Senzatii tari, suedeze

Mi se intampla uneori sa am senzatii care se adeveresc mai tarziu. De obicei sunt legate de persoane, dar cateodata, mai rar, sunt legate de locuri si de cum ar fi viata mea daca as trai in locurile alea. De exemplu, am avut la un moment dat ocazia sa ma mut si sa traiesc in Canada. Mi-au fost de ajuns cateva saptamani acolo ca sa inteleg ca n-as putea trai niciodata intr-o cutiuta lucioasa, dezinfectata, cu ambalaj perfect. Sper sa nu jignesc pe nimeni cand spun ca traiul intr-o astfel de tara mi se pare ca o leguma din UE, care nu trece testul decat daca are nuanta si dimensiunile perfecte, fiind facuta sa reziste, sa reziste, sa reziste. Arata grozav din afara, dar nu uiti niciodata gustul de cauciuc pe care ti-l lasa in gura.

(Canada e doar un exemplu... ma pot gandi, de fapt, la orice tara puternic industrializata, cu reglementari clare, care asigura functionarea fara cusur a mecanismului, dar care nu te lasa sa respiri fara aprobare  parafata. Sunt, desigur, oameni care sunt foarte fericiti in astfel de tari si le urez sa fie asa si de acum incolo. Doar ca eu nu fac parte dintre ei).

Acum sunt in Suedia pentru o perioada si e foarte posibil sa fiu aici pe termen lung, mai tarziu. Suedia e si ea oarecum ca si Canada... si totusi nu mi-a lasat senzatia asta plasticata. Nu-mi vine sa fug de tara asta asa de relaxata. E tot ce mi-am dorit din punctul de vedere al lucrurilor pe care le consider de bun-simt: natura, liniste, curatenie.  Aparent, e tare simplu sa fii liber aici, mai ales daca iti place viata simpla: aer curat, o bicicleta, un rucsac, un drum prin natura, oameni care iti zambesc. Pare perfect.

De fapt, realitatea e un pic altfel. Oamenii iti zambesc, da, dar apoi intra inapoi in cochilia lor. Fiecare isi vede de-ale lui si merge strict pe cararea proprie, evitand "intersectiile". Aici nu vorbesti despre ce simti. Vorbesti despre orice altceva - despre vreme, despre cafea, despre copii, despre serviciu. Intrebari existentiale nu exista. Credinta, nici atat. Nu in Iisus, nu in Buddha. In ceva. Orice. Oamenii cred doar in lucrurile care se vad. Sentimentele, legaturile interumane nu se vad. Compromisurile in relatiile de dragoste sau de prietenie se fac rar. Relaxarea asta generala, indraznesc sa zic, poate ca vine de fapt din neimplicare. Din ne-simtire. E greu de inteles pentru noi, care putem sa ne imprietenim in aceeasi seara cu toata gasca noua a vreunui cunoscut, la o bere. E greu sa intelegem de ce, pentru a stabili o intalnire cu cineva, e nevoie de un motiv clar, de un scop. Sunt multe lucruri pe care eu, cel putin, nu le inteleg aici.

In seara asta am avut cateva ore extraordinare. Am fost singura, cu bicicleta, pe drumurile de tara din Asarum, la un lac si la o ferma de cai, pe langa paduri si tufe de iasomie, soc si trandafiri care cresc de capul lor. Am vazut un apus de soare incredibil, am ascultat randunelele care scoteau sunete ascutite in zbor, m-am uitat dupa melci si am mancat afine care cresteau pe marginea drumului. Am vazut rate pe lac si am stat pe ponton, cu picioarele in apa. Era aproape perfect, nu puteam sa-mi mai doresc ceva in plus. Decat, poate, pe cineva cu care sa impart frumusetea aia - prieteni, familie, romani sau suedezi, nu conta. La intoarcere am coborat in viteza cu bicicleta la vale si imi venea sa chiui, dar mi-am dat seama ca ar fi penibil, ca sunt singura, asa cum erau si rarii oameni pe care i-am intalnit pe drum, iesiti la plimbare. Singuri sau, rar, cu cate un catel. Daca as fi incercat sa intru in vorba cu vreunul, probabil ar fi crezut ca ma port ciudat, pentru ca aici faci tot posibilul sa nu il deranjezi pe celalalt. Iti tii mereu telefonul pe silent, vorbesti in soapta si nu intri in vorba cu strainii decat daca intr-adevar nu mai poti si faci pe tine. :)

