”, cateva bodegi unde mananci bine, ferestre la care sunt scoase plapumi si perne la aerisit, cateva lacuri in apropiere si un sat parasit, la vreo 10 km de Garana. Nu am apucat sa-l vedem de data asta, poate la anul. Per ansamblu, zona e destul de asemanatoare cu Rosia Montana, doar ca e mai primitoare cu turistii (ai unde sa bei o cafea si de unde sa-ti cumperi o strachina).



Mancarea e misto si se gaseste peste tot – la preturi relativ decente. Fripturi (10-15 lei), mamaliga, sos de usturoi, ciorbe (8-10 lei), gulas (15 lei) si fasole cu ciolan la cazan (10 lei), gogosi, vin fiert (5 lei), palinca, bere si ceai cald (or fi 30 de grade in Bucuresti, dar in Garana, noaptea, termometrul arata in jur de 10 grade. Daca mai si ploua, ghinion). Se mananca la masa, in poala, pe iarba, pe butuci, pe tine :) Ok, mai putin “pe tine”, fiindca sunt cam putine toalete pentru miile de oameni, iar la robinete apa curge in reluare. Dar nimeni nu se crizeaza din cauza asta: paraul e in apropiere. Iar daca mai si ploua doua zile, cum s-a intamplat acum, aproape ca ai apa la buza cortului :)




Apropo de asta, nu va asezati cortul in vale si intindeti-i prelata cum trebuie, nu cum am facut noi, pentru ca dupa cateva ore de ploaie, aveam cortul inundat, cu toate hainele, sacii de dormit, cartile si izoprenele ude. Data viitoare o sa stim, dar acum am cam dat marunt din buze dupa o noapte de dormit cu genunchii la gura in masina, singurul loc uscat. Partea buna la toata umezeala asta a fost ca ne-am mai spalat cat de cat :) Deci principalul dezavantaj al campatului in Garana e absenta dusurilor. Iar patru zile de folosit servetele umede pot deveni o provocare (mai ales pentru cei din jur :D ). Asa ca, daca te deranjeaza lucrurile de genul asta, o rezervare la una dintre pensiuni rezolva problema. Doar ca trebuie facuta cam cu 3-4 luni inainte, deci de prin martie-aprilie, ca sa gasesti locuri pentru perioada festivalului.




Si lucrari nevazute

Gata cu treburile administrative. O sa trec la chestiile pentru care chiar merita sa mergi de mai multe ori la Garana. Locul special al festivalului e Poiana Lupului, un scuar plin cu butuci pe post de bancute, in fata carora e o scena micuta pentru trupe mari de jazz. Aici sunt concerte in fiecare seara, pe care le asculti cuminte de pe un trunchi de lemn, in timp ce, de la dughenele din jur, vine miros de gulas la cazan si de vin fiert. E o mare chestie sa asculti saxofonul si pianul in timp ce stai cu sosonii afundati in pamant si cu o strachina de gulas in brate, privind tamp la luna rotunda si portocalie care incepe sa se inalte treptat, ca si combinatiile divine de sunete.


Si oamenii care vin acolo sunt o mare chestie. Atatia oameni relaxati pe metru patrat, care joaca sah discret, asculta muzica cu ochii inchisi, au haine colorate si isi arunca gunoaiele la cos n-am mai vazut de mult. Oameni care stau noaptea tarziu, in ploaie, cu glugile pe cap, pironiti in fata scenei dinspre care vin sunete aurii.


