Pastrati Rosia verde!

Sustine Rosia Montana in UNESCO World Heritage

Tuesday, March 5, 2013

Silver Linings Playbook: Cusăturile invizibile care ţin viaţa la un loc

Prima oară când am văzut  "Silver Linings Playbook" (pentru că mi-a plăcut aşa de mult încât l-am văzut şi a doua oară) a fost într-un cinema de mall, într-o seară uşurică de vineri, când mă aşteptam să dau de o "comedie romantică". Aşa fusese catalogat. Am descoperit, în schimb, un film frumos şi delicat despre graniţele fine, ca de mătase, dintre normalitate şi nebunie, dintre obsesie şi iubire liniştită, despre resorturile invizibile care ne fac să ne sucim de la o stare la alta într-o fracţiune de secundă. Eu nu îndrăznesc să-l pun într-o categorie. Tratează aşa de blând nişte subiecte aşa de grave (cum ar fi bolile mentale) încât, ca să-l cataloghez, ar fi ca şi cum aş încerca să pun degetul pe o dâră de fum.

E greu să discuţi în public despre afecţiunile psihice fără să adopţi o atitudine gravă, mono-sprânceană. Şi totuşi regizorul şi scenaristul David O. Russell reuşeşte s-o facă într-un mod absolut minunat şi cald în "Silver Linings Playbook". De ce? Pentru că ştie despre ce vorbeşte. În viaţa reală, fiul lui Russell este maniaco-depresiv, la fel ca personajul principal din film, Pat Solitano. Aşadar, regizorul a avut nişte informaţii valoroase "din interior", pe care a reuşit să le folosească decent, cu bun-simţ şi afecţiune, aşa încât să nu jignească niciun privitor care ar suferi şi el, poate, de vreuna din afecţiunile secolului: depresie, anxietate, boala maniaco-depresivă, tulburări obsesiv-compulsive, atacuri de panică.

Personajul lui Pat Solitano e jucat de Bradley Cooper - o surpriză excelentă. Recunosc că nu credeam despre Cooper că ar putea ţinti ceva mai sus de "Marea Mahmureală", dar în "Silver Linings Playbook" a dat cu prejudecăţile mele de toţi pereţii. Cooper joacă sensibil, matur şi atent la cele mai mici vibraţii rolul lui Solitano, un bărbat diagnosticat ca"maniaco-depresiv, cu schimbări bruşte de atitudine şi cu gândire deviantă cauzată de stres", proaspăt liberat dintr-un sanatoriu de boli mentale.

Pat a fost internat după ce şi-a surprins soţia sub duş cu un coleg de muncă, neputându-se stăpâni şi atacându-l violent pe amant. Acum, la externare, singura sa obsesie este să îşi recâştige soţia, pe Nikki. Iar ordinul de restricţie pe care aceasta l-a emis pe numele lui e doar un detaliu de care nu o să se împiedice. Nikki e tot ce vede în faţa ochilor, cu patima unui taur în mijlocul arenei de coridă.


Între timp, însă, viaţa i-a pregătit alte planuri. Pat o întâlneşte pe Tiffany (interpretată de Jennifer Lawrence – proaspătă câştigătoare a unui Oscar pentru acest rol), care a trecut prin nişte traume relativ asemănătoare. De-a lungul întâlnirilor, cei doi fac schimb de impresii despre medicamentele antidepresive, despre greutăţile prin care au trecut, se atrag şi se resping, au reacţii incontrolabile şi dau naştere unui vârtej de întâmplări când amuzante, când violente, când emoţionante. În "nebunia" lor, ei par să fie însă cei mai normali oameni de pe pământ, pentru că spun şi reacţionează exact după ceea ce gândesc. În jurul lor, familiile şi prietenii lui Pat şi Tiffany par, rând pe rând, să fi scăpat de la casa de nebuni. Tatăl lui Pat (un De Niro excelent, ca de obicei) suferă de tulburări obsesiv-compulsive şi pariază toţi banii familiei la meciuri, mama lui Pat îşi rezolvă neliniştile interioare gătind biscuiţei de casă, iar sora lui Tiffany, o veritabilă "control freak", îi face viaţa soţului ei un iad.  Privindu-i, realizezi că, de fapt, "toţi suntem puţin luaţi" şi că eticheta de "om cu probleme psihice" e doar o iluzie. Cine poate susţine că e complet sănătos la cap când "viaţa e oricum grea aşa cum e", după cum spune Pat?

Şi totuşi, Tiffany, considerată ca fiind "cea mai nebună", reuşeşte să-l aducă pe linia de plutire pe Pat mai bine decât o pot face psihiatrul şi familia lui. Schepsisul este în tot acest dans subtil condus de fată, care îl scoate pe Pat în afara ringului depresiei. Este un dans la figurat, dar şi la propriu, pentru că Tiffany face terapie cu Pat sub pretextul unui concurs de dans la care vrea să participe împreună cu el şi care se va dovedi, în timp, câştigător pentru amândoi. Ce altă combinaţie mai bună de forţă şi delicateţe să fi putut găsi regizorul Russel decât un dans al "nebuniei" care te scoate la liman? Ce alte puteri, în afară de dragoste şi răbdare, pot da naştere acestor "silver linings", pe care Pat le descrie drept contururile frumoase, strălucitoare, ce tivesc marginile oricărui nor aducător de furtună? Greu încercaţii Pat şi Tiffany ştiu cel mai bine că în orice dramă există şi o parte bună, important e să nu te laşi gârbovit de apăsarea norului negru, ci să îţi ţii privirea sus, spre conturul lui argintiu.
 
M-am îndrăgostit de o anumită melodie din coloana sonoră pentru că reprezintă rezumatul sonor al acestui film. Un dans fin din vârful picioarelor, ca o pală de vânt, care doar uneori are ritm logic. Alteori, ritmul o rupe de nebun la goană, ca un cal ţinut legat prea mult timp. Reguli sociale respectate doar atunci când e nevoie. În afara lor - o libertate proprie, singura libertate valabilă. Şi toate astea puse pe note simple, pe atingerea umană a bătăilor din palme, pe un ritm vesel, atingeri şterse şi pasiuni intermintente. O melodie şi un film cam ca în viaţă, aşa.


