Cred ca piticii se jucau elasticul cu firele din panza de paianjen. De fapt, desigur, incercam sa inlatur niste ganduri pe care nu voiam sa le mai mestec, inventand astfel tot felul de surogate care sa ma tina departe de ceea ce ma preocupa.
As fi vrut sa aflu, de fapt, de la ce distanta i se simtea caldura palmei si daca, apropiindu-mi si eu palma de a sa, intre ele s-ar fi creat un fulger globular mic si discret. Voiam sa stiu daca are limba neteda si care dintre cele patru gusturi ii place cel mai mult. Daca si persoanei asteia i se pare ca aluneca prea incet pe tobogan, franand fara sa vrea cu picioarele prea mari, neregulamentare. Daca a lins vreodata pietre, doar pentru a le vedea apoi in nuante mai vii. Daca viseaza colorat. Daca ii scapa cotul de pe masa atunci cand isi tine fata in maini si rade prea tare. Cat de repede respira in tacerea de dupa orgasm. Ce si-ar trece in testament. Daca stie sa fluiere cu degetele.
Daca are varful limbii despicat si daca stie cum, in timp, am invatat sa-i recunosc prin piele vibratiile pasilor, chiar inainte de a se ivi in raza vizuala.
Pastrati Rosia verde!
Friday, June 10, 2011
Tuesday, May 24, 2011
Minunea sonora
Sunt cativa oameni in care am incredere fara sa-i fi cunoscut. Printre ei se numara neconditionat Mihnea Maruta si randurile lui mereu concise, limpezi si calde. Un altul e Alexandru Tomescu, violonistul-minune.
Uneori am norocul sa primesc exact ce vreau. Am vrut sa merg la concertul lui Tomescu de la Sala Radio, in cadrul turneului Stradivarius pe care l-a sustinut prin toata tara. Biletele se epuizasera in doar cateva zile de la anuntare, deci nu parea sa mai fie vreo sansa sa intru in sala aia. Dar cand iti doresti ceva foarte mult, cumva lucrul ala o sa ti se intample, daca e benefic pentru tine. Chiar cu o zi inainte de concert, am castigat o invitatie.
In seara urmatoare, m-am asezat cu oarecare emotie la trei randuri de scena pe care urmau sa se auda o vioara Stradivarius si cele 24 de Capricii ale lui Paganini. Nu stiam la ce ar trebui sa ma astept si, cum doar foarte rar mi se intampla, nici nu am vrut sa ma documentez dinainte. Am lasat youtube-ul si articolele despre concertele anterioare pentru o alta ocazie, vrand doar sa gust surpriza, oricum ar fi fost ea.
Incerc sa imi aduc aminte care a fost ultimul concert la care sa fi plans. Nu reusesc. Nu am mai auzit pe nimeni care sa cante asa. Nu am stiut pana acum ca vioara se poate transforma intr-o fiinta umana, ca un om se poate completa cu ea asa incat sa fie clar ca lumina zilei ca nu mai e loc de nimic in sfera lor de yin si yang.
Jur ca am simtit cum vioara asta de 300 de ani se transforma uneori in ceva viu, iar ca Tomescu devine cateodata un instrument. Un instrument foarte fin, care vibreaza la cea mai mica atingere, un instrument alimentat de dragoste si de vointa.
Vioara e cu siguranta ceva viu. Are un suflet la vedere. La fiecare atingere a arcusului, din corzile ei iese un fum fin, un abur extrem de delicat, care se subtiaza sau se ingroasa in functie de cat de furios se plimba arcusul sau nu. Cu cat arcusul e mai pasional, cu atat sufletul viorii iese din ea mai mult.
Vioara inseamna curbe, solduri, linii dulci, foarte multa munca, atentie si migala, o grija obsesiva pentru detalii. Nu e o femeie, e mult mai mult de atat. Fara o dragoste incredibila intre ea si violonist, amandoi raman muti. Pe gandurile acestea a inceput Capriciul 21 – “Amoroso”, in care mainile lui din carne mangaie neincetat corpul ei din lemn.
Un Stradivarius e o minune. Procesul lung si laborios prin care un copac mare si greu, luat dintre ai lui, cei care raman in continuare sa se bucure de soare si de vant, ajunge sa se transforme intr-o cutie mica, fragila, care scoate niste sunete divine, e o minune. Felul in care el, violonistul, si ea, muza, lucreaza impreuna ca sa cante pe doua tonalitati in acelasi timp sau sa imite din doar cateva corzi sunetele unei fanfare, ale unui cimpoi sau ale rasului unui diavol, e o minune.
Lemnul se transforma ca un copil sub influenta multor maini care il masoara, il taie la milimetru, il sculpteaza, il slefuiesc, il lacuiesc, il catifeleaza. Pregatirea viorii e nu un ritual al mecanicii, ci al sufletului. Fara un maestru care s-o stapaneasca insa, s-o inteleaga, s-o struneasca, s-o iubeasca, sa ii transfere ceva din el iar el, la randul sau, sa primeasca inauntru particulele de lemn lacuit, nu poate exista creatie.
Creatia e ceva divin. Gandeam asta la sfarsit, in aplauzele care au tinut, probabil, aproape un sfert de ora. Nu aveam cum sa ma insel, nu avea cum sa nu fie asta concluzia serii. Macar doar pentru faptul ca, in timp ce eu incercam sa-mi inghit nodul din gat, batranul de langa mine mi-a strigat fericit, aplaudand, “E pur si simplu dumnezeiesc!”.