Si atunci am avut una din senzatiile alea care de obicei mi se adeveresc pe termen lung. Ca aici e tare simplu sa fii liber, dar doar daca poti sa-ti asumi o libertate in singuratate, in patratica ta. O fericire medie, discreta. Ma nedumereste, ma intriga traitul cu jumatati de masura. Il vad ca pe o curiozitate a naturii, pe care as fi dispusa sa o incerc, doar ca sa vad cum e. Dar nu stiu daca as putea trai la nesfarsit asa. Sigur, la inceput nu ai timp sa te gandesti la lucruri de-astea, sunt probleme mai importante de rezolvat, cum ar fi rezolvarea actelor, gasirea unei slujbe, invatarea limbii... Dar astea vin si se termina in cativa ani. Si apoi, dupa ce ti-ai gasit slujba sigura si nu te mai temi pentru ziua de maine, dupa ce incepi sa uiti grijile care te rodeau la inceputul vietii tale de emigrant, dupa toate astea, zic, nu ajungi sa te intrebi ce sens mai are sa ti se umfle sufletul ca un balon, daca nu prea ai, de fapt, cui sa-i spui?

Zona Matache, o Romanie mai mica

Suntem cativa in camera de curs cand, intr-o seara torida de iunie, primim o propunere didactica: sa vizitam zona Matache, ca material de studiu jurnalistic. Ma incearca o curiozitate amestecata cu un pic de nedumerire. Nu stiu foarte multe despre locul asta, in afara de scandalul demolarii cladirilor istorice din zona. Si nu stiu la ce sa ma astept, asa ca, pana la proba contrarie, imi trag pe mine un strat gros de circumspectie, cum ii sade bine omului degraba temator.

Dupa un drum scurt cu masina, ajungem la destinatie. Coboram in aerul fierbinte si prafos si privim in jur: sunt putine blocuri, iar ochii ni se opresc in cladirile istorice lasate in paragina, apoi dau roata, cuprinzand santierul nesfarsit, gunoaiele de prin ganguri si localnicii stransi pe trotuare la vorbe de seara. Ziua e pe cale sa se incheie, iar oamenii au iesit in fata curtilor, sa mai puna tara la cale. 

Inaintam agale si trecem pe langa ultima baie publica functionala din Bucuresti, Grivita, pe care o bag repede in categoria locurilor-de-vazut-macar-o-data-in-viata si unde imi promit sa ajung vara asta. Depasim apoi frizerii demodate, crame modeste cu anunturi simpatice, chioscuri cu firme scorojite. Bag seama, per ansamblu, ca lucrurile se pazesc bine pe aici: tonetele de inghetata au puse deasupra, pentru siguranta, capace de metal inchise cu lacate zdravene, iar unele chioscuri sunt imbracate intr-un grilaj metalic. Ca sa poti da banii si primi produsul, trebuie sa te cocosezi undeva catre un gemulet minuscul, prin care te intelegi cu vanzatoarea. Aproape ca la vorbitor.