Vorbind de asta, in urma concertelor am ramas cu o cicatrice: trupa Dan Berglund’s Tonbruket. Sunt niste suedezi fenomenali, o adevarata “fabrica de sunete”, cum li se traduce numele. As zice ca ei sunt cei care au facut festivalul cu forta lor, cu combinatia lor de rock si jazz, cu bateristul Andreas Werliin care pare facut doar din ritmuri si nervi, cu ruperile de ritm, cu pasajele de muzica diafana intrerupte de portiuni furioase de chitara si tobe. Au fost experienta festivalului si de fapt motivul pentru care o sa merg si la anul la Garana. Nu stiu, cred ca gasesti destul de rar o muzica care sa fie exact-exact cum esti tu, sa vorbeasca pentru tine de parca ati fi gemeni. Suedezii astia au tot felul de sunete: ca ale unei balene ratacite in ocean, in imensitatea aia albastra in care tipetele balenei se dilueaza ca undele unui sonar. Au sunete lichide, curgatoare, ca o panglica de matase rosie care se rostogoleste, desfasurandu-se pe podea. Pentru ca, mai apoi, Werliin sa se rupa pe dinauntru (si pe el, si pe noi), cu setul de tobe in fata. Ploua si stateam in mocirla pana la glezne, cu ochii inchisi, ascultandu-i pe oamenii astia si nu intelegeam cum de pot sa imi curga lacrimi desi aveam ochii inchisi, iar de la un moment dat nici nu m-am mai obosit sa ma intreb. A fost psihedelic, a fost complet, a fost greu, ca majoritatea creatiilor scandinave. Imi vine sa ma mut in Suedia doar pentru asta:)


O alta experienta faina au fost Bela Fleck, Zakir Hussain si Edgar Meyer cu un jazz cu influente orientale, intr-o combinatie calda si melodioasa la tobite, banjo si contrabas. Ar mai fi un pic de Patricia Barber, cu o varianta blanda si linistitoare de la “Light my fire” – The Doors. In rest, nu pot sa zic ca mi-a lasat vreo amintire, desi Roxana era foarte entuziasmata de ea, dar oricum, eu nu ma pricep la jazz more than the average bear.


Cred ca asta ar fi. Imi vine greu sa trag o concluzie pentru ca, la fel ca si Rosia Montana, Garana e un loc pe care il digeri in timp, dupa ce l-ai vizitat de mai multe ori. E fain, are o energie luminoasa si linistita, inca e un bastion pentru oamenii cu-minti si sper sa ramana asa in continuare, desi am vazut si destule specimene venite pentru berea la PET si porumbul fiert, dar banuiesc ca astea sunt peste tot. Nu-mi doresc decat ca, la anul, sa gasesc o surpriza la fel de hranitoare precum Dan Berglund’s Tonbruket. Asa ceva depaseste orice inundatii, frig, noroaie si haine ude. Mergand la un moment dat pe ulita noroioasa, cu hainele umede si degetele murate de la apa de ploaie, deprimata si enervata, am auzit brusc, in boxele de pe scena, un jazz bun si cinstit :) Si atunci ploaia si frigul din ultimele doua zile au fost mai usor de indurat. A fost un pic ca in scena din “La vita e bella”, cand Benigni se strecoara pana la statia de amplificare a lagarului si reuseste sa puna in megafoane, pentru cateva clipe, “Barcarolle”. Da, cred ca despre asta e vorba si cu tot acest jazz.


Wednesday, July 21, 2010

Dezastrul de la Rosia Montana in 5 pasi rapizi

"Sunt trei lucruri care nu se vand niciodata: casa parinteasca, biserica si cimitirul. Si compania n-a inteles treaba asta."

Partea a doua

Dezastrul de la Rosia Montana in 5 pasi rapizi

10 ani de razboi al nervilor rezumati in 15 minute de reportaj, prezentand parerile reprezentantilor RMGC si localnicilor din Rosia Montana:

Partea 1

Thursday, July 15, 2010

Un mic energizant inainte de FanFest :)

"Tre' sa faci ceva pentru tara ta
Iti dau un exemplu: Rosia Montana
Sa aratam - se poate rezista
Cu capitala-n Bucuresti, nu Budapesta"

Wednesday, July 14, 2010

Detalii despre FanFest

Cei interesati de un mini-concediu la Rosia Montana, pentru festivalul Fan Fest, intre 13 si 15 august, gasesc detalii proaspete despre transport si posibilitati de cazare aici .

Iar celor interesati sa voluntarieze pentru festival, patria le va fi etern recunoscatoare :)

Poze proaspete de la Rosia (facute acum doua zile)









Friday, July 9, 2010

RMGC, go home!