Capriciul 24, Paganini
Surse foto: audreystonephotography.blogspot.com, miglo.net, houghviolins.com, tarisio.com.
Uneori am norocul sa primesc exact ce vreau. Am vrut sa merg la concertul lui Tomescu de la Sala Radio, in cadrul turneului Stradivarius pe care l-a sustinut prin toata tara. Biletele se epuizasera in doar cateva zile de la anuntare, deci nu parea sa mai fie vreo sansa sa intru in sala aia. Dar cand iti doresti ceva foarte mult, cumva lucrul ala o sa ti se intample, daca e benefic pentru tine. Chiar cu o zi inainte de concert, am castigat o invitatie.
In seara urmatoare, m-am asezat cu oarecare emotie la trei randuri de scena pe care urmau sa se auda o vioara Stradivarius si cele 24 de Capricii ale lui Paganini. Nu stiam la ce ar trebui sa ma astept si, cum doar foarte rar mi se intampla, nici nu am vrut sa ma documentez dinainte. Am lasat youtube-ul si articolele despre concertele anterioare pentru o alta ocazie, vrand doar sa gust surpriza, oricum ar fi fost ea.
Incerc sa imi aduc aminte care a fost ultimul concert la care sa fi plans. Nu reusesc. Nu am mai auzit pe nimeni care sa cante asa. Nu am stiut pana acum ca vioara se poate transforma intr-o fiinta umana, ca un om se poate completa cu ea asa incat sa fie clar ca lumina zilei ca nu mai e loc de nimic in sfera lor de yin si yang.
Jur ca am simtit cum vioara asta de 300 de ani se transforma uneori in ceva viu, iar ca Tomescu devine cateodata un instrument. Un instrument foarte fin, care vibreaza la cea mai mica atingere, un instrument alimentat de dragoste si de vointa.
Vioara e cu siguranta ceva viu. Are un suflet la vedere. La fiecare atingere a arcusului, din corzile ei iese un fum fin, un abur extrem de delicat, care se subtiaza sau se ingroasa in functie de cat de furios se plimba arcusul sau nu. Cu cat arcusul e mai pasional, cu atat sufletul viorii iese din ea mai mult.
Vioara inseamna curbe, solduri, linii dulci, foarte multa munca, atentie si migala, o grija obsesiva pentru detalii. Nu e o femeie, e mult mai mult de atat. Fara o dragoste incredibila intre ea si violonist, amandoi raman muti. Pe gandurile acestea a inceput Capriciul 21 – “Amoroso”, in care mainile lui din carne mangaie neincetat corpul ei din lemn.
Un Stradivarius e o minune. Procesul lung si laborios prin care un copac mare si greu, luat dintre ai lui, cei care raman in continuare sa se bucure de soare si de vant, ajunge sa se transforme intr-o cutie mica, fragila, care scoate niste sunete divine, e o minune. Felul in care el, violonistul, si ea, muza, lucreaza impreuna ca sa cante pe doua tonalitati in acelasi timp sau sa imite din doar cateva corzi sunetele unei fanfare, ale unui cimpoi sau ale rasului unui diavol, e o minune.
Lemnul se transforma ca un copil sub influenta multor maini care il masoara, il taie la milimetru, il sculpteaza, il slefuiesc, il lacuiesc, il catifeleaza. Pregatirea viorii e nu un ritual al mecanicii, ci al sufletului. Fara un maestru care s-o stapaneasca insa, s-o inteleaga, s-o struneasca, s-o iubeasca, sa ii transfere ceva din el iar el, la randul sau, sa primeasca inauntru particulele de lemn lacuit, nu poate exista creatie.
Creatia e ceva divin. Gandeam asta la sfarsit, in aplauzele care au tinut, probabil, aproape un sfert de ora. Nu aveam cum sa ma insel, nu avea cum sa nu fie asta concluzia serii. Macar doar pentru faptul ca, in timp ce eu incercam sa-mi inghit nodul din gat, batranul de langa mine mi-a strigat fericit, aplaudand, “E pur si simplu dumnezeiesc!”.
Capriciul 24, Paganini
Surse foto: audreystonephotography.blogspot.com, miglo.net, houghviolins.com, tarisio.com.
Tuesday, March 29, 2011
Cinematografe din alt film
Ca şi “pelicula” de imagini şi experienţe care alcătuiesc amintirile, deci şi identitatea ta ca fiinţă, la fel se întâmplă şi în cazul unei “fiinţe” mai mari, Bucureştiul. Identitatea lui culturală se măsoară şi prin clădirile sale ridicate înainte şi în timpul perioadei interbelice, dar şi prin evenimentele mondene de mai apoi, de care bucureştenii cu ştaif se bucurau de fiecare dată când ieşeau la promenadă, la teatrele de vară sau la cinema.
În perioada interbelică, Bucureştiul a fost unul dintre cele mai prolifice oraşe europene din punct de vedere cultural. Cei care au prins acele vremuri îşi amintesc bulevardele inundate la sfârşit de săptămână de valuri de oameni ieşiţi la un alt fel de “clubbing”: în loc să vâneze cluburile şi mall-urile, băteau centrul în căutarea unei piese de teatru, a unei reprezentaţii în aer liber, dar mai ales a unui film.