Intram apoi in teritoriul adevarat: neasfaltat, cu praful ridicandu-se la fiecare pas, plin de gunoaie, copii si caini vagabonzi. Trecem pe langa un grup de localnici care stau de vorba, asezati in cerc. Sunt la bustul gol, tatuati, cu pielea arsa de soare. Cand ajung in dreptul lor, aud un barbat in varsta explicand indignat celorlalti si aratandu-si piciorul: “Uite-aici, nu stiu ce m-a muscat, da’ m-a muscat, dracu’ sa-l ia!”. Si asta e prima intalnire cu atmosfera adevarata a zonei Matache, intalnire care ma face sa rad singura si ma incalzeste instantaneu pe dinauntru, ca pe-afara nu mai e nevoie, avand in vedere cele 35 de grade.

Ajungem in locul-vedeta al zonei, la Hala Matache, monument istoric pentru care s-au organizat numeroase proteste. Societatea civila incearca sa opreasca demolarea acesteia. Primaria vrea sa ii stearga istoria cu buldozerul in favoarea construirii unui bulevard care ar uni Piata Victoriei de Soseaua de Centura. Aflam ca e printre ultimele hale comerciale din secolul XIX ramase in picioare si ca aici si-a extins afacerile pe vremuri renumitul Matache Macelarul.

Acum, in zona a ramas o piata locala cu produse proaspete si preturi derizorii, cu femei care vand ierburi aromate, flori si legume din gradina. Pe langa piata, alte carciumioare, chioscuri si cantine, din nou cu preturi uimitor de mici (nu stiu unde se mai gasesc ciorbe la 3 lei in Bucuresti, in afara, poate, de cantina Guvernului).

Iesim din piata si o luam din nou la pas prin zona. Cladirile istorice fac fata vremurilor asa cum pot. Unele, chiar daca sunt monumente protejate prin lege, au arborate mandre termopane si antene de satelit. Din altele nu au mai ramas decat zidurile si gaurile in care odata erau ferestre. Majoritatea cladirilor abandonate, indiferent de cum ar fi aratat in timpurile lor bune, sunt acum, fara exceptie, pline de gunoaie.

Gunoaiele si saracia sunt, de fapt, un numitor comun in zona. Magazinele de amanet pe care le intalnesti la tot pasul au lacate mari si sunt supraveheate video. Ghenele dau pe afara si isi raspandesc mirosul pana departe. Un caine slab de-i numeri coastele se ascunde in spatele unor tomberoane cu o carcasa de animal, furata probabil de la vreo macelarie din zona. Copiii se joaca pe strada, aproape in pielea goala, si nu au nicio problema cu asta. Nici eu. Cumva, zona e mai vie si mai calda decat orice viata de noapte din Centrul Vechi sau de pe oriunde.

Trecem pe langa alte carciumi mici, saracacioase, din care se aude zumzet de cheflii. Dintr-una rasuna pana la urechile noastre imnul Romaniei, intonat pitigaiat de catre un localnic destul de vesel pentru ora 8 seara. Si asta e momentul in care locul imi pica de tot cu tronc. Romania asta la scara mai mica inghesuita aici, intr-o bodega putin scufundata in pamant.

Ne apropiem de final, dar mai mergem putin. Pe zidul unei alte cladiri vechi vad scris cu sprayul: “Crama s-a mutat dupa Amanet”, in timp ce o sageata indica directia. Pe o singura carare, la dus. La intors, nu mai garantam. Si din nou mi-e drag de tot locul asta umed, insalubru si haotic, unde femeile ies la poarta, se asaza pe o ladita sau pe un lighean intors cu fundul in sus si se pun pe vorba, unde copiii si cainii vagabonzi cresc la un loc, unde e o mizerie de nedescris si monumentele istorice se sufoca in tone de cabluri si afise publicitare. 

Mi-e drag fiindca simt ca viata palpita aici, chiar daca de sub un strat gros de praf. Viata de aici e ca tara in care traim: dezorganizata si imprevizibila, in ciuda unor legi precise. Saraca, vie si de iubit. Contradictorie. Arunc o ultima privire pe un zid, inainte de a ne intoarce la masina: un alt grafitti care zice “MUIE”. Langa el, scris scurt, curat, de mana, “Priveste cerul”. Plec cu ultimul sfat in minte. Asta e Romania.

