Tears of Gaza

Sunt filme carora le pui un semn, ca unei carti, ca sa poti sa revii la ele de cate ori ai chef. Sa le vezi de zece ori, sa le inveti pe de rost, pentru ca te imbogatesc si te fac sa te simti bine. Nu e si cazul recent lansatului documentar “Tears of Gaza”. Iar asta nu pentru ca nu ar fi un film extraordinar, ci pentru ca il simti cum te invadeaza organic, fara sa-i dai voie. Il simti in palpitatiile pe care ti le dau imaginile violentelor israeliene, in lacrimile pe care incerci sa le ascunzi la vederea copiilor impuscati sau scosi de sub daramaturi, in tresaririle pe care ti le produc exploziile rachetelor aruncate peste Fasia Gaza.

“Tears of Gaza” e probabil cel mai direct si grafic documentar despre situatia Fasiei Gaza, vazut prin ochii a trei copii care si-au pierdut parintii in timpul bombardamentelor. Timp de 90 de minute, prin marturiile si imaginile recente (filmate intre 2008 si 2009) si foarte putin editate, vei vedea ce nu ti-a aratat niciun post TV: rachete care distrug locuinte intr-o clipita, strazi sufocate de fumul bombelor cu fosfor incins, destinat sa iti mutileze corpul in cateva secunde, cadavre de copii si animale peste care oamenii alearga ingroziti, cautand un adapost, sugari impuscati cu buna-stiinta de la mica distanta. Peste toate astea, in scurtele momente de liniste dintre bombardamente, se asaza valul incetosat al vietii de zi cu zi dominate de saracie, de lipsa apei potabile, a curentului, a alimentelor, a hainelor si medicamentelor. Lipsa cea mai dureroasa este insa cea a celor dragi: soti, copii, parinti, frati. Nimeni nu scapa. Nimic din ce e viu nu trebuie sa ramana in picioare. E un calcul simplu, care dureaza de prea multi ani si care nu tine cont nici macar de tinerii care cresc inhaland doar miros de moarte, ajungand sa o considere ceva normal: “Chiar daca ne-ar da lumea toata, nu i-am ierta!”, spune unul dintre copiii intervievati.



Desi nascut din sange si violenta, “Tears of Gaza” a fost un copil dorit, pentru a carui venire pe lume “mama” lui (regizoarea norvegiana Vibeke Løkkeberg) a muncit foarte mult. Neputand avea acces direct in Fasia Gaza, Løkkeberg a platit cativa jurnalisti palestinieni pentru a intra in mijlocul actiunii si a filma cat de mult material posibil. I-a invatat tehnici speciale de filmare pentru documentar, le-a dat sfaturi prin telefon in timp ce ei se aflau de o parte a zidului, iar ea, de cealalta, a insistat ca acestia sa nu opreasca filmarea atunci cand copiii pe care ii intervievau incepeau sa planga la amintirea experientelor traite. De asemenea, regizoarea a obtinut filmari chiar de la unii locuitori ai Fasiei Gaza (nedorind sa dea nume, bineinteles), pe care le-a inclus in documentar alaturi de materialul filmat de jurnalisti si de cateva imagini de arhiva.

Uneori, actiunea filmului e dezlanata. Scenele se rup fara sens, ritmul incetineste fara o explicatie anume. Pare ca urmeaza traseul unui om beat. E de fapt traseul lipsit de logica al oricarui razboi. Al oricarei actiuni care duce la moartea copiilor si femeilor, a celor care nu au nicio legatura cu sminteala distrugatoare a armelor si intolerantei si care doar le suporta consecintele. Tocmai din cauza asta, desi este extrem de deranjant, aproape devastator din punct de vedere emotional, “Tears of Gaza” e, in schimb, un film necesar.

Trailer


Foto de aici

Un pic de Canada

Culori de toamna


Toronto noaptea


Montreal vazut de pe Mont Royal


Cascada Niagara

Algonquin Park

De ce (o sa mai) merg la Fanfest

Sarah sta in spatele unui stand cu gentute colorate, branza organica si borcane cu gem. A venit din Marea Britanie si e la Fanfest impreuna cu partenerul ei, Douglas, din Scotia. Momentan, stau in Cluj si au venit la Rosia Montana ca sa isi vanda produsele la targul handmade. Au 50 si ceva de ani, vorbesc tare, pun intrebari in continuu, rad mult, sunt vii. Cu ei, ma simt ca in liceu. Dupa terminarea Fanfestului, inainte de a ne desparti in Cluj, ma iau in brate si facem schimb de mailuri. A doua zi, chiar imi scriu.

