Memento de duminică

"Să te porţi feminin, adică în gândurile tale şi de
Asemeni în cuvintele tale să te aşezi graţios, picior peste
Picior, vocea ta să răzbată clară, să nu poată fi ignorată, iar
Pantofii să fie purtaţi perfect. Mai ales vocea să lase o dără
Albă peste care nu poţi trece sărind sau făcând un pas
Mai mare decât eşti obişnuit. Îţi simţi deodată simţurile
Despletite şi împletite apoi frumos la loc. Atunci înseamnă
Că ai găsit ce căutai de multă vreme şi nu mai sperai c-o
Să-ntâlneşti."

(Adela Greceanu)
-------------------------------

"Ştiai că există animale blânde şi credincioase
care atunci când îşi pierd perechea
adulmecă vântul cu nările disperate
atacă urlă se gândesc
şi nu mănâncă şi umblă şi înnebunesc?"

(Felix Grande)
--------------------------------

Fără inimă

"Sunt atât de fericit astăzi
de parcă mi-aş lua la revedere de la viaţă,
de parcă mi-aş băga în inimă un măr
ca să nu mai bată ci ca să stea dracului, –
ca să pot să mă apropii de tine şi să-ţi spun:
- Mă, ţi-o fi sete,
ia şi tu şi muşcă un măr!"

(Nichita Stănescu)
--------------------------------

Nocturnă

"N-a fost decat o nălucire.

In zori, buimac de nesomn,
am părăsit patul, cu un palton
peste pijama, cu cei treizeci de ani
ce se ţineau după mine cerându-mi ajutor
şi cu pasul uşor, clandestin,
să nu se trezească fiinţele pe care le iubesc."

(Felix Grande)

Un concert ca o viata

Cand am scos chestia asta pe gura, la sfarsitul filmului, cred ca omului cu care eram i s-a parut o replica siroposo-rasuflata. Dar asta e, am imbatranit, ud muscate, lacrimez la filme si gasesc o multumire din ce in ce mai mare in a scarpina cainii dupa ceafa. Oricum, nu despre asta e vorba. Am fost la "Le Concert" al lui Radu Mihaileanu. Acum imi dau seama ca a fost un film frumos. Normal. Cald. Gros pe alocuri. Sensibil ca o vibratie de vioara in alte momente. Tras de par sau cu replici minunat de adevarate ("Muzica refuza sa iasa din noi"). Un amestec de ambitie, ratare, implinire, absurd, daruire, memorie, dragoste, rabdare. Probabil cam cum iti iese socoteala la final, cand tragi linie si intelegi ca a venit momentul sa pleci.

O muzica minunata, de care a avut grija tot Armand Amar, ca si in "Va, vie et deviens". De te cufundai in scaun, rusinat sa nu se vada ca ti s-au umezit ochii.

Un film care nu te lasa sa te iei in serios si-ti aduce aminte constant ca orice moment de sublim va fi urmat de o gluma proasta a vietii. Dupa care ciclul se reia. Bem vodca, ne imbatam ca porcii, dupa care cantam dumnezeieste la vioara, scriem scrisori, ne sarutam in cupluri gay, tinem de secretul vietii noastre cu dintii, dupa care mai bem o vodca. Un film-carusel cu momente bune si rele, din care am tinut minte doar ca oricat de absurda ar parea marea dorinta a vietii tale, daca pana si tu alegi sa o uiti, nu meriti nici macar un locsor in "Marea orchestra", in Marea Creatie care ti-ar aduce implinirea.

Imi pare rau ca nu sunt coerenta. Inca simt nevoia sa mai vad filmul asta o data. Mihaileanu e obositor, iti da o mie de indicii pe minut si trebuie sa fii atent la toate ca sa te prinzi de imaginea completa. Pe unele le-am pierdut pe drum, din neatentie sau din concentrare pe alte lucruri/ganduri mai putin esentiale. Bai, da, chiar e ca-n viata.