Foto: asociatiabucuresti.ro, piatamatache.info

Despre politete

Ma simt total confuza. Nu cred ca o sa pot niciodata sa inteleg oamenii in detaliu. Nu cred ca o sa pot sa fiu vorbareata sau tupeista niciodata. Nu pot sa joc roluri. Urasc rolurile si ma indepartez imediat de oamenii care le joaca, chiar daca imi sunt prieteni.

Nu pot sa am incredere in niste masti, imi pare rau, probabil ca se poarta, dar nu imi iese si nici nu pot sa ma fortez sa imi iasa, pentru ca asta imi produce un dezechilibru inauntru. Din cauza asta nu am “succes”. Din cauza asta ma simt de foarte multe ori ramasa in urma. Tot ce ar trebui sa fac ar fi sa fiu mereu amabila si zambitoare, bagatoare in seama si cu pareri despre orice, chiar daca habar nu as avea despre ce vorbesc. Important ar fi sa vorbesc, chiar daca as spune cele mai mari banalitati posibile. Nu pot sa fac asta. Mi se pare un abuz sa ma bag in liberul arbitru al unui om, sa ii dau sfaturi, sa-i modific constient felul de a fi. Sunt un om, la fel ca si el. Fiecare ar trebui sa isi descopere singur drumul/felul de a fi care ii face bine. Nu pot sa ma dau desteapta fata de altcineva, cand eu insami am atatea de invatat. Nu inteleg cum de altii pot sa o faca, dar asta nu e treaba mea. Prefer sa ma indepartez rapid de astfel de oameni.

Nu stiu daca e corect sau nu, util sau nu, dar stiu sigur ca nu vreau sa schimb atitudinea asta, chiar daca, social vorbind, poate ca ar fi mai bine. Prefer sa fiu catalogata drept antisociala, decat sa ma prefac, sa mint sau sa ma fortez. Nu stiu daca asta face parte din maturizare sau nu. Nu inteleg de ce, daca zambesti si incerci sa nu produci conflicte si sa faci lucrurile corect, esti luat de prost. Nu inteleg de ce calea pe care eu o simt corecta pare o gluma penibila in lumea de afara. Nu inteleg de ce un om ar trebui sa fie “dur”, “smecher”, ironic, “destept” ca parerea lui sa conteze. O parere corecta ramane o parere corecta, indiferent daca e spusa incet sau tare. Sau cel putin asa e in teorie. De multe ori simt ca politetea ma apasa ca o carcasa prea grea. Asa ma fac sa ma simt oamenii din jur, desi eu vad politetea ca pe un mod de a fi, de a trai. Nu imi dau seama unde e greseala. Tot ce stiu (pentru ca intuitia imi spune asa) e ca tupeul si aroganta sunt abuzuri imense, grosolane la adresa celuilalt. Si ca nu am de gand sa le adopt, oricat m-ar costa asta.

Buna, sunt Alina si am diabet. Si as vrea sa am in continuare unde sa ma tratez.

La centrul de diabet “Cristian Serban”, din Buzias, am fost prima oara acum vreo 12 ani. Auzisem pe atunci ca e singurul centru din tara in care tinerii cu diabet sau hemofilie au parte de analize si tratament asa cum ar avea prin spitalele private de afara. Adevarul era pe aproape.

Acolo am avut parte, pentru prima oara, de medici care mi-au explicat pe indelete absolut tot ce doream sa stiu legat de boala mea, calm, civilizat, zambitor. Pentru fiecare pacient exista inclusiv consiliere psihologica sau vizita la capela, daca si-o dorea, lucruri despre care nu m-as fi gandit niciodata ca pot fi oferite de un spital. Am facut tot felul de analize detaliate (tot pentru prima oara, fiindca spitalele romanesti nu asigura asa ceva, nu au nici banii, nici aparatura), am urmat cursuri de educatie medicala (foarte utile), mi-am miscat fundul la sala de sport si la piscina, am fost la masaj medical, pentru ca aveam probleme cu spatele. Toate au fost asigurate gratuit de centrul asta. Tot ce a trebuit eu sa fac a fost sa vreau sa vin.