Ieri si alaltaieri, au avut loc doua proteste impotriva Rosia Montana Gold Corporation (RMGC). Primul le-a apartinut celor de la Greenpeace, iar al doilea a fost organizat de mai multe ONG-uri in fata hotelului Marriott. In hotel, la acel moment, RMGC sustinea o conferinta despre "the new improved" profit pe care Romania l-ar obtine din proiectul de la Rosia Montana. Peste noapte, cele 4 miliarde de dolari au crescut miraculos la 19 miliarde. Cum asa? Dupa spusele celor de la RMGC, diferenta e din cauza unor "erori de calcul" :) E adevarat, si mie imi dadea des la mate cate un rezultat din asta de 5 ori mai mare decat cel corect, doar ca eu sunt varza la orice stiinta exacta. In schimb, cei care au calculat pentru RMGC au statut de "analisti financiari".

Concluzia? RMGC, copil la suflet, iubeste sa se invarta in carusel. Doar ca e un carusel ametitor de minciuni si manipulare:
- Au crescut ipoteticul profit al Romaniei la 19 miliarde de dolari, desi spoturile publicitare care promovau suma initiala de 4 miliarde au fost interzise de CNA pentru dezinformare.
- Pentru conferinta de la Marriott, au platit localnici din Rosia Montana sa vina si sa dea declaratii invatate pe de rost despre cum mineritul e singura sansa a Rosiei. Pe care i-au tinut in hol, nici macar nu le-au dat un scaun in sala in care se tinea conferinta.
- Au platit alti localnici ca sa umple doua autocare si sa vina la Bucuresti, pentru o "contra-manifestatie" care ar fi urmat sa aiba loc in acelasi timp cu protestul ONG-urilor. Noroc ca jandarmii i-au intors din drum.

Mi se pare fascinant (ca orice lucru pe care nu-l inteleg) sa lucrezi pentru RMGC. Dupa protestul Greenpeace, am trecut pe la sediul companiei: cativa angajati stateau linistiti in curte, la tigara, cu ecusonul de gat. S-au uitat suspiciosi. Am incercat sa ma pun in locul lor, incercand sa inteleg cum e sa lucrezi in fiecare zi pentru o companie care atrage o cantitate imensa de energie negativa. Sa fii in fiecare zi criticat, sa citesti articole care iti spun negru pe alb ca firma care te plateste vrea sa distruga o bucata imensa din natura si patrimoniul istoric al tarii tale, sa trebuiasca tot timpul sa te ascunzi, sa te dezvinovatesti, sa aduci argumente pe care probabil ca ti-a luat si tie mult timp sa le crezi. Cred ca trebuie sa fie foarte obositor. Cred ca trebuie sa primesti foarte multi bani ca sa poti sa faci asta. Si mai cred ca e trist sa crezi ca absolut orice se poate compensa cu un salariu gras (SPER sa fie gras, altfel ar fi si mai trist).

Un lucru insa e sigur: cei care au participat la proteste sunt la fel de determinati ca si cei de la RMGC. Compania canadiana si ONG-urile de mediu sunt un fel Dr Jekyll si Mr Hyde ai acestui proiect. Unii vin cu promisiunile unui paradis financiar, altii se imbraca in Moarte si servesc pahare cu "cianura" oamenilor, pentru a a-l face sa inteleaga dezastrul care paste Rosia. Singurul care ar putea sa opreasca dependenta bolnavicioasa dintre acesti "Yin" si "Yang" pe invers ar fi Statul - cu niste simple schimbari de lege. Printr-o lege noua, "Statul-Tatuca" i-ar face un pic de educatie lui Gabriel, invatandu-l ca, atunci cand o sa se faca mare, frumos ar fi sa se faca musafir. Si sa stea in vizita cat vrea, doar ca la el, in Canada. Dar asta e mai greu atunci cand ai un Tata care vine acasa duhnind a spaga de la o posta.

Asa ca tot singuri trebuie sa ne descurcam si sa o descurcam pe ea, pe Rosia. Printr-un fel foarte simplu: vizitand-o. Cazandu-ne la localnici. Cumparandu-le casul afumat, ouale de tara, palinca de mere. Mergand la galeriile romane, taul Brazi, piatra Despicata - monument al naturii, minele din perioada comunista, pe dealuri - la afine si mure, pe la liniste si aer curat. Fan Festul din 13-15 august e o ocazie buna, fiindca vor fi ghizi care organizeaza tururi prin toate punctele turistice si care explica istoria locului, plus concerte, teatru, lansari de carte, proiectii de film si targuri cu mancare traditionala.