Cinema Feroviar - în trecut
Asta fiindcă, în trecut, bucureştenii aveau şi de unde alege: circa 20 de cinematografe de stat, printre care Aurora, Flamura sau Drumul Sării, erau răspândite în tot oraşul. Din cauza cutremurelor, incendiilor sau pur şi simplu a indiferenţei autorităţilor, în zilele noastre poţi număra pe degetele de la o mână sălile de film rămase în picioare. Acestea încă mai păstrează o istorie de zeci de ani, deşi se află într-o stare deplorabilă. Din unele, precum Popular sau Griviţa, au mai rămas doar nişte pereţi căscaţi, fără tavan, podele şi geamuri, afişând un fel de glorie tristă a unei perioade în care oamenii se înghesuiau la cozi interminabile pentru a-şi vedea actorii preferaţi.
Cinema Feroviar - azi
Azi, sălile care au supravieţuit regimului post-decembrist – Corso, Europa, Patria, Scala sau Gloria - sunt un fel de glumă pe lângă cinematografele din mall-uri. Friguroase, sărăcăcioase, cu scaune incomode şi sonorizare slabă, se luptă să supravieţuiască în ciuda lipsei de fonduri necesare renovărilor. Altele, situate central, precum Patria, au avut parte de o soartă ceva mai bună, beneficiind de mai mulţi spectatori şi de câteva îmbunătăţiri.
În ciuda condiţiilor pentru care nu foarte mulţi sunt dispuşi să se „sacrifice”, în aceste vechi săli se organizează uneori festivaluri de film, „perfuzii cu sânge proaspăt” din punct de vedere financiar, aducând venituri necesare supravieţuirii.
Iar acum urmează porţia de idealism. :) E adevărat că nu putem influenta alocarea de fonduri pentru renovări. Putem însă să vizităm sălile Corso, Europa, Patria, Scala sau Gloria cu simpatie, ca pe nişte rude în vârstă în casa cărora, deşi miroase a naftalină, regăsim o atmosferă aflată pe cale de dispariţie. Putem să plătim mai des câte un bilet nu doar pentru a vedea filme clasice, ci şi pentru a ajuta aceste cinematografe să meargă mai departe. Câteva detalii despre două astfel de venerabile săli:
Gloria (demult apusă)
La Gloria, cinematograful din Titan construit acum 40 de ani, se vine musai cu nostalgia la purtător, cu punga de pufuleţi şi cu Brifcorul în rucsac, pentru că sala asta e încremenită în timp. Practic, te aştepţi în orice moment ca cineva să-ţi ofere o bragă sau o îngheţată ambalată ca un pachet de unt, având în vedere că mobilierul, doamnele de la ghişeu, afişele, ce să mai, locul pe de-a întregul pare oprit într-o atmosferă de acum 20-30 de ani. Cu toate că aici rulează un singur film de patru ori pe zi, o vizită la Gloria e o experienţă pe care n-o uiţi prea uşor, recomandată mai ales oamenilor care ştiu cum arătau cinematografele înainte de Revoluţie şi care, nu în ultimul rând, au simţul umorului. Sincer, nici nu mai contează la ce film mergi, pentru că Gloria merită vizitat mai ales pentru atmosfera prăfuită şi extrem de simpatică. Nişte investiţii cu cap l-ar putea retransforma într-un cinema respectabil, având în vedere că poate adăposti 500 de spectatori, în medie de două ori mai mult decât un cinematograf de mall.
Intrarea în Europa
In cinema Europa mai precis, cel de pe Calea Moşilor, care a avut parte de o soartă ceva mai bună. Sala e mai curată şi arată mai bine decât Gloria, chit că are o capacitate mai mică, de 274 de locuri. Faptul că se află într-o zonă mai apropiată de centru îl transformă într-un loc bun pentru găzduirea festivalurilor, ceea ce nu înseamnă totuşi că în restul timpului spectatorii se înghesuie la film. Păcat, pentru că biletul e mai mult decât accesibil, având tarif unic de 5 lei.
Pentru că deja m-am lungit prea mult, nu mai vreau să adaug decât că cinematografele de epocă sunt mărturii ale unor vremuri trecute, extrem de importante pentru memoria oraşului. Distrugerea sau abandonarea lor echivalează, din punct de vedere al identităţii, cu un bolnav de Alzheimer căruia i se şterg progresiv amintirile despre sine, prietenii şi familia lui: reperele îi dispar rând pe rând, ajungând în final să nu mai ştie cine e. Ajungând adică, în final, extrem de vulnerabil, fără nicio capacitate de discernere şi de apărare concretă împotriva evenimentelor din afară. Fără renovarea sălilor de cinema, de teatru sau a teatrelor de vară, fără conservarea acestor minime dovezi ale trecutului, Bucureştiul e într-un real pericol de a se îmbolnăvi de Alzheimer cultural. Am mai menţionat că, odată instalată, boala asta merge până la capăt şi că nu e tratabilă?