Nu cred ca aş putea explica mai clar, pentru că asta e frumuseţea sentimentelor – să nu poată fi băgate în sticluţe etichetate şi aliniate pe raft. Filmul ăsta nu a fost fabricat într-un laborator. Însă povesteşte delicat despre un altfel de laborator, unul invizibil, în cotloanele căruia are loc zi de zi o alchimie internă. Acolo se amestecă unele peste altele, dansând ca pe sârmă, "eprubete" cu serotonină, adrenalină, speranţe, frustrări, optimism, disperare. Amestecul conţine însă şi nişte ingrediente secrete, cele mai blânde, dar şi cele mai puternice în acelaşi timp: aceste "silver linings", reflectoarele din spatele scenei care ne scaldă profilul în lumină aurie, oricât de opaci am fi uneori.  Dragostea. Încrederea. Speranţa. Puterea. Echilibrul. Cusăturile invizibile care ţin viaţa la un loc.

Credit foto: roverarts.com

Wednesday, November 21, 2012

După Dealuri suntem noi, guvernanţii


Am să fac  rapid o trecere prin subiectul filmului „După dealuri”, fiindcă bănuiesc că toată lumea ştie de subiectul călugăriţei exorcizate până la moarte în mănăstirea Tanacu, precum şi de faptul că filmul lui Cristian Mungiu a câştigat la Cannes premiile pentru cel mai bun scenariu şi cea mai bună interpretare feminină.

Vesticii l-ar putea considera un film trist sau expunerea unor obiceiuri exotice la care te uiţi cu surprindere, ca la o specie nemaiîntâlnită în secolul descoperirilor ştiinţifice. Pentru români însă, nu poate fi considerat decât o bucată de realitate.

Într-un mod admirabil, Mungiu nu încearcă să arunce pisica nici în ograda Bisericii, nici în cea a Justiţiei, referitor la cauzele care au dus la moartea măicuţei Irina Cornici (interpretată de Cristina Flutur). Dimpotrivă, redă în detaliu realitatea unei ţări care a rămas în urmă la capitolele Sănătate, Protecţie Socială, Apărare şi Învăţământ comparativ cu surorile ei din Europa. Adevărata cauză a acestei tragedii, aş spune.

Filmul redă sistemul de gândire al celor din mănăstire unde, evident, credinţa e pe primul loc. La fel şi ajutarea aproapelui. Nu neapărat ştiinţa, nu medicina modernă. Alina a avut o viaţă foarte grea, iar asta se vede în echilibrul său psihic precar. Singură pe lume, unicul ei punct de sprijin e Voichiţa (Cosmina Stratan într-o interpretare excelentă), la care se întoarce după ani de zile petrecuţi la lucru în Germania. În trecut, fetele au copilărit împreună într-un orfelinat şi n-au avut o viaţă uşoară: lipsuri, singurătate, abuzuri emoţionale şi fizice. Drumurile li se despart însă atunci când Voichiţa alege calea credinţei, iar Alina pe cea a lumii din afara mănăstirii. Din această cauză ajung să se rupă şi legăturile interioare, lucru pe care Alina nu vrea să-l accepte. Ea vede Biserica drept un duşman care i-a furat ultimul punct de reper pe care îl avea pe lume: pe Voichiţa. Pentru o minte deja zdruncinată, asta poate fi ultima picătură pe care o poate îndura. Nu mai poate judeca singură, nu se mai poate descurca singură.

Măicuţele şi călugărul (Valeriu Andriuţă) hotărăsc să o ţină pe Alina la mănăstire, deşi asta nu le face neapărat plăcere. Având însă în vedere că Alina este respinsă de propria mamă, apoi de personalul din spital şi de familia la care locuise înainte de a pleca în Germania, măicuţele înţeleg că a o da afară chiar şi de la mănăstire ar însemna aruncarea ei în stradă şi anularea ultimei ei speranţe. Într-un final se poate spune, chiar dacă sună ciudat, că intenţiile celor de la mănăstire au fost bune la bază. Practica ne omoară însă, uneori chiar la propriu, după cum s-a văzut.

Iar de aici intervine problema socială: cum îi protejează statul pe cei care nu se mai pot descurca singuri? Cum se asigură că pensionarii, persoanele cu handicap, orfanii sau văduvele pot avea o viaţă decentă? Simplu: ori îşi administrează milităreşte instituţiile (spitalele, poliţia, şcolile, judecătoriile), ori... Dumnezeu cu mila. E clar că avem o problemă atunci când medicii sau poliţiştii în acest caz, în loc să pună mână pe aparatură şi să îşi facă treaba, preferă să rezolve situaţia dând sfaturi religioase sau apelând la superstiţii. Instituţiile de stat ar trebui să facă cu totul altceva: treaba pentru care sunt plătite.

Că nu există bani pentru dotări, că legislaţia e încâlcită, că salariile sunt mici iar corupţia mare, aici este o problemă care deja nu îl mai priveşte pe „beneficiar” – cetăţeanul român. Acesta primeşte doar efectele unui sistem disfuncţional, disfuncţionalităţi care pot duce până la pierderi de vieţi. Cazul nefericit al măicuţa Irina Cornici, plimbată ca o minge dintr-o parte în alta, este doar unul din multele întâmplate în România, unde bătrâni sunt încă lăsaţi să moară în faţa spitalelor, unde uneori copiii sunt legaţi cu lanţuri şi ţinuţi fără hrană fără ca Protecţia Copilului să intervină, unde sunt semnalate cazuri de corupţie aproape zilnic, iar pedepsele se lasă, de multe ori, cu formularea „cu suspendare” la coadă.

Un sistem închis, în care aparent lucrurile merg bine, dar în care, de fapt, fiecare se descurcă cum poate. După Dealuri se ascunde un sat fără câini. Iar pe indicatorul de la intrare nu scrie „Tanacu”, ci „România”.

Wednesday, October 17, 2012

România-Olanda: reportaj cu parfum de femeie

Galeria de la Peluza Nord in exercitiul functiunii :)
Aseară nici nu puteam să mănânc de emoţii. Reuşisem să fac rost în ultimul moment de un bilet la meciul România-Olanda. Eram în fibrilaţii: unul din cele mai aşteptate meciuri de pe Arena Naţională, un stadion plin până la refuz, peste 50.000 de oameni cu inima în gât, ca şi mine, veniţi să îi susţină pe tricolori.

53.000 de oameni sună ca o simplă cifră. Dar când te înghesui cu ei în metrou, în drum spre stadion, când rezonezi cu tricolorul vopsit pe feţele lor, când asculţi pe drum, în „avanpremieră", scandările care se vor cânta în tribună, e cu totul altceva.