Asta, ca sa ii mai tocim un pic coasa Doamnei in Negru - Gold Corporation :)

Imagini de la protestul din 8 iulie - Hotel Marriott









Wednesday, June 23, 2010

Ce dai inapoi?

Ma gandesc cumva cu recunostinta la proaspata intoarcere de la Rosia Montana, la fragii si trifoiul scurt si plin de apa de ploaie prin care am mers desculta, la bujorul salbatic galben despre care am aflat apoi ca e specie protejata, la cele mai mici sticle de bere pe care le-am gasit la chioscul din sat, la... mmm... da, muschiul adulmecat cu nasul si cu buzele, la Taul Brazi - cu gheata groasa iarna si apa verde-verde plus o multime de flori de camp prin jur - vara, la internetul, pisica smotocita si ciulamaua de ciuperci cu mamaliga de la pensiunea Gruber. Fara prea multe treburi facute si locuri vizitate de data asta, mai mult in graba, ca stergerea fugara a buzelor de un guler de camasa barbateasca. Dar bun, bun. Sper sa ne revedem peste trei saptamani.

E ciudat sa simti ca ti se intampla prea multe lucruri bune, ca esti rasfatat cu o situatie avantajoasa, cu un job permisiv, cu o familie buna, cu multe calatorii, cu prea putine griji. Cu siguranta, trebuie dat ceva inapoi, ceva mai mult decat multumiri in eter. Poate o reintegrare in mersul lucrurilor asa cum li se intampla tuturor celor din jur? Vreau sa zic, o reimplicare de-adevaratelea in viata celorlalti, in circuitul cu bune si cu rele, nu doar cu bune? Cand totul merge prea bine, e cazul sa te ingrijorezi?

Cateva poze dimprejurul Taului Brazi - Rosia Montana









Saturday, May 29, 2010

Spovedania lunara

Vad ca, in ultimele trei luni, am postat un singur mesaj pe luna. Semn ca nu mi se mai intampla lucruri ori pe dinafara, ori pe dinauntru. Ori ca nu mai am timp sau chef. Si daca ma gandesc, niciuna nu e valabila, in afara, poate, de cea cu cheful. Pentru ca, in rest, luna asta

  • Am fost in Rosia Montana, locul in care cred ca m-oi fi nascut in vreo viata anterioara, altfel nu-mi explic cum de ma linistesc si ma umplu de fiecare data cum ajung acolo.
  • Am reusit sa renunt la niste oameni care imi faceau rau de mult timp, desi ii cam iubisem la un moment dat.
  • L-am vazut, in sfarsit, pe Malaele in “Sunt un orb” si-am mai incheiat cu o obsesie care dura de vreo trei ani.
  • Am avut curajul sa-i zic unui om ca tin la el, in felul meu.
  • Am vazut-o pe Isabelle Huppert in fotografii si in carne si oase si m-am indragostit (si) de ea.
  • Dupa ani intregi in care am visat ca ma urmareste Hitler, in care am fost la lagarul de la Breendonk si la muzeul evreiesc din Berlin ca sa inteleg prin ce au trecut oamenii aia, in care am purtat peste tot hanoracul negru cu “Gegen Nazis”, am vazut zeci de filme despre Holocaust si-n care mi-am planificat un drum in Polonia doar ca sa vad Auschwitz-ul, am fost acuzata oficial de antisemitism :)
  • Ma pregatesc de ziua lui tata si a mea.
  • Am primit carti faine si sampanie pentru copii, pentru simplul fapt ca am prieteni misto.
  • I-am vazut pe AC/DC si am mancat zapada in luna mai.
Mai sunt o gramada de facut. Asa ca inca alerg, deocamdata nici vorba de decantat particule elementare. Doar ca ma intreb (retoric si ieftino-filozofic, desigur) daca toata cautarea asta o sa se termine vreodata.