Credite foto: romaniafilm.ro, rezistenta.net
În perioada interbelică, Bucureştiul a fost unul dintre cele mai prolifice oraşe europene din punct de vedere cultural. Cei care au prins acele vremuri îşi amintesc bulevardele inundate la sfârşit de săptămână de valuri de oameni ieşiţi la un alt fel de “clubbing”: în loc să vâneze cluburile şi mall-urile, băteau centrul în căutarea unei piese de teatru, a unei reprezentaţii în aer liber, dar mai ales a unui film.
Cinema Feroviar - în trecut
Asta fiindcă, în trecut, bucureştenii aveau şi de unde alege: circa 20 de cinematografe de stat, printre care Aurora, Flamura sau Drumul Sării, erau răspândite în tot oraşul. Din cauza cutremurelor, incendiilor sau pur şi simplu a indiferenţei autorităţilor, în zilele noastre poţi număra pe degetele de la o mână sălile de film rămase în picioare. Acestea încă mai păstrează o istorie de zeci de ani, deşi se află într-o stare deplorabilă. Din unele, precum Popular sau Griviţa, au mai rămas doar nişte pereţi căscaţi, fără tavan, podele şi geamuri, afişând un fel de glorie tristă a unei perioade în care oamenii se înghesuiau la cozi interminabile pentru a-şi vedea actorii preferaţi.
Cinema Feroviar - azi
Azi, sălile care au supravieţuit regimului post-decembrist – Corso, Europa, Patria, Scala sau Gloria - sunt un fel de glumă pe lângă cinematografele din mall-uri. Friguroase, sărăcăcioase, cu scaune incomode şi sonorizare slabă, se luptă să supravieţuiască în ciuda lipsei de fonduri necesare renovărilor. Altele, situate central, precum Patria, au avut parte de o soartă ceva mai bună, beneficiind de mai mulţi spectatori şi de câteva îmbunătăţiri.
În ciuda condiţiilor pentru care nu foarte mulţi sunt dispuşi să se „sacrifice”, în aceste vechi săli se organizează uneori festivaluri de film, „perfuzii cu sânge proaspăt” din punct de vedere financiar, aducând venituri necesare supravieţuirii.
Iar acum urmează porţia de idealism. :) E adevărat că nu putem influenta alocarea de fonduri pentru renovări. Putem însă să vizităm sălile Corso, Europa, Patria, Scala sau Gloria cu simpatie, ca pe nişte rude în vârstă în casa cărora, deşi miroase a naftalină, regăsim o atmosferă aflată pe cale de dispariţie. Putem să plătim mai des câte un bilet nu doar pentru a vedea filme clasice, ci şi pentru a ajuta aceste cinematografe să meargă mai departe. Câteva detalii despre două astfel de venerabile săli:
Gloria (demult apusă)
La Gloria, cinematograful din Titan construit acum 40 de ani, se vine musai cu nostalgia la purtător, cu punga de pufuleţi şi cu Brifcorul în rucsac, pentru că sala asta e încremenită în timp. Practic, te aştepţi în orice moment ca cineva să-ţi ofere o bragă sau o îngheţată ambalată ca un pachet de unt, având în vedere că mobilierul, doamnele de la ghişeu, afişele, ce să mai, locul pe de-a întregul pare oprit într-o atmosferă de acum 20-30 de ani. Cu toate că aici rulează un singur film de patru ori pe zi, o vizită la Gloria e o experienţă pe care n-o uiţi prea uşor, recomandată mai ales oamenilor care ştiu cum arătau cinematografele înainte de Revoluţie şi care, nu în ultimul rând, au simţul umorului. Sincer, nici nu mai contează la ce film mergi, pentru că Gloria merită vizitat mai ales pentru atmosfera prăfuită şi extrem de simpatică. Nişte investiţii cu cap l-ar putea retransforma într-un cinema respectabil, având în vedere că poate adăposti 500 de spectatori, în medie de două ori mai mult decât un cinematograf de mall.
Intrarea în Europa
In cinema Europa mai precis, cel de pe Calea Moşilor, care a avut parte de o soartă ceva mai bună. Sala e mai curată şi arată mai bine decât Gloria, chit că are o capacitate mai mică, de 274 de locuri. Faptul că se află într-o zonă mai apropiată de centru îl transformă într-un loc bun pentru găzduirea festivalurilor, ceea ce nu înseamnă totuşi că în restul timpului spectatorii se înghesuie la film. Păcat, pentru că biletul e mai mult decât accesibil, având tarif unic de 5 lei.
Pentru că deja m-am lungit prea mult, nu mai vreau să adaug decât că cinematografele de epocă sunt mărturii ale unor vremuri trecute, extrem de importante pentru memoria oraşului. Distrugerea sau abandonarea lor echivalează, din punct de vedere al identităţii, cu un bolnav de Alzheimer căruia i se şterg progresiv amintirile despre sine, prietenii şi familia lui: reperele îi dispar rând pe rând, ajungând în final să nu mai ştie cine e. Ajungând adică, în final, extrem de vulnerabil, fără nicio capacitate de discernere şi de apărare concretă împotriva evenimentelor din afară. Fără renovarea sălilor de cinema, de teatru sau a teatrelor de vară, fără conservarea acestor minime dovezi ale trecutului, Bucureştiul e într-un real pericol de a se îmbolnăvi de Alzheimer cultural. Am mai menţionat că, odată instalată, boala asta merge până la capăt şi că nu e tratabilă?
