Pastrati Rosia verde!

Sustine Rosia Montana in UNESCO World Heritage

Friday, December 26, 2008

Auzite (4)

1)“Nu trebuie, dom'le, sa existe o tara perfecta, ca daca ar fi asa, nu ar mai exista progres!” – sofer normal

2)“Multe am mai vazut eu in cariera mea de om!”- sofer de taxi

3)“Sunt confuza si nu inteleg de ce” - o prietena, dar e valabil pentru majoritatea femeilor :)

Si din categoria "Eternal sunshine of the spotless mind":

4)Doua femei in autobuz. Prima, tanara si cu voce delicata: "Daaa...ma bucuur...se vede ca va merge bine...pur si simplu radiati!"

A doua are o voce de femeie trecuta prin viata si prin multe tigari: "Da-da-da, radiez, radiez".

5) Ea: "-Si uitati, asa puteti sa straluciti tot anul!"

El: "-Doamne fereste!..."

Sunday, December 21, 2008

O, BRAD PITTic

Acum stau si ma uit la BRAD PITTic, ultima mea achizitie in materie de barbati bine. Mi l-a recomandat o prietena, Asociatia Terra Ecologica, dar m-a si atentionat ca nu e genul ACELA de barbat, asa ca eu va trebui sa platesc la prima intalnire: 70 de lei.

Dar a meritat: e drept ca nu e prea inalt (are vreo 60 cm) si ca sta ca lemnu', dar e mereu langa tine, atat timp cat nu tii tu neaparat sa-l bagi in pamant. Nu ca asta l-ar deranja, ba dimpotriva, ii place la loc cu verdeata (in special in padurile de conifere, dar rezista si la campie, unde e mai cald). In plus, nu cracneste daca ii compui doar tu garderoba, desi ar trebui sa tii minte ca ii plac tinutele "flashy" - instalatii colorate, beteala sclipitoare si globulete.

BRAD PITTic e primul bradut in ghiveci pe care l-am luat pana acum, e mic dar vioi pentru cei 5 ani ai lui si imi place de el de nu mai pot. E irezistibil in paltonul lui de lemn, asa ca presimt ca o sa-l mai tin pe langa mine vreo doi-trei ani, timp in care va dormi in balcon atunci cand sunt prost-dispusa (adica tot timpul). Daca vom supravietui relatiei, peste 3 ani ne mutam la munte: eu in casa mea, iar el in parculetul din fata.


Tuesday, December 16, 2008

Brad de unica folosinta... sau nu

Urmatoarea face din categoria “Ecologica contra”, “The power is yours”, “Bob cu bob se umple sacul” etc. Daca te identifici cu unul din colegii mei care se plangea ca-l enerveaza prietena fiindca se tot tine de capul lui sa stinga lumina cand iese din camera, ca sa nu se mai consume atata energie si sa nu mai polueze, atunci nu citi.


E vorba de un fel de gest de caritate, ca tot se poarta in perioada asta, doar ca nu e adresat oamenilor, ci brazilor de Craciun. De fiecare data cand tii sa cumperi un brad adevarat, ca sa iti miroasa frumos in casa, nu mai iei in calcul ca bradul o sa ajunga la ghena peste cateva saptamani. Altii s-au gandit la asta si au venit cu o initiativa pentru a combate risipa, distrugerea unor copaci vii, cand oricum ducem lipsa de spatii verzi/oxigen/natura intacta etc.


Initiativa consta in cumpararea unui brad care, dupa ce va fi impodobit si folosit de Craciun, nu va mai ajunge apoi la ghena, ci va fi replantat in Bucuresti si in imprejurimile lui. Tu il cumperi ori gata pus intr-un ghiveci, ori cu radacinile bagate intr-un balot de pamant, te bucuri de el, dupa care, cand s-au terminat Sarbatorile, il returnezi, iar voluntarii unor asociatii vor replanta toti acesti brazi. A, si pentru ca toata lumea e in criza, nu-i asa, mai merita amintit si ca brazii sunt neaosi, plantati si crescuti in Romania, astfel ca sunt si mai ieftini, iar tu mai si spriijini economia locala.