Atentie, se-nchid ochii

Asa. Mergeam intr-o zi cu metroul (cand inca mai functiona… ce vremuri!). Si la un moment dat opreste in statie. Eu stateam linistita, ascultam in casti, timpul trecea molcom, iarba crestea, pasarile gangureau. E, si in toata aceasta atmosfera idilica, ridic privirea din podea si o proptesc in fereastra metroului. Si atunci s-a produs grozavia: din coltul geamului am vazut brusc cum iese un ochi mare. MARE! Albastru! Fara perechea lui. Gravita acolo, precum un satelit natural al Metrorexului. Iti dai seama ca mi-a sarit inima in prima secunda. Dupa care mi-am dat seama ca era Traienel, intr-un afis gigantic pus pe peretele tunelului de metrou. Doar ca metroul a oprit fix in dreptul ochiului, nu i se mai vedea si fata. Horror. Atat am avut de zis. A, si nu votati cu Remus Cernea.

Coconii de matase si firele invizibile

Lettre d'amour

Cateodata, cred ca fiecare simte o nevoie scarmanatoare, dureroasa de a i se aduce aminte la ce este bun. La ce foloseste el, de ce face umbra, cine isi aduce aminte de el/ea, cui a reusit sa faca un bine si de ce. Ai nevoie sa ti se aduca aminte de ce esti iubit (periculos cuvant si "iubire" asta, nu? Altfel de ce ne-am feri atata sa-l aducem in discutie?). Simti ca daca nu ti se face o declaratie atunci, pe loc - care sa fie nu conteaza cat de stupida, cat mai ales adevarata -, o sa te dezintegrezi intr-un praf fin si nu o sa mai fii in stare sa te aduni de pe jos niciodata. Asta se intampla, in general, in momentele alea limita, pline de suspans din viata in care, daca ai fi intr-un film, fix atunci ar intra pauza de publicitate. Ei, si atunci te duci la cel mai bun prieten sau, in sfarsit, la cineva de care stii ca nu ti-ar fi rusine niciodata in caz ca te-ar vedea plangand si il intrebi: "Auzi? Dar tu de ce ma iubesti?".

Asa a venit intrebarea asta si catre mine, de la o prietena, acum ceva timp. Si mi-a luat mult pana am reusit sa raspund, nu pentru ca nu as fi stiut, ci pentru ca nu aveam antrenament la chestia asta. Imi vine foarte greu sa spun unui om motivele pentru care tin la el, am senzatia ca orice as zice, chit ca e adevarat, ar suna prefacut, ca in filme. De-asta am avut pe mine o autocenzura ca o platosa, pana am reusit sa o las naibii, dandu-mi seama ca nu e importanta, ca e doar o limita in capul meu si ca sunt lucruri mult mai importante in momentul ala. Cum ar fi ca prietena mea sa afle de ce tin la ea mai rau ca la un porcusor de Guineea. I-am scris ce aveam de spus, pentru ca pe gura nu as fi putut niciodata sa-i zic lucrurile astea. Postez scrisoarea aici pentru ca incerc sa fac din locul asta un teren de joaca sau de "depozitare" de lucruri dragi, ca o lada de lemn. Stiu ca poate fi interpretata ca o doza de exhibitionism ieftin, dar asta e cel mai putin important lucru care ar putea sa ramana in urma ei. Inchei cu siropul aici. Ah, ba nu, urmeaza scrisoarea :)

"Pana acum am ramas datoare cu 3 mailuri catre 3 femei: primul e pentru diriga mea, pe care I l-am promis acum mai bine de trei ani si in care ar fi trebuit sa ii scriu cum m-am schimbat de cand am venit in Bucuresti pentru prima oara si pana acum. Al doilea ar fi trebuit sa fie pentru M., in care sa ii povestesc cam ce simt vizavi de ea. Ar fi trebuit sa il primeasca acum vreo 2 ani. Iar al treilea e pentru tine :) N-am uitat de niciunul din ele, doar ca imi vine foarte greu sa incep sa povestesc la oricare din ele, pentru ca asta inseamna sa ma deschid neconditionat, iar asta e simplu doar in teorie :).

