Buna, sunt Alina si am diabet. Si as vrea sa am in continuare unde sa ma tratez.

La centrul de diabet “Cristian Serban”, din Buzias, am fost prima oara acum vreo 12 ani. Auzisem pe atunci ca e singurul centru din tara in care tinerii cu diabet sau hemofilie au parte de analize si tratament asa cum ar avea prin spitalele private de afara. Adevarul era pe aproape.

Acolo am avut parte, pentru prima oara, de medici care mi-au explicat pe indelete absolut tot ce doream sa stiu legat de boala mea, calm, civilizat, zambitor. Pentru fiecare pacient exista inclusiv consiliere psihologica sau vizita la capela, daca si-o dorea, lucruri despre care nu m-as fi gandit niciodata ca pot fi oferite de un spital. Am facut tot felul de analize detaliate (tot pentru prima oara, fiindca spitalele romanesti nu asigura asa ceva, nu au nici banii, nici aparatura), am urmat cursuri de educatie medicala (foarte utile), mi-am miscat fundul la sala de sport si la piscina, am fost la masaj medical, pentru ca aveam probleme cu spatele. Toate au fost asigurate gratuit de centrul asta. Tot ce a trebuit eu sa fac a fost sa vreau sa vin.

Intre timp, probabil ca fondurile s-au mai imputinat: anul trecut, cand m-am internat iar acolo, mancarea era proasta, iar personalul, pe alocuri, neglijent. Cu toate astea, treaba mergea in continuare si chiar doar pentru analize, tot merita sa mergi. Asa ca mi-am propus ca in primavara asta sa revin pentru un tratament specializat, care necesita perfuzii zilnice timp de o saptamana si pentru care nu m-as fi internat nici moarta intr-un spital de stat. Nu stiu daca a fost noroc sau nu faptul ca nu am apucat sa-mi programez internarea pentru luna asta.

Zic asta pentru ca, acum doua zile, la centru a izbucnit un incendiu care a “mancat” cam jumatate din cladire. Din fericire, nimeni nu a patit nimic, dar focul a distrus tot acoperisul si etajul doi. La etajul doi mergeam sa ni se faca testele pentru neuropatie. Tot acolo era laboratorul unde, in aceeasi zi de la recoltare, erau gata analizele pentru sange si urina. Probabil ca existau si alte aparaturi la care pacientii nu aveau acces. Oricum ar fi, toate astea sunt distruse acum, la fel si camerele in care erau internati cam 20 de pacienti pe serie. Asta, la etajul doi. Nu stiu in ce stare e etajul 1, cu receptia de inregistrare, sala de mese, bucataria si restul incaperilor pentru pacienti si medicii de garda.

De ce am scris toate astea? Pentru ca e mare, mare nevoie ca acest centru sa fie pus inapoi pe picioare. E singura sansa pentru ca tinerii cu diabet si hemofilie sa inteleaga cat de important e sa aiba grija de ei si sa primeasca un tratament bun, gratuit. Nu mai vorbesc despre cei care au creat acest centru, medicii Viorel Serban si sotia dansului, d-na Margit Serban, in memoria fiului pe care l-au pierdut. Sunt niste oameni foarte buni, foarte calzi si cu un bun-simt imens. Cand i-am scris d-lui Serban ca sa il intreb cum putem ajuta, daca exista un cont pentru donatii, mi-a raspuns dandu-mi contul si adaugand: “numai daca nu va afectează bugetul”. Asta in conditiile in care amandoi au ajutat mii de pacienti in toti anii astia, fara sa le ceara absolut nimic in schimb. Mie mi se pare extraordinar. Cum sunt oamenii astia si ce au facut pana acum.

De-asta las mai jos si contul pentru donatii. Nu stiu daca ghinionul asta stupid va atrage atentia vreunei companii. Nu stiu daca va exista vreun om care sa vrea sa dea macar 10 lei, poate doar cei direct implicati si rudele lor, care inteleg cat de important e ca acest centru sa ramana deschis in continuare. Dar multumesc oricum.

