Zona Matache, o Romanie mai mica

Suntem cativa in camera de curs cand, intr-o seara torida de iunie, primim o propunere didactica: sa vizitam zona Matache, ca material de studiu jurnalistic. Ma incearca o curiozitate amestecata cu un pic de nedumerire. Nu stiu foarte multe despre locul asta, in afara de scandalul demolarii cladirilor istorice din zona. Si nu stiu la ce sa ma astept, asa ca, pana la proba contrarie, imi trag pe mine un strat gros de circumspectie, cum ii sade bine omului degraba temator.

Dupa un drum scurt cu masina, ajungem la destinatie. Coboram in aerul fierbinte si prafos si privim in jur: sunt putine blocuri, iar ochii ni se opresc in cladirile istorice lasate in paragina, apoi dau roata, cuprinzand santierul nesfarsit, gunoaiele de prin ganguri si localnicii stransi pe trotuare la vorbe de seara. Ziua e pe cale sa se incheie, iar oamenii au iesit in fata curtilor, sa mai puna tara la cale. 

Inaintam agale si trecem pe langa ultima baie publica functionala din Bucuresti, Grivita, pe care o bag repede in categoria locurilor-de-vazut-macar-o-data-in-viata si unde imi promit sa ajung vara asta. Depasim apoi frizerii demodate, crame modeste cu anunturi simpatice, chioscuri cu firme scorojite. Bag seama, per ansamblu, ca lucrurile se pazesc bine pe aici: tonetele de inghetata au puse deasupra, pentru siguranta, capace de metal inchise cu lacate zdravene, iar unele chioscuri sunt imbracate intr-un grilaj metalic. Ca sa poti da banii si primi produsul, trebuie sa te cocosezi undeva catre un gemulet minuscul, prin care te intelegi cu vanzatoarea. Aproape ca la vorbitor.

Intram apoi in teritoriul adevarat: neasfaltat, cu praful ridicandu-se la fiecare pas, plin de gunoaie, copii si caini vagabonzi. Trecem pe langa un grup de localnici care stau de vorba, asezati in cerc. Sunt la bustul gol, tatuati, cu pielea arsa de soare. Cand ajung in dreptul lor, aud un barbat in varsta explicand indignat celorlalti si aratandu-si piciorul: “Uite-aici, nu stiu ce m-a muscat, da’ m-a muscat, dracu’ sa-l ia!”. Si asta e prima intalnire cu atmosfera adevarata a zonei Matache, intalnire care ma face sa rad singura si ma incalzeste instantaneu pe dinauntru, ca pe-afara nu mai e nevoie, avand in vedere cele 35 de grade.

Ajungem in locul-vedeta al zonei, la Hala Matache, monument istoric pentru care s-au organizat numeroase proteste. Societatea civila incearca sa opreasca demolarea acesteia. Primaria vrea sa ii stearga istoria cu buldozerul in favoarea construirii unui bulevard care ar uni Piata Victoriei de Soseaua de Centura. Aflam ca e printre ultimele hale comerciale din secolul XIX ramase in picioare si ca aici si-a extins afacerile pe vremuri renumitul Matache Macelarul.

Acum, in zona a ramas o piata locala cu produse proaspete si preturi derizorii, cu femei care vand ierburi aromate, flori si legume din gradina. Pe langa piata, alte carciumioare, chioscuri si cantine, din nou cu preturi uimitor de mici (nu stiu unde se mai gasesc ciorbe la 3 lei in Bucuresti, in afara, poate, de cantina Guvernului).

Iesim din piata si o luam din nou la pas prin zona. Cladirile istorice fac fata vremurilor asa cum pot. Unele, chiar daca sunt monumente protejate prin lege, au arborate mandre termopane si antene de satelit. Din altele nu au mai ramas decat zidurile si gaurile in care odata erau ferestre. Majoritatea cladirilor abandonate, indiferent de cum ar fi aratat in timpurile lor bune, sunt acum, fara exceptie, pline de gunoaie.

Gunoaiele si saracia sunt, de fapt, un numitor comun in zona. Magazinele de amanet pe care le intalnesti la tot pasul au lacate mari si sunt supraveheate video. Ghenele dau pe afara si isi raspandesc mirosul pana departe. Un caine slab de-i numeri coastele se ascunde in spatele unor tomberoane cu o carcasa de animal, furata probabil de la vreo macelarie din zona. Copiii se joaca pe strada, aproape in pielea goala, si nu au nicio problema cu asta. Nici eu. Cumva, zona e mai vie si mai calda decat orice viata de noapte din Centrul Vechi sau de pe oriunde.