Tin minte seara aia in care mergeam printr-un parc, in drum spre casa de la serviciu, si dintr-odata totul a parut altfel, frumos asa, si atunci am pus mana pe telefon si te-am sunat si ti-am zis ca te iubesc :) Si tu m-ai intrebat daca am baut :)) (ti-am mai povestit oricum de asta). Dar tu produci in mine, cateodata, ceva cald si zambitor, ca o coca foarte maleabila, care in restul timpului e intepenita, e tare. Cateodata faci tu ceva si brusc totul in mine incepe sa curga, sa alunece, sa se dezghete, cum ar fi o gluma pe care nici nu mai e nevoie sa o duci pana la cap, ca intelegem amandoua si ne buseste rasul, mici cadouri si faptul ca ma suni mai des decat o fac eu. Si chiar daca nu ti-am zis niciodata asa, serios, tin foarte mult la tine. Pentru ca cu tine pot sa fac orice imi vine in cap (inclusiv cacofonii :) ) si stiu ca intelegi orice tampenie pe care as face-o; si imi place foarte mult ca uneori ai rabdarea aia de mama si nu te grabesti sa judeci oamenii din prima, ba dimpotriva, vii si ma temperezi cand ma mai apuc sa ii fac tampiti pe unul si pe altul.

Imi place grija pe care o ai de B. si cand mi-ai povestit ca o alergai prin casa ca sa o pupi in talpa, ca un Nichita Stanescu in varianta cu dreduri :) Si ca niciodata nu picam de acord la carti :) Si imi place, dar ma si sperie cateodata, ca ai o parte pe care nu o cunosc deloc, doar pot sa adulmec ca exista acolo, dar o tii asa de bine legata cu fundita, ca ma gandesc ca poate e mai bine sa n-o zgandar. E partea aia care te face sa iei hotarari importante, cateodata uriase sau minore pentru un om din afara si pe care le respecti ani la rand. Si cine le ia in seama, bine, cine nu, iarasi bine, pentru ca tu tii in continuare de ele.

Imi place ca esti desteapta, ca crosetezi cu ideile, ca pui la punct un om care sare calul, dar ca in acelasi timp ai o doza enorma de duiosie, pe care cred ca nu o au decat femeile adevarate, echilibrate, care inteleg multe. Cumva, stiu ca suna ciudat, ai o duiosie de vaduva care a iubit mult si care acum e hotarata sa vada lumea singura.

Imi pare rau ca ai renuntat la muzicuta.

Imi plac ochii tai, bretonul de copil tembel, strampii colorati, manelele pe care ni le trimiti, faptul ca uneori cand razi si te prostesti, imi vine sa te strang in brate ca pe un animal mic si blanos, o suricata sau un urs panda :). Dar ma abtin si doar te mangai pe cap :). Vii mereu cu lucruri noi. Cand esti trista, esti ca un caiet de muzica gol, in fata caruia nu ai ce sa faci decat sa fii tu insuti ca sa il umpli, e proba cea mai grea.

Nu-mi place ca nu mai cersesti tigari si ca nu bei vin :).

Cred ca la inmormantarea ta o sa vina foarte multi oameni. Multi de prin alte tari. Pentru ca ai capacitatea de a modela usor oamenii in bine si asta cred ca vine din faptul ca il ai pe Dumnezeu in tine, chiar daca de multe ori te zbati sa il percepi cu partea ta rationala. Noroc ca Dumnezeu are simtul umorului si al jocului, asa cum il ai si tu (sau poate tocmai de-aia).