Credite foto: romaniafilm.ro, rezistenta.net
Friday, February 4, 2011
Rosia Montana, 1880 de ani de istorie si petrecerea de dupa :)
Duminica, 6 februarie, incepand cu ora 16:00, Clubul Taranului gazduieste „Ziua Rosiei Montane”, un eveniment organizat de catre Asociatiile Bucuresti si Alburnus Maior cu ocazia implinirii a 1880 de ani de la prima atestare documentara a Rosiei Montane. Acest eveniment se desfasoara simultan cu altele similare in 15 orase din Romania.
Pentru a sublinia importanta conservarii patrimoniului cultural al Rosiei Montane, dar si pentru a atrage un semnal de alarma asupra pericolului mineritului cu cianuri, la eveniment se va difuza in premiera documentarul „Alethea – amintiri din viitorul Rosiei Montane”.
Documentarul, realizat de Petra Holzer şi Ethem Ozguven, prezinta situatia localitatii miniere Bergama (Turcia): compania Eurogold începe exploatarea aurului cu cianura, oamenii sunt dati afara din propriile case, solul este otravit, autoritatile capituleaza. Este o realitate care seamana izbitor cu cea de la Rosia Montana.
O alta proiectie de documentar va fi cea a “New ElDorado”, in regia lui Tibor Kocsis. Filmul, premiat la numeroase festivaluri internationale, prezinta povestea locuitorilor din Rosia Montana in urma actiunilor pe care compania Gabriel Resources le-a demarat aici in vederea unui proiect de exploatare miniera pe baza de cianuri.
De asemenea, evenimentul va include o prezentare despre importanta patrimoniului istoric si cultural al Rosiei Montane, realizata de Asociatia Studentilor la Istorie “Dacia”.
Nu va lipsi vernisajul expozitiei foto “Rosia Montana – ieri si azi”, in care vor fi prezentate 30 de fotografii actuale si de arhiva. Imaginile prezinta peisajele, oamenii, cladirile si traditiile Rosiei Montane, de acum mai bine de 50 de ani si pana in prezent. Fotografiile actuale sunt realizate de Iulian Ignat, Emanuel Tanjala si Calin Capros.
Seara se va incheia cu doua concerte: The dAdA (indie) si Partizan (rock). Evenimentele sunt organizate pro-bono, iar intrarea este libera.
De asemenea, Ziua Rosiei Montane va fi transmisa pe internet prin live streaming, incepand cu ora 16:00, la adresa www.livestream.com/ziuarm.
Tot pe 6 februarie, intre orele 13:30 si 15:30, Asociatia Eco-Civica si alte ONG-uri vor organiza un miting pentru salvarea Rosiei Montane. Mitingul se va desfasura pe traseul Piata Roma (Statuia Lupoaicei) - Universitate - Piata Romana - Muzeul Taranului.
Programul complet al evenimentului:
16:00 – 16:15 Prezentare a istoriei Roşiei Montane
16:15 – 17:45 Proiecţie film: Noul El Dorado
17:45 – 18:30 Proiecţie film: Alethea
19:00 – 19:30 Vernisaj foto şi prezentarea evenimentului pentru presă
19:30 – 20:30 Concert: The dAdA
21:00 – 22:00 Concert: Partizan
Va asteptam cu drag!
New ElDorado + Alethea. Duminică, 6 februarie, ora 16.30
În 2000, la uzina "Aurul" din Baia Mare, se spărgea un iaz de decantare. Au curs atunci tone de steril cu cianură şi metale grele în Dunăre şi apoi în Tisa, pe teritoriul Ungariei. A fost unul dintre cele mai grave accidente ecologice din Europa, distrugând nu doar un întreg ecosistem pe teritoriul maghiar, ci şi încrederea că un astfel de dezastru nu s-ar mai putea repeta. S-a repetat după fix 10 ani. În toamna lui 2010, la Kolontar (Ungaria), 9 oameni au murit şi 120 au fost răniţi din cauza unei scurgeri masive de reziduuri cianurizate. Poluarea s-a extins până în Dunăre, pe teritoriul românesc.
Cianura e inofensivă, nu-i aşa? Nu, chiar dacă de asta încearcă să ne convingă şi compania româno-canadiană RMGC, care insistă de 14 ani să deschidă proiectul minier pe bază de cianuri de la Roşia Montană.
Regizorul Tibor Kocsis a făcut un documentar despre această poveste: "New ElDorado" prezintă viaţa sătenilor care au rămas în Roşia Montană, în ciuda presiunilor. Aici sunt rădăcinile lor. Aici le sunt îngropaţi morţii, aici merg în bisericile vechi de peste două secole, aici sunt munţii cu monumente naturale şi galerii miniere romane, vechi de 2000 de ani. “Sunt trei lucruri care nu se vând niciodată: casa părintească, biserica şi cimitirul. Şi compania n-a înţeles treaba asta", spune, în film, dl. Zeno, unul dintre cei mai aprigi oponenţi ai proiectului RMGC.
E normal să nu înţeleagă. Pentru corporaţie nu contează distrugerea unor monumente unice în Europa, nici a celei mai vechi aşezări româneşti şi nici a celor patru munţi care înconjoară Roşia Montană. Contează doar cele 300 de tone de aur şi cele 1.600 de argint pe care vrea să le extragă, lăsând în loc un lac imens de cianură şi un peisaj selenar. Este un pariu din care România iese masiv în pierdere, oricum am lua-o: financiar, ecologic sau cultural.