Alex a vazut, pana la cei 25 de ani pe care ii are, aproape toata Europa. Stie mai multe lucruri decat majoritatea profilor mei octogenari din facultate si face glume misto. Se pregateste sa se intoarca in Norvegia, la masterul de „Green Technologies”, insa pana atunci a venit la Rosia Montana. Mergem peste tot – la galeriile romane, la cariera Cetate, la Tauri, la concerte. Schimbul de telefoane l-am facut inca din timpul Fanfestului, asa ca, dupa terminarea festivalului, stabilim urmatoarea intalnire: de data asta in celalalt colt al tarii, la mare. Asa ca, acum cateva ore, tocmai ce l-am lasat undeva in Corbu, dupa ce ne-am prajit la soare toata ziua.

Edward vine din Statele Unite, sta in Cluj, e ecologist convins si voluntar al programului international Peace Corps. A venit la Fanfest si am stat putin de vorba, pe drum spre Taul Brazi. Mi-a zis, in romana, ca ii place mult aici. Colegul lui, implicat si el in programul „Peace Corps - organic farming”, vine tocmai din Canada – Montreal. Zice, cu jumatate de gura, ca nu e mandru de faptul ca tocmai tara lui e implicata intr-un proiect asa de controversat. Poate tocmai de asta se si afla la Fanfest. La urma urmei, vorba lui Eugen David, „in Canada mai sunt si oameni buni”.

Cam in felul asta sunt cei care vin la Rosia Montana si cam asa sunt amintirile pe care ti le lasa. Colorate si moi. Si, apropo de „oameni buni”, nu am vorbit inca de Eugen David, de dl. si d-na Szabo, de Andrei Gruber, de d-na Estera, Calin si multi altii. Sunt cei care stau pe baricade acolo, zi de zi, in Rosia Montana. Care rezista aberatiilor legalizate cu voia autoritatilor locale si a celor de la Bucuresti, presiunilor psihologice, mizeriilor suflate cu aur. Pentru ei am avut Fanfest anul asta. Pentru ca speram ca mizeriile sa inceteze, iar ei sa isi poata duce viata inainte, normal, cu mulsul vacilor seara, stransul fanului in capite, gatitul acelor sarmale dementiale sau stransul prunelor pentru o palinca ce nu iarta nimic in cale :)

Sigur ca as putea vorbi mult despre celelalte aspecte ale Fanfestului: dezbaterile pe tema turismului sau a includerii Rosiei in patrimoniul UNESCO, concertele faine, bisericile tacute si loiale precum cartile, duelurile de poezie sau tururile turistice la care au venit nesperat de multi oameni. Si sigur ca as putea vorbi despre contra-manifestatiile Gold Corporation sau despre faptul ca festivalul s-a tinut, anul asta, doar pe terenuri private, primaria nedorind sa aprobe activitatile Fanfest in locuri publice (dap, aceeasi primarie care functioneaza intr-o cladire a RMGC).

As putea vorbi despre toate bunele si toate relele festivalului, insa am senzatia ca, de data asta, e vorba de altceva: de motivul pentru care continuu sa vin la Rosia Montana. Concertele, dezbaterile, lansarile de carte sunt foarte misto, doar ca ele vin si se duc. Ceea ce nu se duce, insa, e mica familie pe care cred ca o am acolo, oricat de romantioso-idealist ar suna. Sunt toti oamenii vechi, care imi dau de fiecare data lapte proaspat muls, si toti oamenii noi, ca cei de mai sus, pe care i-am cunoscut la editia asta.

Per ansamblu, suntem multi si pestriti, dar avem ceva in comun: ne strangem mereu in acelasi loc, o data pe an, pentru a primi acea energie, o stii, de chihlimbar. E ce ne ramane dupa ce muzica s-a oprit, tururile turistice s-au terminat, produsele traditionale s-au mancat. Suntem un puzzle cu bucati mai mari sau mai mici, insa toate extrem de importante pentru imaginea generala: suntem aici. Si ramanem. Pentru munti, pentru biserici, pentru patrimoniul istoric. Adica pentru ce nu se vinde: familia.