Intre timp, probabil ca fondurile s-au mai imputinat: anul trecut, cand m-am internat iar acolo, mancarea era proasta, iar personalul, pe alocuri, neglijent. Cu toate astea, treaba mergea in continuare si chiar doar pentru analize, tot merita sa mergi. Asa ca mi-am propus ca in primavara asta sa revin pentru un tratament specializat, care necesita perfuzii zilnice timp de o saptamana si pentru care nu m-as fi internat nici moarta intr-un spital de stat. Nu stiu daca a fost noroc sau nu faptul ca nu am apucat sa-mi programez internarea pentru luna asta.

Zic asta pentru ca, acum doua zile, la centru a izbucnit un incendiu care a “mancat” cam jumatate din cladire. Din fericire, nimeni nu a patit nimic, dar focul a distrus tot acoperisul si etajul doi. La etajul doi mergeam sa ni se faca testele pentru neuropatie. Tot acolo era laboratorul unde, in aceeasi zi de la recoltare, erau gata analizele pentru sange si urina. Probabil ca existau si alte aparaturi la care pacientii nu aveau acces. Oricum ar fi, toate astea sunt distruse acum, la fel si camerele in care erau internati cam 20 de pacienti pe serie. Asta, la etajul doi. Nu stiu in ce stare e etajul 1, cu receptia de inregistrare, sala de mese, bucataria si restul incaperilor pentru pacienti si medicii de garda.

De ce am scris toate astea? Pentru ca e mare, mare nevoie ca acest centru sa fie pus inapoi pe picioare. E singura sansa pentru ca tinerii cu diabet si hemofilie sa inteleaga cat de important e sa aiba grija de ei si sa primeasca un tratament bun, gratuit. Nu mai vorbesc despre cei care au creat acest centru, medicii Viorel Serban si sotia dansului, d-na Margit Serban, in memoria fiului pe care l-au pierdut. Sunt niste oameni foarte buni, foarte calzi si cu un bun-simt imens. Cand i-am scris d-lui Serban ca sa il intreb cum putem ajuta, daca exista un cont pentru donatii, mi-a raspuns dandu-mi contul si adaugand: “numai daca nu va afectează bugetul”. Asta in conditiile in care amandoi au ajutat mii de pacienti in toti anii astia, fara sa le ceara absolut nimic in schimb. Mie mi se pare extraordinar. Cum sunt oamenii astia si ce au facut pana acum.

De-asta las mai jos si contul pentru donatii. Nu stiu daca ghinionul asta stupid va atrage atentia vreunei companii. Nu stiu daca va exista vreun om care sa vrea sa dea macar 10 lei, poate doar cei direct implicati si rudele lor, care inteleg cat de important e ca acest centru sa ramana deschis in continuare. Dar multumesc oricum.

Cont: RO03BRDE360SV17690543600, BRD Buzias, pentru Centrul Medical “Cristian Serban”

Site-ul centrului: http://www.ccserban.ro/
Detalii despre incendiu: http://www.adevarul.ro/locale/timisoara/Pagube-incendiul-centru-Buzias-VIDEO_0_704329564.html#

Noaptea (de groaza a) Muzeelor

Mirosul de porumb fiert nu face discriminare. Aburii dulcegi pleaca de la toneta ambulanta, care a fost instalata un’-doi, si se imprastie democratic in narile tuturor celor care asteapta aici, in fata proaspatului renovat muzeu Antipa.