Cei care şi-au vândut casele, regretă acum şi vor să se întoarcă, însă nu mai au unde. Cei rămaşi s-au împărţit de-a lungul anilor în două tabere. S-au dezbinat familii, s-au vândut şi strămutat morţi (până şi viaţa de după moarte are un preţ), iar mulţi oameni au murit de inimă rea. Nu e o poveste. Este o realitate pe care roşienii o trăiesc de aproape 15 ani.
Aceeaşi realitate o trăiesc şi locuitorii din Bergama, o zonă din Turcia vestită pentru două lucruri: vestigiile antice excepţionale ale Pergamonului şi conflictul de 20 de ani cu o companie minieră canadiano-australiană. Povestea lor e prezentată în documentarul "Alethea": în 1989, compania Eurogold începe un proiect pe bază de cianuri în Bergama, otrăveşte pământul, animalele mor, iar cazurile de cancer se înmulţesc rapid. Angajaţii companiei sunt obligaţi să înoate în lacul de cianură şi să bea din el în faţa presei. Unul dintre angajaţi povesteşte că, un an mai târziu, e diagnosticat cu cancer şi concediat. Localnicii organizează proteste în continuu: nu vor cianuri, exproprieri sau boli incurabile. Deşi până şi Curtea Europeană a Drepturilor Omului le-a dat dreptate în 2006, compania continuă şi azi să distrugă zona. Ar putea fi nişte "amintiri din viitorul Roşiei Montane".
Vino să afli mai multe despre pericolele mineritului cu cianuri şi despre Roşia Montană. Vino să vezi ambele documentare pe 6 februarie, de la ora 16.15, la Clubul Ţăranului, în cadrul Zilei Roşiei Montane, când îi aniversăm cei 1880 de ani de atestare istorică. Ca bonus, dezbateri, expoziţie foto cu imagini de arhivă şi două concerte cu The dAdA şi Partizan. :) Totul, cu intrare liberă.
Foto: Dokweb.net, Nacikaptan.com, Călin Capros, Alina Mușătoiu, Iksv.org
Cianura e inofensivă, nu-i aşa? Nu, chiar dacă de asta încearcă să ne convingă şi compania româno-canadiană RMGC, care insistă de 14 ani să deschidă proiectul minier pe bază de cianuri de la Roşia Montană.
Regizorul Tibor Kocsis a făcut un documentar despre această poveste: "New ElDorado" prezintă viaţa sătenilor care au rămas în Roşia Montană, în ciuda presiunilor. Aici sunt rădăcinile lor. Aici le sunt îngropaţi morţii, aici merg în bisericile vechi de peste două secole, aici sunt munţii cu monumente naturale şi galerii miniere romane, vechi de 2000 de ani. “Sunt trei lucruri care nu se vând niciodată: casa părintească, biserica şi cimitirul. Şi compania n-a înţeles treaba asta", spune, în film, dl. Zeno, unul dintre cei mai aprigi oponenţi ai proiectului RMGC.
E normal să nu înţeleagă. Pentru corporaţie nu contează distrugerea unor monumente unice în Europa, nici a celei mai vechi aşezări româneşti şi nici a celor patru munţi care înconjoară Roşia Montană. Contează doar cele 300 de tone de aur şi cele 1.600 de argint pe care vrea să le extragă, lăsând în loc un lac imens de cianură şi un peisaj selenar. Este un pariu din care România iese masiv în pierdere, oricum am lua-o: financiar, ecologic sau cultural.
Cei care şi-au vândut casele, regretă acum şi vor să se întoarcă, însă nu mai au unde. Cei rămaşi s-au împărţit de-a lungul anilor în două tabere. S-au dezbinat familii, s-au vândut şi strămutat morţi (până şi viaţa de după moarte are un preţ), iar mulţi oameni au murit de inimă rea. Nu e o poveste. Este o realitate pe care roşienii o trăiesc de aproape 15 ani.
Aceeaşi realitate o trăiesc şi locuitorii din Bergama, o zonă din Turcia vestită pentru două lucruri: vestigiile antice excepţionale ale Pergamonului şi conflictul de 20 de ani cu o companie minieră canadiano-australiană. Povestea lor e prezentată în documentarul "Alethea": în 1989, compania Eurogold începe un proiect pe bază de cianuri în Bergama, otrăveşte pământul, animalele mor, iar cazurile de cancer se înmulţesc rapid. Angajaţii companiei sunt obligaţi să înoate în lacul de cianură şi să bea din el în faţa presei. Unul dintre angajaţi povesteşte că, un an mai târziu, e diagnosticat cu cancer şi concediat. Localnicii organizează proteste în continuu: nu vor cianuri, exproprieri sau boli incurabile. Deşi până şi Curtea Europeană a Drepturilor Omului le-a dat dreptate în 2006, compania continuă şi azi să distrugă zona. Ar putea fi nişte "amintiri din viitorul Roşiei Montane".