Imagini de la Fanfest 2010

Garana and all that jazz

Mda. Am revenit in Bucuresti, in mijlocul traficului de luni dimineata, dupa festivalul de jazz de la Garana. Dupa patru zile petrecute pe pajiste, la cort, ma simteam ca un alien printre blocurile si strazile pline. Cam asta e efectul pe care Garana ti-l produce pe dinauntru – e ca o pisica ce isi linge blana zburlita, iar in urma limbii aspre ramane croita o poteca neteda si ordonata.

Chestii palpabile

Ce gasesti acolo? Un sat linistit, cu “disco bar” si “magazin mixt Garana nr. 26”, cateva bodegi unde mananci bine, ferestre la care sunt scoase plapumi si perne la aerisit, cateva lacuri in apropiere si un sat parasit, la vreo 10 km de Garana. Nu am apucat sa-l vedem de data asta, poate la anul. Per ansamblu, zona e destul de asemanatoare cu Rosia Montana, doar ca e mai primitoare cu turistii (ai unde sa bei o cafea si de unde sa-ti cumperi o strachina).

Mancarea e misto si se gaseste peste tot – la preturi relativ decente. Fripturi (10-15 lei), mamaliga, sos de usturoi, ciorbe (8-10 lei), gulas (15 lei) si fasole cu ciolan la cazan (10 lei), gogosi, vin fiert (5 lei), palinca, bere si ceai cald (or fi 30 de grade in Bucuresti, dar in Garana, noaptea, termometrul arata in jur de 10 grade. Daca mai si ploua, ghinion). Se mananca la masa, in poala, pe iarba, pe butuci, pe tine :) Ok, mai putin “pe tine”, fiindca sunt cam putine toalete pentru miile de oameni, iar la robinete apa curge in reluare. Dar nimeni nu se crizeaza din cauza asta: paraul e in apropiere. Iar daca mai si ploua doua zile, cum s-a intamplat acum, aproape ca ai apa la buza cortului :)

Apropo de asta, nu va asezati cortul in vale si intindeti-i prelata cum trebuie, nu cum am facut noi, pentru ca dupa cateva ore de ploaie, aveam cortul inundat, cu toate hainele, sacii de dormit, cartile si izoprenele ude. Data viitoare o sa stim, dar acum am cam dat marunt din buze dupa o noapte de dormit cu genunchii la gura in masina, singurul loc uscat. Partea buna la toata umezeala asta a fost ca ne-am mai spalat cat de cat :) Deci principalul dezavantaj al campatului in Garana e absenta dusurilor. Iar patru zile de folosit servetele umede pot deveni o provocare (mai ales pentru cei din jur :D ). Asa ca, daca te deranjeaza lucrurile de genul asta, o rezervare la una dintre pensiuni rezolva problema. Doar ca trebuie facuta cam cu 3-4 luni inainte, deci de prin martie-aprilie, ca sa gasesti locuri pentru perioada festivalului.

Si lucrari nevazute

Gata cu treburile administrative. O sa trec la chestiile pentru care chiar merita sa mergi de mai multe ori la Garana. Locul special al festivalului e Poiana Lupului, un scuar plin cu butuci pe post de bancute, in fata carora e o scena micuta pentru trupe mari de jazz. Aici sunt concerte in fiecare seara, pe care le asculti cuminte de pe un trunchi de lemn, in timp ce, de la dughenele din jur, vine miros de gulas la cazan si de vin fiert. E o mare chestie sa asculti saxofonul si pianul in timp ce stai cu sosonii afundati in pamant si cu o strachina de gulas in brate, privind tamp la luna rotunda si portocalie care incepe sa se inalte treptat, ca si combinatiile divine de sunete.

Si oamenii care vin acolo sunt o mare chestie. Atatia oameni relaxati pe metru patrat, care joaca sah discret, asculta muzica cu ochii inchisi, au haine colorate si isi arunca gunoaiele la cos n-am mai vazut de mult. Oameni care stau noaptea tarziu, in ploaie, cu glugile pe cap, pironiti in fata scenei dinspre care vin sunete aurii.