Imi place ca stii ca perioadele grele sunt doar niste perioade care trec. Si ca nu renunti la ideile tale utopice, desi nu te-am sustinut niciodata cu ele. Imi place ca iubesti multa lume, ca te dai, cum vorbesti incet cand ai ceva important de zis, ca mergi la multe nunti, ca scrii frumos, crezi in vrajitoare, ca ai multi cercei, ca m-ai tinut pe “cararea” oamenilor sanatosi la cap, ca nu te induioseaza cainii si pisicile, ca ai reusit sa ai o singura iubire adevarata, ca in filme, ca ma scarpini in cap de fiecare data cand te rog, ca langa tine simt ca pot sa ma ghemuiesc. Ca reusesti sa construiesti si nu sa distrugi, cum e cel mai la indemana. Ca esti mereu gata sa ii ajuti pe cei la care tii, cand au nevoie, indiferent de ora sau de starea ta personala. Ca esti umana, calda, ca stii sa asculti, ca uneori, cand suferi, nu vrei sa recunosti. Ca ai sprancene stufoase, ca mananci cu pofta (sau mai bine zis mancai :) ), ca mereu ma buseste rasul cand vad cele 68 de comentarii de la post-ul tau de pe blog, stii tu care. Ca ma faci sa scriu toate astea :)."

ZZ Top

Un concert de aruncat hainele, perucile, corzile vocale, nervii, prietenii in sus. Oldies but goldies pe 20 octombrie, abia astept!

Pisicaria

Bai, sa va zic. L-am visat pe pisoiu’ de la tara, Nemuritorul ii zic eu (asta fiindca maica-sa l-a parasit cand el avea o saptamana si acuma, cand cantareste cat un mar si inca ar trebui sa bea lapte, el roade la oase). Asa. Nemuritorul e urat ca un liliac, dar foarte, foarte simpatic in felul lui: are capul mare, e slab mort si are ditamai laboantele. O sa ajunga mare, poate chiar politician: a reusit sa iasa dintr-o lada pe care o acoperisem cu un capac, iar peste capac pusesem o oala plina cu pietre, tocmai ca sa nu poata sa il dea la o parte. Nimic nu-l poate infrange. La el, replica "I'll be back" e tot timpul valabila. Tocmai de-asta, Nemuritorul e lighioana mea de suflet, drept dovada ca azi noapte l-am si visat:

Se facea ca el era la fel de slab si de mic ca si in realitate. Fiind el asa mic si slab, pisicile mai mari faceau misto de el si ii dadeau cu laba in cap, ii furau mancarea si faceau cerc in jurul lui si il impingeau de una la alta. Dar era una, cea mai mare si mai rea, una neagra si grasa ca un pekinez. E, asta voia sa-i faca raul cel mai mare. Io n-am putut sa stau si sa ma uit, asa ca l-am luat pe Nemuritoru in brate si am incercat s-o alung pe lucrarea aia a diavolului. Asta, lucrarea, nimic! Se tot dadea la picioarele mele, incerca sa ajunga la pisoi, nu reuseam s-o alung nicicum. Asa ca am luat o hotarare eroica: s-o sutez. Cand s-a apropiat iar de mine, i-am plasat, asadar, un bocanc scurt, cu efect, iar dihania a zburat mieunand peste un gard. Zic catre pisoi: “Gata, am scapat de ea, acum poti sa break free”. Cand ridic iar capul, ghinion! Lighioana neagra se intorcea cu forte inzecite, dupa ce escaladase inapoi gardul si alerga nervoasa spre noi. Zboing! Al doilea sut. Pisica zboara iar, dupa care revine si mai determinata.

Atunci am inteles ca singura nu voi reusi. Mi-am luat prietenii care erau prin curte, i-am pus sa il tina pe Nemuritor si sa faca un culoar. La un capat al culoarului eram eu, la celalalt – pisica, masurandu-ne din priviri. La un semnal, pisica a tasnit spre mine, iar eu am pornit in fuga, agatandu-ma in viteza de prietenii mei, asa incat sa imi iau avant si mai mare. Cand am ajuns langa pisica, m-am sprijinit pe umarul cuiva din culoar, am sarit asa, cu incetinitorul, mi-am luat avant cu un picior si …zzzzz…baaa…aaa…aang!, am centrat-o pe pisica cu toate fortele pe care le aveam. Pisica a zburat asa de departe ca a devenit doar un punct mic, pe cer. Nu s-a mai intors. Binili a invins. Eu m-am intors la Nemuritoru si am trait fericiti pana la adanci batraneti. La adanci batraneti, m-am trezit.

Poate-ar fi bine sa mai ies din casa, nu?