Vino să afli mai multe despre pericolele mineritului cu cianuri şi despre Roşia Montană. Vino să vezi ambele documentare pe 6 februarie, de la ora 16.15, la Clubul Ţăranului, în cadrul Zilei Roşiei Montane, când îi aniversăm cei 1880 de ani de atestare istorică. Ca bonus, dezbateri, expoziţie foto cu imagini de arhivă şi două concerte cu The dAdA şi Partizan. :) Totul, cu intrare liberă.
Foto: Dokweb.net, Nacikaptan.com, Călin Capros, Alina Mușătoiu, Iksv.org
Friday, January 7, 2011
Portretul luptătorului la tinerețe (cronică de film)
La Revoluţie aveam şase ani. Din precauţie, părinţii mei n-au vorbit niciodată despre Ceauşescu în prezenţa mea, aşa că atunci nu am priceput de ce a fost omorât. Mai târziu am realizat însă că perioada comunistă era o etapă atât de importantă, încât până şi o biată discuţie în contradictoriu asupra ei putea să strice prietenii vechi, relaţii.
Am simţit apoi nevoia să aflu mai multe, să înteleg de unde a venit toată suferinţa aceea care i-a făcut pe oamenii din decembrie ’89 să nu le mai pese că vor fi împuşcaţi sau călcaţi de tancuri. Citind, auzind tot felul de poveşti, aveam mereu senzaţia că aflu despre un Rău fascinant, o forţă suficient de puternică încât să te poată transforma din om, în neom. Atât de simplu. Deveneai altceva. Nu altcineva, pentru că referindu-te la o persoană, trebuie automat să te referi la o conştiinţă. Şi nu era cazul Oamenilor Noi.
Cu toate astea, tot nu înţeleg cum de comunismul e, mai nou, un soi de banc. Nu înţeleg cum de Ceauşescu e perceput de către adolescenţi nu ca un dictator, ci ca un “un tip mic şi grăsuţ, care nu arată prea bine” (citat din trailerul realizat de Marian Crişan pentru filmul “Autobiografia lui Nicolae Ceauşescu”). Înteleg că a merge mai departe şi a-i întreba pe cei născuţi după ’89 despre Gheorghiu-Dej, Ana Pauker sau Bodnarenko sunt nişte glume bune. Mi se pare cu atât mai greu de înţeles, cu cât foamea, crimele, lagărele, bătăile, abuzurile, lipsa posibilităţii de informare şi de exprimare, toate lucrurile astea s-au întâmplat acum câteva zeci de ani, nu sute, nu mii. Sunt aici, după colţ, uşor prăfuite şi, din păcate, poate agasante pentru cei născuţi după ’89.
Din cauza asta, m-am bucurat mult când am aflat de “Portretul luptătorului la tinereţe”. E povestea mai puţin cunoscută a Grupului Carpatin Făgărăşan, grupare de rezistenţă anticomunistă condusă de Ion Gavrilă Ogoranu şi alcătuită mai ales din studenţi. Tinerii (sau “bandiţii”, cum îi numeau organele Securităţii) s-au împotrivit comunismului timp de aproape 10 ani, ascunşi în munţi. De-a lungul timpului, după ce toţi membrii au fost omorâţi sau capturaţi, Ogoranu a continuat să se ascundă de Securitate timp de aproape 30 de ani.
S-au spus multe despre film: că durează mult peste limita răbdării (2,5 ore), că actorii nu sunt convingători (merită însă lăudaţi Ion Constantin şi Mihai Bendeac, în roluri secundare, pentru portretizarea extrem de convingătoare a membrilor Securităţii), că acţiunea nu e coerentă (regizorul Constantin Popescu a avut, într-adevar, bătăi de cap cu sintetizarea documentelor de arhivă dintre 1945 şi 1965 pe care le-a studiat pentru acest film). Dacă mă întrebi însă pe mine, filmul merită văzut din mai multe motive:
Poate nu e un film realizat perfect, dar e musai de văzut pentru subiectul pe care îl tratează (dacă nu mă înşel, e chiar primul film românesc făcut pe tema rezistenţei anti-comuniste). În plus, „Portretul luptătorului la tinereţe” e doar prima parte din trilogia „Aproape linişte”, următoarele doua filme prezentând povestea Elisabetei Rizea, o altă luptătoare împotriva comunismului, respectiv a fraţilor Arnăuţoiu şi a grupului de partizani „Haiducii Muscelului”.
Dacă nu ai apucat să îl vezi la cinema, filmul e difuzat luna asta de HBO, pe 10 ianuarie (ora 01:40) sau 27 ianuarie (ora 21:30).
Fotografii de pe www.portretulluptatorului.ro
Trailer ”Portretul luptătorului la tinerețe”
Am simţit apoi nevoia să aflu mai multe, să înteleg de unde a venit toată suferinţa aceea care i-a făcut pe oamenii din decembrie ’89 să nu le mai pese că vor fi împuşcaţi sau călcaţi de tancuri. Citind, auzind tot felul de poveşti, aveam mereu senzaţia că aflu despre un Rău fascinant, o forţă suficient de puternică încât să te poată transforma din om, în neom. Atât de simplu. Deveneai altceva. Nu altcineva, pentru că referindu-te la o persoană, trebuie automat să te referi la o conştiinţă. Şi nu era cazul Oamenilor Noi.
