Imi place, da

Imi place de revista, imi place sa dau cu texte la gioale nesimtitilor (imi pare rau, la box nu ma pricep), imi place supa asta cu mult tarhon si de Mimi si de puiul de cactus caruia astept sa ii dea mustatile. Si nu in ultimul rand,

Iubeşte şi fă ce vrei pentru celălalt (cronica de film)

În spatele zidurilor de la centrul de recuperare psihiatrică de la Călugăreni e o lume alb-negru, ordonată, aproape monastică. Aici, în curtea goală şi gri, unul dintre pacienţi, aşezat pe o scândură, mută zilnic pietre dintr-o grămăjoară în alta. Un altul, îmbrăcat în costum, mătură insistent treptele capelei, în fiecare dimineaţă, ca într-un ritual. Rar vezi oameni plimbându-se prin curte. Sunt singurele pete de culoare în acest loc limitat de garduri, cimentat şi pustiu ca o lume modernă. E linişte mereu, doar când nu se aude câte un râs ciudat şi singuratic. E un univers redus la strictul necesar, simplificat până la zen. Însă doar în aparenţă.

Poate ne place să ne credem speciali doar pentru că putem merge drept, mânca singuri, lucra la birou şi claxona zi de zi în lumea noastră mică. Vom vedea însă că, oricât de absurde ne par la prima vedere purtările celor internaţi la Călugăreni, ele nu sunt decât nişte mantre, nişte ritualuri dătătoare de echilibru, pe care şi noi, cei “normali”, le respectăm zi de zi, doar că sub altă formă. Indiferent că ne referim, să zicem, la mutarea unor pietre dintr-o parte în alta - în cazul lor sau la ştergerea obsesivă a prafului de pe televizor - în cazul nostru.



Pe măsură ce te acomodezi cu acest univers, diferenţele dispar rând pe rând, ba apar chiar şi lecţiile. Lumea pacienţilor şi cea a “societăţii normale” sunt legate ombilical, iar aceste legături invizibile sunt cele care ţin de fapt laolaltă toate fiinţele vii: grija, lumina, iubirea. De aici, şi titlul documentarului – “Nu te supăra, dar...”, o expresie politicoasă folosită constant de unul dintre pacienţi atunci când îşi exprimă dezacordul profund faţă de părerea intelocutorului lui.

Avem multe de învăţat, de exemplu, de la Abel. Are oligofrenie şi e internat de 20 de ani, dar starea lui e suficient de bună cât să îi poată ajuta pe alţi pacienţi: îi spală, îi hrăneşte, îi schimbă cu aceeaşi devoţiune în fiecare zi. Când plouă, priveşte cuminte pe geam şi uneori zâmbeşte cuiva invizibil. Sincer, în lumea lui, ca un fel de sfânt.



Ocsy şi Alexander se plimbă zilnic prin curte şi au discuţii lungi. Amândoi sunt schizofrenici şi sunt siguri că au puteri speciale. Cred că pot opri ploaia, însă fiecare prin metode diferite: Ocsy vorbeşte cu Dumnezeu; ştie că e doar “un fir de iarbă pe lumea asta” şi că omul, fără credinţă şi ajutor divin, nu poate face nimic. Pe de altă parte, Alexander se descrie drept “un om de ştiinţă”. Mănâncă miere de albine, cacao şi alune, iar asta îi dă energie, aşa încât să modifice undele Alpha, Beta şi Omega, să alunge norii şi să oprească ploaia de unul singur. E “un supraom” care se bazează pe raţiune şi care nu îşi pierde timpul cu detalii nedemonstrabile: “Eu cred că dupa moarte, si sufletul moare”.



Discuţiile interminabile în contradictoriu ale celor doi nu au niciun rezultat, în afară de a-i despărţi într-un final. Sună cunoscut? Poate fără să fie conştienţi, Ocsy şi Alexander sunt şi ei parte dintr-un conflict care durează de sute de ani (religie versus ştiinţă). Ironic sau nu, în el ne zbatem şi noi, cei din lumea pe care o credem mult mai evoluată decat cea din curtea strâmtă de la Călugăreni. Suntem făcuţi din acelaşi aluat, avem aceleaşi temeri şi întrebări. Diferenţele însă sunt liniştea, inocenţa şi mai ales iubirea pe care o emană persoane ca Ocsy sau Abel. Or fi nebuni, dar nu-s smintiţi. Aici, liberul arbitru nu se mai bazează pe raţiune, ci pe acel instinct uman, pe acele legături invizibile de care vorbeam mai sus. Aşa că citatul Sfântului Augustin de la începutul filmului, “Iubeşte şi fă ce vrei”, nu poate aduce decât un mesaj bun. La Călugăreni, “Fă ce vrei” se traduce prin “Fă ce vrei, dar fă-o într-un fel cuminte, pentru celălalt”, ceea ce poate n-ar fi rău de reţinut şi pentru minţile luminate ale oraşelor electrificate.


Filmul poate fi văzut gratuit aici, pe baza unui simplu cont (e-mail şi parolă).

Pofte de mare

Mare vazuta pe frig de toamna, bors de peste intr-o cherhana pustie in care chelnerul isi schimba treningul special pentru tine, niste cetati vechi de secole bune, niste peisaje de nu poti decat sa taci si sa privesti, tort pe plaja goala si lista pentru care nu ma las de Vadu, Corbu si imprejurimile lor poate continua.

Veniti de faceti lumina

Degeaba a fost Timisoara primul oras electrificat din Europa, ca tot Bucurestiul e mai tare chiar si acum, dupa mai bine de 100 de ani de la maretul eveniment.

Nu stiu cand ati ajuns ultima oara la statia RATB de la Unirii, cea care e fata in fata cu Mc Donald’s, peste parc, dar ieri seara, cand m-am dus acolo si am ajuns in fata tonetei de bilete, surpraiz! Doamna dinauntru statea romantic si rupea bilete la lumina unei lumanari rosii. M-am uitat in jur, nu ningea si nici Hrusca nu se auzea din difuzoare, asa ca ma uit mai bine prin geamul ghiseului si vad o foaie de mate scrisa cu pixul: “Toneta fara curent electric”.

Ma uit iar la doamna imperturbabila, urmeaza un moment suprarealist de descumpanire, dupa care o intreb:

- Nu va suparati, de cand stati fara curent?

- De o luna.

- ?!?

- Dar de ce va intereseaza?

- De curiozitate, ca vad ca stati la lumanare. N-ati facut vreo plangere, o sesizare, ceva?

- Ba da, dar... (si a dat din umeri). Asteptam, ce sa facem?

M-am uitat din nou lung la lumanarea rosie si i-am urat bafta. A busit-o si pe ea rasul. Ii convine sa rada, ca doar la iarna, in felul asta, o sa aiba si caldura, nu doar lumina.

Am incheiat relatarea din centrul Bucurestiului, capitala europeana a Romaniei, membra UE, anul 2010, secolul XXI. Repet, secolul XXI.

Poza de aici.

A venit toamna, acopera-mi cartile cu ceva

Via Mihnea Maruta

Pool party :)

Hm.