În seara de 16 octombrie, printre maşini şi claxoane, spre Arena Naţională se scurg râuri-râuri de oameni gălăgioşi şi grăbiţi, pentru că mai e doar o oră până când va suna fluierul de începere. Trecem în viteză pe lângă vânzătorii ambulanţi de steaguri (3 lei bucata), depăşim alte tricouri galbene, care se îndreaptă şi ele, grăbite, spre stadion, privim din mers o maşină lângă care nişte suporteri îşi fac curaj cu muzică populară pusă la maxim şi cu o sticlă de ţuică ce trece de la unul la altul, frăţeşte.

„Româniaaa-aleee, România-aleee!" se aude din grupurile mai mari de microbişti, pe măsură ce ne apropiem de stadion. Om fi noi buni, şi totuşi ameninţarea portocalie pluteşte în aer. Chiar dacă n-o spunem cu voce tare, ştim că olandezii sunt şi mai buni. La fotbal, dar nu numai: o doamnă vinde direct din ladă „covrigi buni, olandeji", în timp ce un bătrânel pe care îl văd de obicei la Universitate, cântând la vioară, se agită: „Am fost în Olanda şi m-am umplut de bani, toată lumea îmi dădea! Aicea, ia uite, nimic!" şi arată nervos cu arcuşul către cutia goală din faţa lui.

Orgoliul tricolor se revoltă: „Păi atunci ce mai cauţi aici? Du-te înapoi, la ei, dacă aici nu e bine!", îi răspunde un suporter. În seara asta, România e a noastră şi o iubim, cu toate bubele ei din cap. Măcar acum. Ne continuăm drumul în acel aglomerat „marş al pinguinilor". Suntem traşi, încet-încet, într-un vârtej comun de emoţie, nerăbdare şi speranţă. Speranţa că vom avea parte de un spectacol frumos şi, dacă sorţii sunt blânzi, poate şi de o victorie.

Ajungem, în sfârşit, la stadion, dar aşteptarea continuă la cozile interminabile de la intrare. Mai e doar un sfert de oră până începe meciul şi dacă pierd începutul, am pierdut cireaşa de pe tort. Reuşesc să trec de cerberii de la intrare şi apoi o iau la fugă în sus, pe scări, până la peluză. Nu vreau să pierd nicio secundă. În timp ce-mi caut locul, „timpul nu mai are răbdare": începe imnul României şi brusc tot stadionul ia foc. Zeci de mii de voci fac aerul să vibreze, zeci de mii de steaguri se agită în aer, zeci de mii de oameni cântă în picioare, într-o singură suflare. Arena Naţională vuieşte, simt un gol în stomac, încerc să filmez totul şi nu îmi dau seama dacă mâinile îmi tremură de la efortul alergăturii sau de la prea multă adrenalină. Sufletul mi se umflă ca un balon tricolor, în aceleaşi nuanţe ca ale steagului imens ce e trecut din mână în mână, pe deasupra capetelor a sute de suporteri.

E ceva ce trebuie încercat măcar o dată în viaţă.



Apoi începe jocul şi galeriile scandează din toate puterile, pulsând viaţă în venele stadionului. E o furtună sonoră de cântece, de tobe şi de bătăi din palme, toţi cei 53.000 de oameni încurajează  Naţionala, punând în acelaşi timp o presiune fantastică pe echipa Olandei. „Atmosfera la Bucureşti a fost de parcă era un meci de Campionat European sau Cupă Mondială", avea să spună, după meci, mijlocaşul olandez Van der Vaart.

Păcat doar că toată energia bună transmisă de suporteri nu poate ţine piept unui arbitraj subiectiv, nici unei pregătiri superioare a echipei adverse. La doar nouă minute după începerea meciului, Lens înscrie primul gol pentru Olanda, urmat, 20 de minute mai târziu, de încă unul, marcat de Martins Indi. E deja 2-0 pentru Olanda şi nici n-am ajuns la jumătatea primei reprize.

Diferenţa e redusă de un gol înscris de Marica în minutul 40, când prindem din nou speranţă: e doar 2-1, putem recupera, hai România! Galeriile învie, însă bucuria nu ţine mult. Şapte minute mai târziu, în prelungiri, suntem reduşi din nou la tăcere: Van der Vaart înscrie în poarta noastră dintr-o lovitură de 11 metri, după ce se decide că Tamaş l-a faultat pe Narsingh. Scorul e 3 la 1. Iar noi suntem 3 în 1, ca nessul: plini de dezamăgire, enervare şi frustrare pe deciziile arbitrilor. Pauza vine numai bine, să ne mai liniştim cu un ansamblu de căluşari ce intră pe teren şi dansează printre alţi jucători care îşi fac încălzirea. E o bulibăşeală tipic românească, în care unii suporteri dansează în tribune pe muzică populară, în timp ce alţii oftează cu capul în pumni, după cele trei goluri luate scurt.

După pauză, a doua repriză debutează calm. Românii pendulează între acalmie şi o mulţime de ocazii ratate. Olandezii joacă calm, calculat. Enervant de calculat. Spre sfârşitul meciului, suntem privaţi de un penalty (min. 82), ceea ce înfurie la culme galeriile: "UEFA Mafia!" şi o grămadă de urări pentru rudele decedate ale FRF, "clanului Becali" şi Mircea Sandu sunt scandate ca o rafală, printre huiduieli şi fluierături asurzitoare. Furia e înlocuită de tristeţe în minutul 86, când ni se pune cruce: Olanda înscrie al patrulea gol (van Persie). Oamenii nu mai au nicio speranţă şi se îndreaptă deja spre ieşire, în timp ce galeria din Peluza Nord scandează împotriva "trădătorilor care sunt interesaţi doar de rezultate".

Meciul se încheie. Vocile coboară, înjurăturile se strecoară printre dinţii strânşi, steagurile şi bannerele se strâng încet-încet. Da, a fost un rezultat dezolant, da, poate că am pierdut pentru că am fost furaţi sau pentru că pur şi simplu olandezii au fost mai buni. Nici nu mai contează, victoriile, ca şi înfrângerile, vin şi pleacă.