Unii, norocosii, mai au doar cativa metri pana la muzeu. Altii, insa, asteapta aici, la capatul cozii, "in fundul clasei", fara sa poata parasi randul nici macar pentru o sticla de apa, daca au facut prostia sa vina neinsotiti. Altfel, la intoarcere, vigilentele doamne carunte s-ar autosesiza imediat, mai ceva ca ANI:  "Cum va permiteti sa va bagati in fata?! Ei, cum adica ati fost aici? Noi nu v-am vazut". Of, si porumbul ala miroase asa de bine...

Coada e lunga cat o zi de post, se intinde pana hat - dincolo de Muzeul Taranului. Oamenii s-au coagulat pe trotuar, intr-un fel de cordon ombilical imens si tropaie din cauza frigului care incepe sa le intre in oase, se vaita de spate, de foame sau de pipi. Stau la coada de ore, cu cei mici dupa ei.

Ma fura gandurile: desi seamana cu ea, nu e coada la carne de acum mai bine de 20 de ani. Intre timp, ne-am mai elevat. Cel putin o noapte pe an, foamea curiozitatii invinge foamea stomacului. In Noaptea Muzeelor, pentru ca de-asta suntem toti aici, aproape toate muzeele din Bucuresti isi tin portile deschise pana tarziu. Toata lumea le poate calca pragul, pentru ca accesul e gratuit, si uite ce idee faina!

Sirul gandurilor mi se rupe din cauza unui val inecacios de fum de tigara care vine de la nenea de langa mine si revin brusc la realitate, in mijlocul cozii: “toata lumea” chiar inseamna “toata lumea”. Baietii din dreapta mea se uita la “Robotzi” pe telefon. Rad si comenteaza intre ei: “- Tu de cand n-ai mai vazut? - De la “Pufosenie”. - Aaa, ai ramas in urma rau!”. Fetele din fata sparg seminte si inca mai cred in povesti. Cel putin in “Hansel si Gretel” sigur mai cred, avand in vedere covorul de coji pe care il lasa in urma pentru a nu se rataci la intoarcere, banuiesc. Copiii s-au plictisit si incep sa se fugareasca si sa tipe, doamnele mai schimba o reteta.

Intre timp s-a lasat si noaptea, coada se misca precum ochiul mortului, ma uit din nou la ceas si socotesc in minte: s-au facut trei ore de cand asteptam intrarea la Antipa. Partea buna e ca mai sunt vreo 10 metri pana la muzeu, in vreo jumatate de ora poate om intra si noi, nu de alta, dar nu imi mai simt picioarele, iar pe masura ce distanta scade, nerabdarea si nervozitatea celor din jur creste. Daca s-ar mai baga cineva in fata, cred ca batranelele indignate ar muri cu el de gat. Pot sa spuna si baietii de adineauri, care au incercat sa triseze si pe care jandarmii i-au scos din rand si i-au trimis inapoi, sa stea la coada, dupa ce femeile din jur le-au facut creierii si stima de sine franjuri.

Respectabilele doamne ii mai toaca nitel verbal, dupa care se linistesc: am ajuns intre timp la doar cativa pasi distanta de usa muzeului. Paznicul, cerberul de la intrare, ridica din cand in cand mana ca la Auschwitz, hotarand soarta celor prezenti: ori au scapat si pot intra, ori inca mai trebuie sa astepte, chiar daca sunt atat de aproape. Ne uitam la el ca la dumnezeu. In sfarsit, ne face semn ca putem intra! Am reusit!, iar faptul ca as putea avea la fel de bine si picioare de lemn, ca oricum nici pe astea vii nu le mai simt, nu mai conteaza. Puhoiul se imbulzeste spre usa, “La Mecca, la Mecca!” imi suna mie in cap, in timp ce o doamna mai din spate zice cu o sinceritate dezarmanta: “Dooaamne-ajuta! In sfarsit!”.