Cont: RO03BRDE360SV17690543600, BRD Buzias, pentru Centrul Medical “Cristian Serban”

Site-ul centrului: http://www.ccserban.ro/
Detalii despre incendiu: http://www.adevarul.ro/locale/timisoara/Pagube-incendiul-centru-Buzias-VIDEO_0_704329564.html#

Noaptea (de groaza a) Muzeelor

Mirosul de porumb fiert nu face discriminare. Aburii dulcegi pleaca de la toneta ambulanta, care a fost instalata un’-doi, si se imprastie democratic in narile tuturor celor care asteapta aici, in fata proaspatului renovat muzeu Antipa.

Unii, norocosii, mai au doar cativa metri pana la muzeu. Altii, insa, asteapta aici, la capatul cozii, "in fundul clasei", fara sa poata parasi randul nici macar pentru o sticla de apa, daca au facut prostia sa vina neinsotiti. Altfel, la intoarcere, vigilentele doamne carunte s-ar autosesiza imediat, mai ceva ca ANI:  "Cum va permiteti sa va bagati in fata?! Ei, cum adica ati fost aici? Noi nu v-am vazut". Of, si porumbul ala miroase asa de bine...

Coada e lunga cat o zi de post, se intinde pana hat - dincolo de Muzeul Taranului. Oamenii s-au coagulat pe trotuar, intr-un fel de cordon ombilical imens si tropaie din cauza frigului care incepe sa le intre in oase, se vaita de spate, de foame sau de pipi. Stau la coada de ore, cu cei mici dupa ei.

Ma fura gandurile: desi seamana cu ea, nu e coada la carne de acum mai bine de 20 de ani. Intre timp, ne-am mai elevat. Cel putin o noapte pe an, foamea curiozitatii invinge foamea stomacului. In Noaptea Muzeelor, pentru ca de-asta suntem toti aici, aproape toate muzeele din Bucuresti isi tin portile deschise pana tarziu. Toata lumea le poate calca pragul, pentru ca accesul e gratuit, si uite ce idee faina!

Sirul gandurilor mi se rupe din cauza unui val inecacios de fum de tigara care vine de la nenea de langa mine si revin brusc la realitate, in mijlocul cozii: “toata lumea” chiar inseamna “toata lumea”. Baietii din dreapta mea se uita la “Robotzi” pe telefon. Rad si comenteaza intre ei: “- Tu de cand n-ai mai vazut? - De la “Pufosenie”. - Aaa, ai ramas in urma rau!”. Fetele din fata sparg seminte si inca mai cred in povesti. Cel putin in “Hansel si Gretel” sigur mai cred, avand in vedere covorul de coji pe care il lasa in urma pentru a nu se rataci la intoarcere, banuiesc. Copiii s-au plictisit si incep sa se fugareasca si sa tipe, doamnele mai schimba o reteta.

Intre timp s-a lasat si noaptea, coada se misca precum ochiul mortului, ma uit din nou la ceas si socotesc in minte: s-au facut trei ore de cand asteptam intrarea la Antipa. Partea buna e ca mai sunt vreo 10 metri pana la muzeu, in vreo jumatate de ora poate om intra si noi, nu de alta, dar nu imi mai simt picioarele, iar pe masura ce distanta scade, nerabdarea si nervozitatea celor din jur creste. Daca s-ar mai baga cineva in fata, cred ca batranelele indignate ar muri cu el de gat. Pot sa spuna si baietii de adineauri, care au incercat sa triseze si pe care jandarmii i-au scos din rand si i-au trimis inapoi, sa stea la coada, dupa ce femeile din jur le-au facut creierii si stima de sine franjuri.