Nu sunt o microbistă "adevărată" şi poate de-asta nici nu pun atât de mult accent pe rezultat. Altceva mi s-a părut important la meciul de aseară. Dincolo de tehnici de joc, dincolo de ambiţia de a câştiga, am văzut zeci de mii de suflete cântând la fel, iubind şi urând în aceleaşi momente, huiduind sau înjurând. Toate astea, într-un mod ciudat, din dragoste pentru echipa lor. Din loialitate, devotament şi alte cuvinte pe care ei, ultraşii din galerii sau simplii spectatori din tribune, nu le rostesc niciodată. Dar pe care nu le-ai putea smulge din inima lor nici cu fierul înroşit. Tot ce e în spatele acestor cuvinte e ceea ce rămâne atunci când echipa pierde. Mulţumită lor, nici echipa şi nici noi nu rămânem cu un mare „gol" la final.














Friday, October 5, 2012

Tata Pompi



Mie-mi place de tata Pompi, zis in alint si Trutzy. Fiindca, dupa ce imi trimite pe mess un pomelnic de chestii administrative, cu rezultate de analize, noutati despre chirie si despre ce chestii mai are de rezolvat in weekend, imi trage dupa aia un emoticon cu ditamai stampila (adica asta :* ), desi el e foarte retinut in folosirea emoticonurilor. Si pentru ca atunci cand ma duc acasa, imi da mereu cate o sticla de vin “pentru la Bucuresti, sa ai la tine, acolo”. Si pentru ca nu se desparte de Sudoku lui nicaieri, nici macar in Suedia. Pentru ca scrie din ce in ce mai bine pe blog, cu lux de amanunte. :) Pentru ca e atent la detalii si are rabdare sa repare orice, inclusiv problemele dintre oameni, atunci cand ii sta in putere. Pentru ca atunci cand vin acasa, ma ia in brate si ma ridica, desi are probleme cu spatele. Pentru ca spala vasele si considera ca orice salata sau chestie cruda “colcaie de vitamine” fara discutie. Ca nu asteapta dupa nimeni, isi ia singur camera web si televizor plat si isi pune poze pe Facebook. Ca atunci cand sunt incapatanata, imi zice “Pompiloaico!” si da mustrator din cap. Ca ne scoatem ochelarii cu acelasi gest.

Ca poate sa faca o gramada de chestii singur, dar ca in acelasi timp e pierdut fara mama. Ca o iubeste si o respecta chiar si dupa 30 si ceva de ani de casnicie. Ca lui astea i s-ar parea probabil vorbe mari. Da, exact, mai ales pentru ca lui astea i s-ar parea probabil niste vorbe mari.

Monday, September 24, 2012

Concert Kempes: Şi brigadierii plâng câteodată. De bucurie.



Vineri seară, la Arenele Romane, cam 2000 de oameni tropăiau de nerăbdare. Reușiseră să treacă de poarta de intrare ori cu bilet, ori cu o șpagă dată bișnițarilor care o împărțeau apoi frățește cu cei de la serviciul de pază. Fanii ar fi făcut multe ca să poată intra la singurul concert pe care Ovidiu Ioncu Kempes și noua lui trupă, Rezident Ex, urmau să îl țină în București, iar asta o înțelegeau cel mai bine chiar bișnițarii: biletul oficial costa 60 de lei, în timp ce preţul ”la negru” scădea infim la 50 de lei.

Dar pentru mulți, asta nici nu mai conta. Vroiau doar să îl vadă pe Kempes, acel Kempes care a părăsit trupa Cargo acum aproape 10 ani și a emigrat în Australia, luându-și cu el vocea inconfundabilă (sunt de apreciat, totuși, eforturile de mimetism ale lui Adi Igrişan, cel care a preluat apoi postul de vocal al Cargo) și lăsând în urmă o mulțime de fani frustrați de anunţul brusc al plecării.

După aproape un deceniu, Kempes a revenit pentru o perioadă în țară și nu a venit cu mâna goală: a adus cu el o trupă nouă, Rezident Ex. Numele nu e întâmplător, pentru că membrii formației vin din patru țări diferite - Australia, Franţa, Germania şi România. Se întâlnesc aici, susțin câteva concerte, apoi merg înapoi, la casele lor de departe. Din cauza asta, cei care vroiau să îi vadă pe Rezident Ex la București aveau o singură ocazie.

Când primii membri ai trupei au apărut pe scenă, în seara friguroasă de 21 septembrie, publicul deja fierbea. Toți cei care crescusera cu vechiul Cargo nu își doreau decât să îl vadă mai repede pe ”fiul rătăcitor”. Când pletosul slab, în pantaloni de piele, a apărut pe scenă, Arenele Romane s-au umplut de vuiet, de țipete, fluierături și aplauze. În public, bannere agitate cu ”Bine ai venit acasă!”. Poate e greu de imaginat o întâlnire de familie între 2000 de oameni, dar despre asta a fost vorba acolo. S-a simțit dorul după toți anii de rock românesc fără Kempes. Pe de o parte, el era pe scenă ca peștele în apă: sărea, dădea din cap, râdea, se-nvârtea și cânta cu energia unui puştan. Ăsta era darul lui, revanşarea pentru lunga aşteptare a fanilor. Pe de alta, din public, în pauzele dintre melodii se auzea mereu câte un ”Kempes, te iubim!”. ”Și eu pe voi!”, venea răspunsul lui. ”Kempes, ne-a fost dor de tine!”. ”Și mie de voi!”.


Au fost primiți cu căldură toți membrii noii trupe (Tavi Iepan - chitară, Adrian Popescu – chitară, Christian Podratzky - bas, Florin Cvasa – tobe şi Matthias Lange – chitară). A fost ca-n familie, mai ales la piesele vechi ale Cargo, ”Povestiri din gară” și ”Brigadierii”, care au fost cântate aproape în întregime de public (un dar înapoi), dar și la piesele noi - ”Catedrala sufletului”, ”Pompierul atomic” sau ”Iarna” -, la cea din urmă Tavi Iepan cerându-ne să scoatem cheile din buzunar și să le agităm în aer. ”Ce-o mai fi și asta?”, ne-am întrebat, până când sutele de chei au început să sune exact ca niște zurgălăi, iar melodia despre iarnă şi zăpadă a început. Un copiluț pletos, de vreo 10 ani, îmbrăcat în tricou negru, stătea încântat pe umerii tatălui și dădea din cap. Lângă el, asta făcea și unul din agenții de pază, ras în cap și de trei ori mai mare, semn că muzica lui Kempes și ai lui e contagioasă, orice ai face.