Vorbind de asta, in urma concertelor am ramas cu o cicatrice: trupa Dan Berglund’s Tonbruket. Sunt niste suedezi fenomenali, o adevarata “fabrica de sunete”, cum li se traduce numele. As zice ca ei sunt cei care au facut festivalul cu forta lor, cu combinatia lor de rock si jazz, cu bateristul Andreas Werliin care pare facut doar din ritmuri si nervi, cu ruperile de ritm, cu pasajele de muzica diafana intrerupte de portiuni furioase de chitara si tobe. Au fost experienta festivalului si de fapt motivul pentru care o sa merg si la anul la Garana. Nu stiu, cred ca gasesti destul de rar o muzica care sa fie exact-exact cum esti tu, sa vorbeasca pentru tine de parca ati fi gemeni. Suedezii astia au tot felul de sunete: ca ale unei balene ratacite in ocean, in imensitatea aia albastra in care tipetele balenei se dilueaza ca undele unui sonar. Au sunete lichide, curgatoare, ca o panglica de matase rosie care se rostogoleste, desfasurandu-se pe podea. Pentru ca, mai apoi, Werliin sa se rupa pe dinauntru (si pe el, si pe noi), cu setul de tobe in fata. Ploua si stateam in mocirla pana la glezne, cu ochii inchisi, ascultandu-i pe oamenii astia si nu intelegeam cum de pot sa imi curga lacrimi desi aveam ochii inchisi, iar de la un moment dat nici nu m-am mai obosit sa ma intreb. A fost psihedelic, a fost complet, a fost greu, ca majoritatea creatiilor scandinave. Imi vine sa ma mut in Suedia doar pentru asta:)

O alta experienta faina au fost Bela Fleck, Zakir Hussain si Edgar Meyer cu un jazz cu influente orientale, intr-o combinatie calda si melodioasa la tobite, banjo si contrabas. Ar mai fi un pic de Patricia Barber, cu o varianta blanda si linistitoare de la “Light my fire” – The Doors. In rest, nu pot sa zic ca mi-a lasat vreo amintire, desi Roxana era foarte entuziasmata de ea, dar oricum, eu nu ma pricep la jazz more than the average bear.

Cred ca asta ar fi. Imi vine greu sa trag o concluzie pentru ca, la fel ca si Rosia Montana, Garana e un loc pe care il digeri in timp, dupa ce l-ai vizitat de mai multe ori. E fain, are o energie luminoasa si linistita, inca e un bastion pentru oamenii cu-minti si sper sa ramana asa in continuare, desi am vazut si destule specimene venite pentru berea la PET si porumbul fiert, dar banuiesc ca astea sunt peste tot. Nu-mi doresc decat ca, la anul, sa gasesc o surpriza la fel de hranitoare precum Dan Berglund’s Tonbruket. Asa ceva depaseste orice inundatii, frig, noroaie si haine ude. Mergand la un moment dat pe ulita noroioasa, cu hainele umede si degetele murate de la apa de ploaie, deprimata si enervata, am auzit brusc, in boxele de pe scena, un jazz bun si cinstit :) Si atunci ploaia si frigul din ultimele doua zile au fost mai usor de indurat. A fost un pic ca in scena din “La vita e bella”, cand Benigni se strecoara pana la statia de amplificare a lagarului si reuseste sa puna in megafoane, pentru cateva clipe, “Barcarolle”. Da, cred ca despre asta e vorba si cu tot acest jazz.

Dezastrul de la Rosia Montana in 5 pasi rapizi

"Sunt trei lucruri care nu se vand niciodata: casa parinteasca, biserica si cimitirul. Si compania n-a inteles treaba asta."

Partea a doua

Dezastrul de la Rosia Montana in 5 pasi rapizi

10 ani de razboi al nervilor rezumati in 15 minute de reportaj, prezentand parerile reprezentantilor RMGC si localnicilor din Rosia Montana:

Partea 1

Un mic energizant inainte de FanFest :)

"Tre' sa faci ceva pentru tara ta
Iti dau un exemplu: Rosia Montana
Sa aratam - se poate rezista
Cu capitala-n Bucuresti, nu Budapesta"