Respectabilele doamne ii mai toaca nitel verbal, dupa care se linistesc: am ajuns intre timp la doar cativa pasi distanta de usa muzeului. Paznicul, cerberul de la intrare, ridica din cand in cand mana ca la Auschwitz, hotarand soarta celor prezenti: ori au scapat si pot intra, ori inca mai trebuie sa astepte, chiar daca sunt atat de aproape. Ne uitam la el ca la dumnezeu. In sfarsit, ne face semn ca putem intra! Am reusit!, iar faptul ca as putea avea la fel de bine si picioare de lemn, ca oricum nici pe astea vii nu le mai simt, nu mai conteaza. Puhoiul se imbulzeste spre usa, “La Mecca, la Mecca!” imi suna mie in cap, in timp ce o doamna mai din spate zice cu o sinceritate dezarmanta: “Dooaamne-ajuta! In sfarsit!”.

O ora mai tarziu, pe la 1, parasesc furnicarul care misuna in continuare in Antipa. Mi-e foame si ma doare tot. Am vazut din fuga - prinsa fiind in roiul de oameni - ursi polari, oase de dinozaur, fluturi, cristale, mumii peruviene si aparatul respirator uman in formol. Ies, cobor treptele muzeului si ma uit in stanga: coada e la fel de trainica si invincibila cum am lasat-o (22.000 de oameni in total, aflu mai tarziu). Ma pierd ca Bubico in noapte si caut din tot sufletul meu de copil toneta de porumb fiert, cu melodia regasirii din “Love story” in cap.

Pentru tataia

Care a intrat de azi intr-o alta dimineata.

RMGC, cianura si viata (de apoi)

Incerc sa fac aici un rezumat al ultimelor actiuni legate de Rosia Montana pentru ca, in ultima vreme, toata povestea cu Rosia s-a precipitat foarte mult. Multumiri, pe aceasta cale lui Basescu, care (cacofonia e intentionata) si-a subestimat din nou alesii, crezand ca daca va spune pe toate posturile TV ca proiectul toxic cu cianuri al RMGC e necesar, lumea o sa-l si creada. Ghinion, efectul a fost invers: tot mai multi oameni au aflat de magaria asta si au inceput sa vocifereze. Public. Prin proteste, flashmoburi, comentarii in presa online, semnand zeci de mii de petitii, cerand stiri impartiale.

Asa se face ca, in ultimele saptamani, la Cluj si la Bucuresti a inceput o mica revolutie. Aproape zilnic, aici s-au organizat diverse evenimente pentru salvarea Rosiei Montane, majoritatea terminandu-se cu retineri ilegale din partea jandarmilor. Excesul lor de zel a culminat cu protestul impotriva cenzurii TVR-ului, din fata sediului televiziunii publice, unde jandarmii au ridicat o feroce si amenintatoare femeie care isi plimba catelul, au bruscat-o, au dus-o la duba si apoi la sectie, toate astea fara a-i spune motivul. Pentru ca acesta nu exista. Trebuia insa facuta o demonstratie de forta, pentru ca activistii sa bage la cap ce li se poate intampla daca mai continua cu “prostia asta”. Daca atitudinea asta abuziva vi se pare cunoscuta, nu doar vi se pare: era o practica obisnuita in perioada comunista.



Intorcandu-ma la actiuni, aseara, in Centrul Vechi din Bucuresti, s-au strans cam 150 de oameni pentru a se “sinucide simbolic in masa” cu cianura pe care Basescu si Boc vor sa ne-o ofere cu atata darnicie. Actiunea era programata pentru ora 20:00, asa ca ne-am indreptat ceva mai devreme spre strada respectiva, impreuna cu palcuri-palcuri de jandarmi. La ora 20:00, totul a mers conform planului: oamenii s-au prefacut ca beau din sticlute cu cianura sau ca inghit pastile de cianura, apoi s-au prabusit pe strada, cu lumanari aprinse pe piept. Totul in liniste, fara nicio vorba, pentru a evita alte conflicte inutile cu jandarmeria. Am stat intinsi timp de 3 minute, dupa care toata lumea s-a ridicat si a plecat acasa, ca si cum nimic nu s-ar fi intamplat. De data asta am fost niste copii egoisti, nu le-am dat jandarmilor nimic cu ce sa se joace, ne pare rau.