A fost frumos și prea scurt, deși au cântat o oră și jumătate și au făcut două bisuri (pentru că publicul pur și simplu nu-i lăsa să plece). Au promis că vor reveni și îi cred. Îl cred pe Kempes nu doar pentru că am crescut cu muzica lui, ci pentru că știu că nu uită ce promite, așa cum nu și-a uitat nici limba, nici bunul-simț, nici măcar accentul de arădean în toți acești ani petrecuți în Australia. Acum doi ani spunea, într-un interviu, că pregătește o venire în România și că va veni cu surprize. S-a ținut de cuvânt. Deși Cargo e acum o ușă închisă, Kempes a mers înainte și-a deschis o fereastră nouă: Rezident Ex. Motivul e simplu. Când vine vorba de cântat, vorba ”Brigadierilor”, nu îl ”oprește ploaie, nici soare, nici vânt”.


Credit foto: rockout.ro, revistatango.ro

Sunday, August 19, 2012

Experimentul Piteşti: Diavolul se îmbracă în roşu

100 de milioane de morţi în toată lumea. Cu atâtea victime se poate “lăuda” regimul comunist la nivel global, indiferent că vorbim de implementarea sa în Rusia, Cambodgia, China sau Polonia. Cu siguranţă, nici România nu a scăpat de atingerea “Ciumei Roşii”, iar deţinuţii politici ştiu cel mai bine ce au presupus tratamentele inumane din închisorile comuniste. Experimentul Piteşti este un punct de referinţă în istoria ororilor acestui regim, a cărui nuanţă de roşu nici acum nu ştim de unde se trage: din simbolul său pentru politica de stânga sau din sângele vărsat de miile de victime condamnate, în închisorile politice, la muncă silnică, torturi şi foamete. De-a lungul acestui experiment diabolic, la începutul anilor ’50, în fosta închisoare Piteşti, peste 600 de tineri au îndurat torturi fizice şi psihice greu de imaginat, iar 11 dintre ei şi-au pierdut viaţa în urma bătăilor şi a chinurilor.

In continuare, povestea în patru episoade a fenomenului Piteşti, a supravieţuitorilor săi şi a eforturilor unui grup de tineri de a-şi informa colegii de generaţie cu privire la perioada represiunii comuniste.

I. Istoria fenomenului Pitesti

Placheta de la intrarea in fosta inchisoare Pitesti

Sunt un cetăţean al României care n-a făcut istoria, dar a suportat-o...”. În celula jupuită a fostei închisori Piteşti, într-o zi toridă de sfârşit de iulie, Petru Cojocaru îşi povesteşte amintirile cu voce scăzută. E înconjurat de studenţi, numai ochi şi urechi la istoriile fostului deţinut politic, ajuns acum la vârsta de 86 de ani. Tinerii au venit aici, în Piteşti, ca să afle despre unul din cele mai terifiante fenomene ale închisorilor comuniste din România: Experimentul Piteşti. O istorie vie a „Reeducării”, petrecută la începutul anilor '50, pe care fiecare celulă din corpul domnului Cojocaru o respiră de atunci zi de zi.

Fenomenul Piteşti este un punct de referinţă în istoria ororilor regimului comunist. „Fenomenul Piteşti sau Experimentul Piteşti? Am reuşit să inventăm nişte lucruri aşa de cumplite, încât nici nu ştim ce nume să le dăm”, spune istoricul Alin Mureşan, referitor la faptulcă nici acum, după 60 de ani, nu ştim sigur cum să numim acest proiect terifiant, destinat exterminării sufletului, raţiunii şi demnităţii umane, în urma căruia 600 de tineri au îndurat torturi fizice şi psihice, iar 11 dintre ei şi-au pierdut viaţa în urma bătăilor, chinurilor şi a foamei.

Fenomenul Piteşti şi conceptul de “Reeducare” îşi au originea în 1948, în închisoarea Suceava, ocupată la acel moment, în proporţie de 80%, cu legionari. În închisoare au apărut atunci două curente ale “Reeducării”, reprezentate pe de o parte de Alexandru Bogdanovici şi pe cealaltă de Eugen Ţurcanu. “Reeducarea” impusă de Bogdanovici a fost mai degrabă la nivel declarativ decât practic, neavând astfel prea mare efect. În paralel, Ţurcanu, care renunţase la legionarism şi adoptase principiile comuniste, a fost motivat să slujească regimul. Cerea voalat informaţii colegilor de închisoare şi le dădea Securităţii, pe baza lor făcându-se apoi arestări, după cum explică istoricul Alin Mureşan, specializat în fenomenul represiunii comuniste.

Din Suceava, fenomenul a migrat apoi în închisoarea Piteşti, unde, între decembrie 1949 şi august 1951, a avut loc experimentul cu acelaşi nume. Experimentul Piteşti a constat în “reeducarea” fizică şi psihică a deţinuţilor politici, aşa încât acestora să li se şteargă orice concept, ierarhie şi credinţe dobândite până atunci de-a lungul vieţii. Urma ca acestea să fie înlocuite cu ideologia noului regim venit la putere, comunismul. Piteşti s-a vrut a fi leagănul unui “Om Nou”, lipsit de simţiri şi gândire independente.


Despre Experimentul Pitești from ionut.trandafirescu on Vimeo.

Experimentul Piteşti consta, aşadar, într-o spălare agresivă a creierului deţinuţilor, în vederea obţinerii de informaţii. A existat o procedură standard la care au fost supuşi toţi cei trecuţi prin închisoarea Piteşti în perioada ’49-‘51:

1) După câteva luni de detenţie în care li se oferea doar un minim de hrană şi odihnă, noii deţinuţi erau introduşi în celule în care existau deja colegi “reeducaţi”. Erau primiţi călduros şi încurajaţi; aveau loc discuţii amicale, în care noii veniţi erau traşi de limbă, în vederea obţinerii de informaţii;

2) Apoi, noii deţinuţi erau supuşi unor violenţe extreme, născute din senin. Discuţia era întreruptă brusc, la semnalul şefului de celulă, moment în care cei abia sosiţi erau atacaţi cu scânduri, bâte şi ciomege. Bătaia bestială dura ore întregi, până când deţinuţii noi erau lăsaţi într-o baltă de sânge;

3) Când îşi reveneau, deţinuţilor li se explica motivul violenţelor: era nevoie ca aceştia să îşi dezbrace haina de “trădători” şi să fie “reeducaţi” conform ideologiei comuniste. Urma apoi o tortură neîntreruptă;

4) Următorul pas era “Demascarea” interioară şi exterioară: deţinuţii erau forţaţi să participe la acte blasfemice şi să denigreze orice persoană care ar fi avut un rol important în viaţa lor (părinţi, profesori etc), fiind torturaţi şi supuşi la umilinţe continue. Avea loc o spălare a creierului în urma căreia deţinutul condamna orice acţiune pe care ar fi întreprins-o în trecut împotriva regimului comunist. Fostul răzvrătit urma să devină un puternic susţinător al ideologiei comuniste.