Tuesday, April 20, 2010

Wednesday, March 31, 2010

Sentimentul de sarit coarda

Ma bucur ca nu-s pamantie la fata. Ca habar n-aveam ca pot sa rezist si fara sa mananc carne si ca ma simt mult mai bine, nici nu-mi dadeam seama ce diferenta poate sa fie. Ca am reinceput sa calatoresc in multe locuri pe care le asteptam de ani de zile - ieftin, in conditii dubioase, cu biscuiti si branza topita pe post de pranz. Ca nu sta nimeni dupa coada mea si nici eu dupa mustatile altora. Ca imi permit luxul de a mai trage cate un pui de somn dupa-amiaza. Ma bucur ca o natanga cand dau peste oameni frumosi, care stiu sa faca glume bune si care inteleg ca a fi vulgari e o jignire in primul rand la adresa lor. Ma unge la suflet ca vad multe, multe filme si ca mi-am luat bilet la AC DC si la Rammstein. Cand cineva ma invata ceva nou, de care nici macar nu banuiam ca exista, de cele mai multe nu reusesc sa-i explic cat de mult bine mi-a facut. Ma bucur ca am mancat sunca si am baut vin rosu cu tata. Ma bucur foarte mult pentru oamenii si drumul de la Chisinau. Ieri am vazut primul pom inflorit, eram cu tata in masina si am uitat sa demaram din intersectie, tot cu ochii la piersicul roz. Se intampla ceva bun. Mai multe nu vreau sa zic :)

Friday, February 19, 2010

Mister mic (-burghez)

Ce dezavantaje ar putea exista daca ai fi mic de tot si ai locui in faldurile unui acordeon? Sau dupa o ureche?

Sunday, January 24, 2010

Fluture de noapte

Hop-hop, cu ochii rosii de nesomn, saltand usor pe aripa gigantica de fluture, lasand in spate rotocoale matasoase de praf colorat, afundand talpile goale intr-un covor pufos de nuante, indispensabil vietii fluturesti. Mii de ochi rosii de nesomn, mii de antene intinse cu sete spre tine, tu, ca un bec tacut, cu maini incadenscente pe interior. Ce simplu infigi acul argintiu si fierbinte in maduva spinarii, proptind apoi corpul pe zidul expus privirilor, langa celelalte fane ale mortilor discrete.

Saturday, January 23, 2010

Sa radem cu Tandarica

Sun la Teatrul Tandarica, sa aflu mai multe despre un curs de tobe africane. Raspunde o voce tabagica de doamna. Intreb daca poate sa-mi spuna cat costa, cine il organizeaza etc (o prietena imi zisese ca e tinut de niste tipi de culoare, dar mai multe nu stiam). Raspuns: "A, cine, negrii? Nu stiu, doamna, ca nu au nicio treaba cu Tandarica, doar au inchiriat sala, veniti pe aici si vorbiti cu ei" (afara - minus cinci catralioane de grade, eu in criza de timp si bashca racita). Zic: "Pai daca au inchiriat, n-or fi lasat si ei macar un numar de telefon? Ca pe site nu am gasit nimic legat de curs". Urlet in receptor: "Auzi, negrii aia au lasat vreun numar de telefon?!?............ N-au lasat, doamna, si singurul care stie ceva de ei e baiatul de la poarta, dar e singur pe poarta, nu poate sa plece" :)) Ah, ce-mi mai place!...

Saturday, January 2, 2010

Societatea Romana de Diabet , o dulceata de institutie!

Na, ca nici nu stiu de unde sa incep. Incerc s-o iau pe scurt: prietenii mei stiu deja ca am diabet, ca fac intre 4 si 6 injectii pe zi, ca-mi fac zilnic teste de glicemie si ca umblu cu pliculetele de zahar dupa mine.

Ceilalti oameni care poate mai intra pe blogul asta nu stiu ca am diabet de 23 de ani. (Stati linistiti, ca nu urmeaza o poveste lacrimogena :) ). Diabetul e o afectiune endocrinologica, mai pe romaneste, pancreasul din dotare nu mai produce insulina. Fara insulina, toti am fi kaput in cateva zile. Din cauza asta, cei al caror pancreas nu mai functioneaza, trebuie sa isi injecteze insulina. E, dar nu asta e marea chestie, ci cat de corect reusesti sa-ti calculezi necesarul de insulina, in functie de mai multi factori: nivelul glicemiei, ce anume vrei sa mananci, cat anume mananci, cat efort fizic faci in ziua respectiva, cat de stresat esti. Toate astea alcatuiesc un cocktail care influenteaza actiunea insulinei, respectiv echilibrul glicemic. Iar asta e cel mai important, pentru ca daca ai glicemii mari pentru o perioada lunga de timp, intervin complicatii asupra ochilor, rinichilor, inimii, creierului si dixtractia poate continua :)