Tot ieri, la Cluj, aceeasi actiune a fost facuta de circa 400 de oameni, in ditamai piata, in vazul tuturor. Asta e perfect: avem nevoie de dezmortire, trebuie sa reinvatam sa cerem de-adevaratelea sa ni se respecte opiniile si dorintele. Mi-a placut mult ca atatia oameni au iesit din casa pentru astea 3 minute, ca sa arate ca cianura nu e deloc inofensiva - cum tot spune RMGC, ca cianura nu inseamna viata - cum sucesc ei mereu adevarul, ci inseamna, cel mult, viata de apoi. Aseara, am aprins o lumanare pentru vesnica ei pomenire, dupa ce va fi plecata dintre noi si dintre rosieni.



Credit foto: Costin Cretulescu

Diabetul e bun. Iti da curaj.

Scriu acum dintr-un spital de pe langa Timisoara. E al nu stiu catelea in care ma aflu in astia 28 de ani. Am ramas singura in camera dupa niste rezultate de analize si o discutie cu doctorita. E unul din momentele alea cand ti se face liniste in cap, desi cumva iti vine sa si urli nitel, asa, de gust. E momentul ala in care te uiti in urma si tot ce iti e mai la indemana pe moment e sa faci contorizari: 25 de ani de diabet, aproximativ 30.000 de injectii, patru come, tratamente repetate cu laser la ochi, amnezii, comportamente urate din partea anumitor oameni din jur strict pe criteriul bolii.

Au fost si parti bune: prietenii de durata, invataturi, o anumita disciplina prinsa inca din copilarie, tabere in regim de spital, e adevarat, dar au fost totusi tabere cu alti copii ”de felul tau” si cu toata distractia inconstienta de care esti in stare cand esti mai mic.

Si mai e o parte buna: faptul ca toate acele contorizari negative de mai sus te calesc in timp. Te fac sa strangi din dinti. Si din ochi, atunci cand iti vine sa plangi. Chiar si atunci cand cireasa finala si oficiala de pe tort e ca nu ai voie sa faci propriii copii. Ca ”asta e, cel mai rational ar fi sa faci o adoptie”. Cel mai rational.

E o situatie in care, daca nu lasi intamplarile sa vina si sa treaca, e destul de simplu sa o iei pe aratura dupa cativa zeci de ani de boala. Sa nu te mai simti sigur pe tine, puternic, capabil. Sa nu mai ai incredere in reactiile propriului corp, in propria memorie, in starile interioare despre care nu mai stii daca se datoreaza spiritului tau sau vreunei substante lipsa din organism. Nimic nu mai e sigur.

Cu toate astea, faci cumva si treci peste. E ca pe front, trebuie sa fii acolo, atunci cand e nevoie. Nu ai cum sa iti lasi sacosa la rand, sperand sa iti faca altcineva treaba. Lasi totul sa curga prin sita si speri sa iti tii mintea limpede cat mai mult timp posibil de acum incolo. Alungi gandul ca la un moment dat vei fi total dependent de cineva. Alungi gandul ca tu nu esti ”normal”, asa cum au avut grija destui sa iti reaminteasca pana acum, desi ti-ai dorit toata viata sa fii.

E o lupta de fiecare zi, in cele mai mici detalii. Te face sa fii mai puternic, nu neaparat mai indarjit. Mai exigent cu tine si cu ceilalti. Cu toate astea, uneori e greu atunci cand nu vrei decat o familie a ta, o viata normala, iar cel de langa tine nu are curajul sa-ti ofere nici macar asta. Asa ca, din punctul asta de vedere, diabetul e bun: te face sa dobandesti un curaj calculat si de durata.