5) Experimentul Piteşti se încheia cu obligarea deţinutului de a deveni, la rândul său, informator sau agresor al noilor colegi de celulă.


II. Povestea domnului Cojocaru:

Dl. Petru Cojocaru, supravietuitor al Experimentului Pitesti

Dl. Petru Cojocaru a trecut prin toate acestea. Viaţa sa a fost urmărită în permanenţă de o umbră roşie: în tinereţe, în 1948, a fost luat din facultate şi condamnat la 10 ani de închisoare de către comunişti, pentru activitate legionară. A trecut inclusiv prin închisoarea Piteşti şi prin mâinile torţionarului Eugen Ţurcanu, de unde nu toţi au avut norocul să iasă vii. A îndurat violenţe fizice şi psihice greu de imaginat. Pare de neînţeles cum trupul domnului Cojocaru a putut supravieţui bătăilor, foametei, torturilor şi umilinţelor îndurate în anii petrecuţi în beciurile Securităţii. Umerii înguşti, braţele subţiri, corpul firav ale bărbatului par acum că ar putea fi duse de vânt la cea mai mică adiere. Două trăsături îi trădează însă tăria de caracter: nişte ochi limpezi şi sinceri, care nu privesc niciodată în jos, şi un zâmbet care nu îi dispare nici măcar atunci când povesteşte despre cele îndurate:

Eram bătuţi, privaţi de somn, puşi să ne facem nevoile în gamele şi apoi să mâncăm din ele”, spune dl. Cojocaru. Torturile erau o probă de imaginaţie pentru personalul închisorii: deţinuţii erau obligaţi să înghită mâncare fierbinte, nemestecată, fiind ţinuţi în patru labe şi neavând voie să îşi folosească mâinile. Erau bătuţi la tălpi, obligaţi să stea ore în şir în aceeaşi poziţie, ba chiar forţaţi să doarmă fără să facă nicio mişcare, fiind altfel loviţi cu ciomagul. Poziţia obligatorie de somn era cu mâinile peste pătură, pentru ca deţinuţii să poată fi permanent supravegheaţi, în caz că ar încerca să se sinucidă. Iar distracţia preferată a torţionarului Eugen Ţurcanu era să întindă deţinuţii pe burtă, cu capul sprijinit pe bărbie, „ca mingea de rugby”, după cum spune istoricul Mureşan, şi să îi lovească apoi cu bocancul în faţă.

În afara torturilor fizice, religia era un alt subiect important atacat de torţionari. Deţinuţii erau obligaţi să profereze injurii şi blasfemii, să imagineze orgii sexuale cu membrii familiei şi să calce în picioare conceptele a tot ceea ce respectau: părinţi, profesori, credinţă. De Paşti şi de Crăciun se ţineau „liturghii negre” în cadrul cărora deţinuţii erau „botezaţi”, fiind băgaţi cu capul în hârdăul cu materii fecale şi puşi apoi să se „împărtăşească” din tinetă.

Celula din inchisoarea Jilava, pe vremuri un loc de tranzit al detinutilor

Respectul de sine era cel mai vulnerabil. Eram conştienţi de decăderea noastră, dar nu i-am duşmănit niciodată pe agresorii noştri, i-am considerat victime, aşa cum eram şi noi”, povesteşte dl. Cojocaru. „Au urmărit să ne desfiinţeze, doar că sufletul omenesc are această uimitoare capacitate de a se redresa”, adaugă fostul deţinut politic. Explică în continuare această redresare: „Am socotit că Dumnezeu ne-a lăsat în propriul nostru suc, în propria noastră zeamă. Am încetat să mă rog în închisoare. După ce am ieşit, am început să mă rog. Nu L-am învinovăţit niciodată pe Dumnezeu pentru asta, erau păcatele mele, nu vina Lui. M-am întors la Biserică apoi şi din motive intelectuale. Credinţa, pentru mine, nu a fost o joacă, n-a fost doar sentimentul de supunere, ci şi o decizie motivată raţional. Credinţa fără motivare nu mi se pare reală”.

Pare uimitor faptul că un fost deţinut îşi poate ierta torţionarii, însă dl. Cojocaru a găsit această putere în credinţă: „Creştinismul nu e o pastilă pe care o iei şi ţi s-a dus suferinţa. A fi creştin înseamnă enorm. Aţi văzut că atunci când intri într-o cameră cu oameni necunoscuţi, ştii imediat dacă îţi place cineva sau dacă îţi e antipatic. A-i iubi şi pe cei care nu îţi plac e un efort, un act de eroism. Trebuie să crezi în Dumnezeu... materia e doar necesară, nu dominantă”, explică cel ce, în tinereţe, urma cursurile facultăţii de Politehnică din Timişoara.

Efectele „ciumei roşii” l-au urmărit mult timp, chiar şi după încetarea detenţiei. La ieşirea din închisoare, cunoscuţii l-au evitat. A încercat să îşi găsească de lucru, dar în momentul în care spunea că a fost închis din motive politice, uşile i se închideau brusc în nas. Părinţii primei sale soţii au refuzat să vină la nuntă pentru că nu erau de acord cu intrarea în familie a unui fost deţinut politic. Iar dl. Cojocaru a hotărât să nu aibă copii, pentru că „ar fi fost urmăriţi în permanenţă de trecutul tatălui lor”.

Acum, la cei aproape 90 de ani pe care îi numără, viaţa d-lui Cojocaru e în continuare influenţată de efectele fostului regim. A participat la o conferinţă la Berlin şi la o şcoală de vară, unde a povestit despre represiunea comunistă. O face pentru ceilalţi. Deşi deţine o comoară de învăţături şi trăiri, modestia sa proverbială l-a oprit până acum să vorbească în public despre experienţele sale. A trecut prin închisorile Jilava, Timişoara, Piteşti şi Gherla, însă nu a făcut niciodată un motiv de bravură din asta. Aşa cum istoricul şi teologul Radu Preda l-a definit, dl. Cojocaru este modelul perfect de „antierou”, în sensul păstrării discreţiei asupra vieţii sale. Se deschide doar atunci când are „teren fertil”, adică tineri curioşi, cu minte vie.