De ce scriu toate astea? Fiindca as vrea sa tai de pe lista de dorinte pentru 2010 partea cu "pompa de insulina". Pompa asta iti monitorizeaza tot timpul glicemia si iti administreaza insulina precum un pancreas artificial, dandu-ti o mare libertate de actiune (poti manca ce vrei, cand vrei, cat vrei, poti face efort intens fara sa mai calculezi obsesiv tot programul si meniul zilei). In special daca ai complicatii fizice, pompa te ajuta foarte mult sa le tii in frau (nu le face sa dispara, dar cel putin nu mai avanseaza). Avand in vedere ca la mine au inceput sa apara, zau ca nu m-ar deranja o pompa frumoasa, cuminte, care sa gateasca bine si sa ma astepte seara cu o ceasca fierbinte de insulina :)

Bun, pana aici e foarte frumos. Cu doar o singura, mica problema. Pe Ministerul Sanatatii si pe cei de la Societatea Romana de Diabet ii doare in orificiul seringii de situatia diabeticilor. Site-urile lor sunt facute in ciuda tuturor pacientilor din Romania. Nu am gasit nimic legat de posibilitatea de a cumpara pompe de insulina la noi in tara. Din punctul lor de vedere, aceste "tehnologii ale diavolului" nu exista. Chiar daca sa presupunem ca ai avea bani sa le cumperi, realizezi ca habar nu ai daca se gasesc la noi, cum functioneaza, cat costa exact etc.

Pe site-urile acestor institutii gasesti, in schimb, informatii vitale precum "Repere istorice ale Societatii Romane de Diabet (SRD)", "Statutul Societatii" sau "Statistici". Normal, sunt exact informatiile rapide si practice de care ar avea nevoie orice diabetic, nu? Breaking news, domnilor de la SRD: "Nu!". Asa ca, in situatii ca asta, singura sursa de informatii sunt alti pacienti. Ii gasesc pe forumuri, pe bloguri, pe diverse site-uri. La Minister & Co nici nu ma mai deranjez sa intreb, am mai facut-o in alte randuri, dar cred ca erau ocupati cu brevetarea ceaiului de galbenele, a trasului pe mana cu otet si a altor tehnologii moderne de tratare a afectiunilor cronice.

La un moment dat, cineva din alta tara m-a intrebat cu relaxarea occidentalului obisnuit ca totul sa functioneze ca uns: "Dar de ce nu iti cumperi pompa? E mult mai simplu". Si i-am raspuns cu un calm dubios pe care cred ca doar cineva satul de un Guvern de doi lei, care nu se mai schimba odata, poate sa-l aiba: "Cum sa imi cumpar pompa intr-o tara in care Ministerul Sanatatii nu acorda bani nici macar pentru insulina si ace, atunci cand trebuie? Sau care iti da lunar o cutie gratuita de teste pentru glicemie, in conditiile in care ai nevoie de 3 cutii in fiecare luna, ca sa ai situatia sub control? Eu am norocul sa mi le pot permite, dar altii nu au sansa asta. Iar uneori nici nu baga insulina in farmacii la data la care trebuie, uneori intarzie chiar si o saptamana. Tu ai putea sa stai o saptamana fara aer?". Si n-a mai raspuns nimic.

Vedeti, de-asta Romania e o tara in care nu te plictisesti niciodata. Daca ai diabet, nici nu prea ai mai avea cand (ma refer la speranta de viata), se ocupa Ministerul Sanatatii de asta. Stiu ca pare pomposo-tragic, dar sa stiti ca eu oricum nici nu ma mai enervez cand scriu randurile astea. Le-am mai scris de multe ori in trecut, prin diverse publicatii si in afara de reactia altor cativa pacienti care mi-au scris cu diverse intrebari, nimic nu s-a schimbat in administratie. Nu ca as astepta de vreo 10-15 ani, dar or'shcat.

Bun, asa ca intorcandu-ma la subiectul pompei de insulina, poate voi aveti mai multe informatii despre asta. Cunoasteti pe cineva care a avut pompa sau care mai are? Stiti cat costa? De unde se poate cumpara? Cat costa consumabilele? O atentie, o prajitura, ceva? :)