Cu toate astea, tot nu înţeleg cum de comunismul e, mai nou, un soi de banc. Nu înţeleg cum de Ceauşescu e perceput de către adolescenţi nu ca un dictator, ci ca un “un tip mic şi grăsuţ, care nu arată prea bine” (citat din trailerul realizat de Marian Crişan pentru filmul “Autobiografia lui Nicolae Ceauşescu”). Înteleg că a merge mai departe şi a-i întreba pe cei născuţi după ’89 despre Gheorghiu-Dej, Ana Pauker sau Bodnarenko sunt nişte glume bune. Mi se pare cu atât mai greu de înţeles, cu cât foamea, crimele, lagărele, bătăile, abuzurile, lipsa posibilităţii de informare şi de exprimare, toate lucrurile astea s-au întâmplat acum câteva zeci de ani, nu sute, nu mii. Sunt aici, după colţ, uşor prăfuite şi, din păcate, poate agasante pentru cei născuţi după ’89.
Din cauza asta, m-am bucurat mult când am aflat de “Portretul luptătorului la tinereţe”. E povestea mai puţin cunoscută a Grupului Carpatin Făgărăşan, grupare de rezistenţă anticomunistă condusă de Ion Gavrilă Ogoranu şi alcătuită mai ales din studenţi. Tinerii (sau “bandiţii”, cum îi numeau organele Securităţii) s-au împotrivit comunismului timp de aproape 10 ani, ascunşi în munţi. De-a lungul timpului, după ce toţi membrii au fost omorâţi sau capturaţi, Ogoranu a continuat să se ascundă de Securitate timp de aproape 30 de ani.
S-au spus multe despre film: că durează mult peste limita răbdării (2,5 ore), că actorii nu sunt convingători (merită însă lăudaţi Ion Constantin şi Mihai Bendeac, în roluri secundare, pentru portretizarea extrem de convingătoare a membrilor Securităţii), că acţiunea nu e coerentă (regizorul Constantin Popescu a avut, într-adevar, bătăi de cap cu sintetizarea documentelor de arhivă dintre 1945 şi 1965 pe care le-a studiat pentru acest film). Dacă mă întrebi însă pe mine, filmul merită văzut din mai multe motive:
- în primul rând, pentru a învăţa despre existenţa acestui grup anticomunist, hăituit în permanenţă de Securitate (se spune că în perioada 1947-1960, cât au existat aceste grupuri de rezistenţă, Securitatea şi-a mobilizat cele mai numeroase şi bine pregătite forţe). Nu mai puţin important a fost faptul că au rezistat foarte mult timp foamei, setei, frigului şi dorului de familie, grupul lui Ogăranu trăind în munţi 7 ani;
- apoi, pentru prezentarea brutală, dar sinceră, a metodelor “de convingere” securiste (simţi direct în carne scena smulgerii dinţilor şi unghiilor unui partizan care nu voia să ofere informaţii despre grup. La fel, scena în care mama altui partizan, abia împuşcat în faţa ei, îşi strigă fiul mort cu “Puiul mamii!”, strigăt urmat doar de zgomotul din ce în ce mai îndepărtat al cizmelor securiştilor, e zguduitoare);
- nu în ultimul rând, oricât de patetic ar suna, pentru faptul că aminteşte de nişte concepte uitate: onoare, loialitate şi tărie de înger, acel înger care te ajută să faci uneori lucruri dure, de care nu te credeai în stare, dar al căror scop e pur şi corect. (De aici şi citatul lui Rainer Maria Rilke, care deschide filmul: “Orice înger e înfricoşător”);
- adaug, la final, peisajele incredibile – munţii, luncile, pajiştile, pădurile, lacurile, lanurile de grâu cu maci care reuşesc, toate, să te mai îmblânzească după atâta sânge scurs şi după toată teama care, de-a lungul filmului, se instalează încet-încet şi în tine: „Oare cine o să-i mai trădeze de data asta? Cum o să moară următorul?”.
Poate nu e un film realizat perfect, dar e musai de văzut pentru subiectul pe care îl tratează (dacă nu mă înşel, e chiar primul film românesc făcut pe tema rezistenţei anti-comuniste). În plus, „Portretul luptătorului la tinereţe” e doar prima parte din trilogia „Aproape linişte”, următoarele doua filme prezentând povestea Elisabetei Rizea, o altă luptătoare împotriva comunismului, respectiv a fraţilor Arnăuţoiu şi a grupului de partizani „Haiducii Muscelului”.
Dacă nu ai apucat să îl vezi la cinema, filmul e difuzat luna asta de HBO, pe 10 ianuarie (ora 01:40) sau 27 ianuarie (ora 21:30).
Fotografii de pe www.portretulluptatorului.ro
Trailer ”Portretul luptătorului la tinerețe”
Monday, December 6, 2010
"Cand nu stii unde te afli, esti chiar in mijloc"
Oare ce se intampla atunci cand vrei mult, foarte mult? Cand nu poti sa te opresti, cand nu vrei decat sa te pui in cap, indiferent ca vorbim de drogat cu idei, alcool, carti, filme, iarba, calatorii, orice fel de "narcotic". De unde vine nevoia asta si de ce nu exista nimic care sa o calmeze, decat poate timpul? Explicatiile pisicanalitice conform carora incerci sa acoperi o alta lipsa nu sunt de ajuns. Pentru ca, de fapt, asta e problema, nimic nu pare sa fie de-ajuns.
Subscribe to:
Posts (Atom)