III. Şcoala de vară „Fenomenul Piteşti"

Participantii la scoala de vara impreuna cu dl. Marcel Petrisor, fost detinut politic

Aşa l-am şi întâlnit, de fapt, pe dl. Cojocaru. A fost invitat să vorbească la prima ediţie a Şcolii de Vară „Fenomenul Piteşti", organizată între 23 şi 27 iulie, la Piteşti, de Centrul de Studii în Istorie Contemporană, editura Filos şi site-ul www.fenomenulpitesti.ro.

Şcoala de vară a fost realizată „pentru a atrage atenţia asupra fostei închisori Piteşti şi a Experimentului Piteşti", spune istoricul Alin Mureşan, care a coordonat proiectul alături de colegii săi Alina Urs, Ionuţ Trandafirescu şi Constantin Vasilescu. Fiind un subiect cu încărcătură istorică şi emoţională grea, selectarea participanţilor a fost una extrem de exigentă. Din 116 înscrişi, au fost aleşi 15 studenţi la diverse facultăţi, printre care Istorie, Teologie sau Filozofie, fiecare cu vârste cuprinse între 19 şi 27 de ani. „Am ales aceste limite de vârstă pentru că şi deţinuţii supuşi Experimentului Piteşti aveau aceste vârste când au fost închişi, erau studenţi", spune Mureşan.

Programul şcolii a inclus proiecţii de documentare, vizite la fosta închisoare Piteşti şi la Fortul 13 Jilava, discuţii cu foşti deţinuţi politici (dl. Petru Cojocaru şi dl. Marcel Petrişor) istorici (dl. Silviu B. Moldovan), teologi (dl. Radu Preda), scriitori (dl. Dan C. Mihăilescu şi dl. Sorin Lavric).

Suntem la prima ediţie, dar avem de gând să facem din şcoala de vară un eveniment anual pentru tineri. Pe viitor vom trata, ca şi acum, tema Fenomenului Piteşti, a comunismului şi a represiunii comuniste", a adăugat Mureşan.

Este o temă care a suscitat mult interes printre tineri şi pare o reacţie normală, având în vedere lipsa cursurilor obligatorii din şcoli şi licee pe această temă. Genul acesta de informaţii nu te ajută în sens consumerist. Capeţi, în schimb, o identitate, eşti mai greu de manipulat. Este un proces îndelungat, trebuie să o iei încet, dar recompensa este că... devii mai inteligent decât erai până atunci”, explică Mureşan interesul tinerilor faţă de istoria perioadei comuniste.

Participanţii nu au plecat însă doar mai „învăţaţi” de la această şcoală de vară. Aşa cum spunea şi dl. Cojocaru, „dacă vii doar pentru informaţii, fără ca nimic din ce afli aici să te fi schimbat măcar un pic, atunci e degeaba”. Nu pare să fie cazul acestor 15 tineri aleşi pe sprânceană. Sunt documentaţi, curioşi, rapizi în reacţii. Pun avalanşe de întrebări şi dezbat între ei mai ceva ca profesorii de istorie. Vor să înveţe, dar vor să şi simtă. Şi au venit exact unde trebuie pentru asta, fiindcă la şcoala de vară au primit nu doar informaţii concrete, ci şi multe momente emoţionante.

IV. Ce nu aflăm din cărţi

Unele întâmplări lasă urme adânci înăuntru, iar cei care au fost la şcoala de vară „Fenomenul Piteşti" au înţeles foarte bine asta. Unul din cele mai emoţionante momente a fost întâlnirea cu d-na Ioana Arnăuţoiu, invitată să susţină conferinţa cu titlul „Rezistenţa armată. Grupul Toma Arnăuţoiu". D-na Arnăuţoiu este fiica Mariei Plop şi a lui Toma Arnăuţoiu, unul din liderii grupării anticomuniste „Haiducii Muscelului", formată în 1949, în satul Nucşoara. Gruparea s-a refugiat timp de aproape 10 ani în munţi, ascunzându-se de Securitate. D-na Arnăuţoiu ne povesteşte despre cum a fost născută în unul din adăposturile din munţi; în 1958, pe când avea doi ani, părinţii ei au fost capturaţi de comunişti, iar ea a fost trimisă la un orfelinat, cu numele tatălui şters din certificatul de naştere. Tatăl a fost condamnat la moarte de comunişti un an mai târziu, în 1959, iar mama a murit în închisoare, din cauza relelor tratamente.



Povesteşte, de asemenea, despre metodele de supraveghere şi de interogare ale Securităţii. Scoate un dosar de cópii după documente ale CNSAS şi citeşte dintr-un raport al unui ofiţer de Securitate, descriind cum una din sătencele din Nucşoara este legată de mâini şi atârnată de tavan, bătută şi incendiată în partea inferioară a corpului, pentru a oferi informaţii despre fugari. Ne arată fotografii cu părinţii săi în libertate şi cu ei după ce au fost supuşi tratamentului din închisoare. Diferenţa este incredibilă, cei doi sunt de nerecunoscut. În acele momente abia se ghiceşte un tremur în vocea d-nei Arnăuţoiu, modestia şi delicateţea o opresc de la orice judecată pe care noi, ceilalţi, am fi tentaţi să o facem instantaneu.

Un alt moment impresionant al şcolii de vară este vizita la fosta închisoare Piteşti. Mergem la subsolul clădirii, unde erau pe vremuri celule, duşuri şi o bucătărie. În timp ce coborâm treptele, aflăm că de pe această scară în spirală s-au sinucis, pe vremuri, doi studenţi, unul la o săptămână după celălalt, aruncându-se în gol. Securiştii s-au autosesizat rapid însă şi au instalat o plasă, pentru a preveni alte tentative de suicid, singura metodă a deţinuţilor de a evada complet din acel iad.