Tocmai de-asta n-as renunta la el. Tocmai de-asta am invatat sa renunt, in schimb, la cei lipsiti de indrazneala si optimism. Eu o sa merg inainte, incet, ca un fel de fiinta chitinoasa care rezista la orice, judecand cel putin dupa carapacea groasa. Despre lasi, nu sunt atat de sigura.

Kafka era politist?

Din ciclul "Absurdul s-a nascut in Romania", sun azi la politie, ca sa ma lamureasca cineva legat de niste acte pentru cazierul judiciar. Naiva de mine se astepta sa ii raspunda direct o persoana din aia vie, articulata, care te poate ajuta cu raspunsuri in cateva secunde. Ei bine, aveam sa invat rapid ca nu.

De la sectia de politie nr. 14 (aflata, poate nu intamplator, pe strada Oitelor), imi raspunde un robot. Vocea feminina ma avertizeaza ca apelul e taxabil si ca pentru apel gratuit, sa sun la 112 (cum ar veni, "daca vreti sa va distrati gratis, incercati la fraierii aia de la Urgente, ca si-asa ne degreveaza pe noi de mai multe responsabilitati"). Acelasi anunt urmeaza apoi si in limbi straine, timp de vreun minut (poate ca nu sunasem degeaba, poate ca ipotetic imi intra si mie hotul in casa, dar ce atata adrenalina, mai bine te relaxezi nitel invatand engleza cu Politia Romana).

Apoi, robotul ma indeamna sa apas tasta 1 pentru informatii suplimentare legate de cazier. Apas entuziasmata. Nimic. Mai apas o data. Nimic, liniste totala. Nici salut, nici du-te-n doamne iarta-ma. Pur si simplu am ajuns la un capat mort. Inchid si reformez. Ascult din nou toata poliloghia taxabila, pentru ca in final sa apas tasta 4, ca sa vorbesc direct cu un politist. Dupa ce apas tasta 4, telefonul mi se inchide automat. Inchid si mai sun o data, fixata deja obsesiv pe tasta 4. Telefonul mi se mai inchide o data, la fel de automat. Pe scurt, nu am reusit sa aflu absolut nimic despre niste simple documente, nu am nici macar o explicatie pentru care o chestie atat de simpla devine atat de absurd de greu de rezolvat.

In concluzie, daca ai nevoie de ajutor, mai bine il iei pe hot si va duceti impreuna la o bere, sa va cunoasteti mai bine, decat sa pui baza pe o politie de doi lei. In sensul de "taxabila", desigur.

Foto: staupe.net

Mostenirea de "daca"

Cred ca piticii se jucau elasticul cu firele din panza de paianjen. De fapt, desigur, incercam sa inlatur niste ganduri pe care nu voiam sa le mai mestec, inventand astfel tot felul de surogate care sa ma tina departe de ceea ce ma preocupa.

As fi vrut sa aflu, de fapt, de la ce distanta i se simtea caldura palmei si daca, apropiindu-mi si eu palma de a sa, intre ele s-ar fi creat un fulger globular mic si discret. Voiam sa stiu daca are limba neteda si care dintre cele patru gusturi ii place cel mai mult. Daca si persoanei asteia i se pare ca aluneca prea incet pe tobogan, franand fara sa vrea cu picioarele prea mari, neregulamentare. Daca a lins vreodata pietre, doar pentru a le vedea apoi in nuante mai vii. Daca viseaza colorat. Daca ii scapa cotul de pe masa atunci cand isi tine fata in maini si rade prea tare. Cat de repede respira in tacerea de dupa orgasm. Ce si-ar trece in testament. Daca stie sa fluiere cu degetele.

Daca are varful limbii despicat si daca stie cum, in timp, am invatat sa-i recunosc prin piele vibratiile pasilor, chiar inainte de a se ivi in raza vizuala.