Trecem pe langa alte carciumi mici, saracacioase, din care se aude zumzet de cheflii. Dintr-una rasuna pana la urechile noastre imnul Romaniei, intonat pitigaiat de catre un localnic destul de vesel pentru ora 8 seara. Si asta e momentul in care locul imi pica de tot cu tronc. Romania asta la scara mai mica inghesuita aici, intr-o bodega putin scufundata in pamant.

Ne apropiem de final, dar mai mergem putin. Pe zidul unei alte cladiri vechi vad scris cu sprayul: “Crama s-a mutat dupa Amanet”, in timp ce o sageata indica directia. Pe o singura carare, la dus. La intors, nu mai garantam. Si din nou mi-e drag de tot locul asta umed, insalubru si haotic, unde femeile ies la poarta, se asaza pe o ladita sau pe un lighean intors cu fundul in sus si se pun pe vorba, unde copiii si cainii vagabonzi cresc la un loc, unde e o mizerie de nedescris si monumentele istorice se sufoca in tone de cabluri si afise publicitare. 

Mi-e drag fiindca simt ca viata palpita aici, chiar daca de sub un strat gros de praf. Viata de aici e ca tara in care traim: dezorganizata si imprevizibila, in ciuda unor legi precise. Saraca, vie si de iubit. Contradictorie. Arunc o ultima privire pe un zid, inainte de a ne intoarce la masina: un alt grafitti care zice “MUIE”. Langa el, scris scurt, curat, de mana, “Priveste cerul”. Plec cu ultimul sfat in minte. Asta e Romania.

Foto: asociatiabucuresti.ro, piatamatache.info

Despre politete

Ma simt total confuza. Nu cred ca o sa pot niciodata sa inteleg oamenii in detaliu. Nu cred ca o sa pot sa fiu vorbareata sau tupeista niciodata. Nu pot sa joc roluri. Urasc rolurile si ma indepartez imediat de oamenii care le joaca, chiar daca imi sunt prieteni.

Nu pot sa am incredere in niste masti, imi pare rau, probabil ca se poarta, dar nu imi iese si nici nu pot sa ma fortez sa imi iasa, pentru ca asta imi produce un dezechilibru inauntru. Din cauza asta nu am “succes”. Din cauza asta ma simt de foarte multe ori ramasa in urma. Tot ce ar trebui sa fac ar fi sa fiu mereu amabila si zambitoare, bagatoare in seama si cu pareri despre orice, chiar daca habar nu as avea despre ce vorbesc. Important ar fi sa vorbesc, chiar daca as spune cele mai mari banalitati posibile. Nu pot sa fac asta. Mi se pare un abuz sa ma bag in liberul arbitru al unui om, sa ii dau sfaturi, sa-i modific constient felul de a fi. Sunt un om, la fel ca si el. Fiecare ar trebui sa isi descopere singur drumul/felul de a fi care ii face bine. Nu pot sa ma dau desteapta fata de altcineva, cand eu insami am atatea de invatat. Nu inteleg cum de altii pot sa o faca, dar asta nu e treaba mea. Prefer sa ma indepartez rapid de astfel de oameni.

Nu stiu daca e corect sau nu, util sau nu, dar stiu sigur ca nu vreau sa schimb atitudinea asta, chiar daca, social vorbind, poate ca ar fi mai bine. Prefer sa fiu catalogata drept antisociala, decat sa ma prefac, sa mint sau sa ma fortez. Nu stiu daca asta face parte din maturizare sau nu. Nu inteleg de ce, daca zambesti si incerci sa nu produci conflicte si sa faci lucrurile corect, esti luat de prost. Nu inteleg de ce calea pe care eu o simt corecta pare o gluma penibila in lumea de afara. Nu inteleg de ce un om ar trebui sa fie “dur”, “smecher”, ironic, “destept” ca parerea lui sa conteze. O parere corecta ramane o parere corecta, indiferent daca e spusa incet sau tare. Sau cel putin asa e in teorie. De multe ori simt ca politetea ma apasa ca o carcasa prea grea. Asa ma fac sa ma simt oamenii din jur, desi eu vad politetea ca pe un mod de a fi, de a trai. Nu imi dau seama unde e greseala. Tot ce stiu (pentru ca intuitia imi spune asa) e ca tupeul si aroganta sunt abuzuri imense, grosolane la adresa celuilalt. Si ca nu am de gand sa le adopt, oricat m-ar costa asta.