În memoria tuturor celor morţi în închisoarea Piteşti se ţine şi o slujbă în Camera 4 Spital, camera de tortură a închisorii. Opt preoţi ţin parastasul: „Ne rugăm ca poporul să îşi dea seama de înaintaşii lor. Ne plecăm frunţile pentru cei morţi sub nebuneasca Ciumă Roşie. Nu suntem vrednici de jertfa pe care au dat-o acestui neam", spun părinţii. Ard tămâie, sfinţesc colivă şi citesc nume de pe o listă lungă: zeci şi zeci de studenţi, călugări sau preoţi care au cedat în închisorile comuniste în urma bătăilor, foamei, frigului, a torturii psihice.

Slujba in Camera 4 Spital, camera de tortura a fostei inchisori Pitesti

Este singurul moment în care dl. Cojocaru, cel care ştie mai bine decât toată lumea ce s-a întâmplat aici, îşi pierde zâmbetul. Îl privesc prin fumul de tămâie. Ochii îi sunt umezi şi roşii, dar nici măcar acum nu îşi lasă capul în jos. Mai târziu, după slujbă, povesteşte una din experienţele petrecute în Camera 4 Spital, alături de torţionarul Eugen Ţurcanu:

-Cine e şef aici?, întreabă Ţurcanu, care atunci intrase în celulă.
Eu eram... (n.r.: dl. Petru Cojocaru)
Se adresează celorlalţi:
- Daţi-i o palmă!
Băieţii s-au fâstâcit, s-au...
- Dacă nu daţi, vă dau eu vouă, să vă arăt cum se dă.
Şi unul mai înalt, mai bine legat a venit şi a dat prima palmă. Nu conta că a fost dureroasă sau nedureroasă. Acea palmă reprezenta căderea unei ierahii, căderea unui stil de organizare, asta însemna... Iar după aceea au sărit şi ceilalţi, pentru ca tot Ţurcanu să-i oprească:
- Nu-l omorâţi, mă, că de la ăsta mai avem multe de aflat!
Şi am reuşit, de-a buşilea, să mă târăsc până acolo (n.r. – arată cu degetul spre unul din colţurile camerei), dar n-am putut să mă urc în pat...
Pare de necrezut, dar aşa a fost..."

După asemenea poveşti, ce mai pare de necrezut este şi faptul că cei trecuţi prin astfel de încercări nu răspândesc decât seninătate, echilibru, demnitate, iertare. Nu simţi la ei nici încrâncenare, nici dorinţă de răzbunare. Tot ce fac e să relateze obiectiv faptele, bazându-se pe documente, pe mărturii şi experienţe personale. Există o educaţie în acest sens, care te învaţă să fii corect, demn, sincer faţă de tine în primul rând, după cum povesteşte dl. Cojocaru, care păstrează din tinereţe învăţăturile primite printre legionari. „Sunt trei legi după care să te ghidezi în viaţă", spune acesta. „Prima e legea moralei: nu face decât lucruri dictate de morală; a doua e legea disciplinei: fii disciplinat, pentru că doar aşa vei reuşi în viaţă; iar a treia e legea educaţiei: nu şopti şi nu accepta să ţi se şoptească".

Ultima lege ne aduce, inevitabil, la subiectul tinerilor şi al felului în care aceştia s-au schimbat de-a lungul timpului, din punctul de vedere al domnului Cojocaru. Acesta se arată cel puţin sceptic. „Mi-aş dori ca atunci când întâlneşti un cunoscut, să-i strângi mâna cinstit, nu din politeţe, iar vorba să fie vorbă. Să fii punctual, disciplinat şi harnic. Tinerii s-au mutat acum din afectiv în raţional. 'Afectiv' înseamnă să te bucuri de un zâmbet, să te uiţi la femeia de lângă tine ca la ceva deosebit. 'Raţional' înseamnă să gândeşti totul în termen de câştig".

Crede că, dacă un astfel de eveniment teribil precum Experimentul Piteşti s-ar repeta, nu ar mai exista tineri care să îi ţină piept. „Ce s-a întâmplat atunci nu mai e posibil acum, pentru că atunci noi credeam că un popor poate fi respectat de alte popoare doar dacă îşi ţine cuvântul dat. Acum, studenţii caută doar să treacă examenele cât mai uşor, sindicatele studenţeşti nu mai revendică nimic", mai spune dl. Cojocaru.

Şi totuşi, istoricul şi teologul Radu Preda, un alt invitat al şcolii de vară, sprijină cu mai multă încredere generaţiile viitoare. Le acordă credit, susţinând că de ele depinde aflarea adevărului, pe viitor, în ceea ce priveşte dosarele Securităţii. „Comunismul ar putea fi definit ca o liturghie neagră politică, un Paradis pe dos, o utopie care nu are cum să se întrupeze, dar care seduce în continuare. Cel mai bun mod de a rămâne realişti este să folosim o tehnică de antiseducţie, respectiv studierea comunismului. E firesc ca Biserica, Guvernul, Armata, politicienii să se împotrivească deschiderii arhivelor comuniste, pentru că, odată incizia făcută adânc şi brusc, imaginea care ni s-ar arăta ar fi ameţitoare. Din acest motiv, judecata trebuie făcută treptat, echilibrat, de generaţiile care vin şi care trebuie să pună permanent presiune pe desecretizare".

Fisa de penitenciar al parintelui Arsenie Papacioc, arestat pentru activitate legionara

Ne vom putea ridica la aceste aşteptări, noi, cei care venim din urmă? Rămâne de văzut. Până atunci însă, istoria aşteaptă să fie descoperită în zeci şi sute de feluri, de la mărturii precum cele ale domnului Cojocaru sau ale d-nei Arnăuţoiu, la cărţi, filme documentare, şcoli de vară, cursuri şi, nu în ultimul rând, un simţ al curiozităţii. „Cere şi ţi se va da". Tot ce trebuie să facem e să îndrăznim să cerem.

Credit foto: Irinel Cârlănaru, Ionuţ Trandafirescu

Saturday, July 28, 2012

Acum noua ani

"Azi m-am dus la zidul cimitirului si le-am pus muzica mortilor, le-am pus Frank Sinatra - "I've got you under my skin" si m-am gandit ca sunt tristi acolo, nimeni nu vorbeste cu adevarat cu ei, la ce le foloseste sa le duci flori cand nu le adresezi nici un cuvant? Si sunt cam sobri din cauza  asta. Nu au cum sa se supere daca le-am pus muzica, nu? Era muzica buna, nu era dezmat, nici rock (unii sunt batrani si mai sufera cu inima) si nici dance, era un jazz minunat."