O ora mai tarziu, pe la 1, parasesc furnicarul care misuna in continuare in Antipa. Mi-e foame si ma doare tot. Am vazut din fuga - prinsa fiind in roiul de oameni - ursi polari, oase de dinozaur, fluturi, cristale, mumii peruviene si aparatul respirator uman in formol. Ies, cobor treptele muzeului si ma uit in stanga: coada e la fel de trainica si invincibila cum am lasat-o (22.000 de oameni in total, aflu mai tarziu). Ma pierd ca Bubico in noapte si caut din tot sufletul meu de copil toneta de porumb fiert, cu melodia regasirii din “Love story” in cap.

Pentru tataia

Care a intrat de azi intr-o alta dimineata.

RMGC, cianura si viata (de apoi)

Incerc sa fac aici un rezumat al ultimelor actiuni legate de Rosia Montana pentru ca, in ultima vreme, toata povestea cu Rosia s-a precipitat foarte mult. Multumiri, pe aceasta cale lui Basescu, care (cacofonia e intentionata) si-a subestimat din nou alesii, crezand ca daca va spune pe toate posturile TV ca proiectul toxic cu cianuri al RMGC e necesar, lumea o sa-l si creada. Ghinion, efectul a fost invers: tot mai multi oameni au aflat de magaria asta si au inceput sa vocifereze. Public. Prin proteste, flashmoburi, comentarii in presa online, semnand zeci de mii de petitii, cerand stiri impartiale.

Asa se face ca, in ultimele saptamani, la Cluj si la Bucuresti a inceput o mica revolutie. Aproape zilnic, aici s-au organizat diverse evenimente pentru salvarea Rosiei Montane, majoritatea terminandu-se cu retineri ilegale din partea jandarmilor. Excesul lor de zel a culminat cu protestul impotriva cenzurii TVR-ului, din fata sediului televiziunii publice, unde jandarmii au ridicat o feroce si amenintatoare femeie care isi plimba catelul, au bruscat-o, au dus-o la duba si apoi la sectie, toate astea fara a-i spune motivul. Pentru ca acesta nu exista. Trebuia insa facuta o demonstratie de forta, pentru ca activistii sa bage la cap ce li se poate intampla daca mai continua cu “prostia asta”. Daca atitudinea asta abuziva vi se pare cunoscuta, nu doar vi se pare: era o practica obisnuita in perioada comunista.



Intorcandu-ma la actiuni, aseara, in Centrul Vechi din Bucuresti, s-au strans cam 150 de oameni pentru a se “sinucide simbolic in masa” cu cianura pe care Basescu si Boc vor sa ne-o ofere cu atata darnicie. Actiunea era programata pentru ora 20:00, asa ca ne-am indreptat ceva mai devreme spre strada respectiva, impreuna cu palcuri-palcuri de jandarmi. La ora 20:00, totul a mers conform planului: oamenii s-au prefacut ca beau din sticlute cu cianura sau ca inghit pastile de cianura, apoi s-au prabusit pe strada, cu lumanari aprinse pe piept. Totul in liniste, fara nicio vorba, pentru a evita alte conflicte inutile cu jandarmeria. Am stat intinsi timp de 3 minute, dupa care toata lumea s-a ridicat si a plecat acasa, ca si cum nimic nu s-ar fi intamplat. De data asta am fost niste copii egoisti, nu le-am dat jandarmilor nimic cu ce sa se joace, ne pare rau.






Tot ieri, la Cluj, aceeasi actiune a fost facuta de circa 400 de oameni, in ditamai piata, in vazul tuturor. Asta e perfect: avem nevoie de dezmortire, trebuie sa reinvatam sa cerem de-adevaratelea sa ni se respecte opiniile si dorintele. Mi-a placut mult ca atatia oameni au iesit din casa pentru astea 3 minute, ca sa arate ca cianura nu e deloc inofensiva - cum tot spune RMGC, ca cianura nu inseamna viata - cum sucesc ei mereu adevarul, ci inseamna, cel mult, viata de apoi. Aseara, am aprins o lumanare pentru vesnica ei pomenire, dupa ce va fi plecata dintre noi si dintre rosieni.



Credit foto: Costin Cretulescu