In unele cazuri, chiar ti se dau inapoi o parte din banii pe care i-ai platit pentru brad. E o idee pe cat de simpla, pe atat de functionala si de bun-simt. In functie de asociatiile care au adoptat aceasta initiativa, brazii sau molizii costa intre 100 si 250 ron. Se pot comanda online de aici si de aici.

Sarbatorile dauneaza sanatatii mintale

N-am facut niciodata parte din cei care se deprima de sarbatori. (E drept ca o singura data n-am chemat pe nimeni de ziua mea, ci m-am urcat in tren, am mers 5 ore, m-am dat jos, am luat un vin, am mers cu bicicleta, am vazut niste oameni de care imi era dor si dupa doua ore m-am urcat inapoi in tren si a fost cea mai misto aniversare de care-mi aduc aminte). Observ doar, de la an la an, ca sarbatorile au un efect ciudat asupra unor oameni, in sensul ca-i scot din circuit. O alta explicatie nu gasesc pentru reactii cum ar fi:

-de cate ori intru pe mess, cineva imi trimite emoticoane cu imbratisari, zambete, e tot o fericire. Nu stiu cine e si nici nu am reactionat pana acum, dar acum a sosit vremea rascoalei. Asa ca il intreb: "Nu te supara, dar tu cine esti? De unde ai id-ul meu?". La care primesc cel mai misto raspuns: "Dar tu cine esti?". Asa ca imi intepenesc nitel degetele pe tastatura, nestiind ce sa mai zic, timp in care el continua: "Te-am vazut si am zis sa iti dau binete. Sa ai o existenta frumoasa...". Pe sistemul "Va dorim eternitate placuta. Please come again".

-Cateva minute mai tarziu, un alt om pe care nu-l stiu personal, dar cu care am schimbat cateva replici tot pe mess, acum cateva luni: "Buna, ce faci?". "Bine etc". Parea bine si normal, nu mai vorbisem cu omul de o gramada de timp si ma asteptam la depanat amintiri si impresii. Dar se vede treaba ca ar fi fost prea simplu, fiindca, dupa scurtul schimb de amabilitati ma trezesc cu un "Ce iti face prietenul? Cand va casatoriti?". Iar imi ies ochii din cap. Incerc sa schimb subiectul si comentez o chestie neutra, la care el - "Da. Sarbatori fericite!". Si zboing, iese de pe mess.

Am I taking crazy pills? Sau mergem pe sistemul "Mos Craciun e bun, pune iarba in tutun"?:) Ca nu stiu, poate n-am mai iesit eu demult din casa, dar... na... doamne iarta-ma! :)

Wednesday, December 10, 2008

Proba

Ni s-a zis sa venim cu un pix. In sala mare am primit toti cate o foaie aproape alba. Pe ea, trebuia sa aliniem ce credeam de cuviinta, in spatele unui sir indian de cuvinte. Toate erau la persoana I si deveneau foarte grele. Ar fi trebuit sa fie simplu, doar nu aveam decat de completat linia punctata care incepea cu un mic indiciu. In plus, imi semana cu "spam-urile" primite pe mess pe care trebuia sa le trimit catre 10 prieteni, altfel as fi avut o cadere brusca de calciu.

Dupa aia mi-am dat seama ca imi era putin frica sa incep s-o completez, asa ca am amanat cat am putut. Dar era, totusi, un examen :) Asa ca mi-au trebuit doua zile ca sa-mi pot termina lucrarea, iar la sfarsit m-am simtit bucuroasa, ca si cum as fi facut o fotografie buna, de care eram mandra.

Parea o proba simpla si penibila la inceput, un fel de sarcina de indeplinit pentru intalnirile de la "Alcoolicii Anonimi", dar cand s-a terminat mi-am dat seama ca n-avea cum sa fie asa, pentru ca in sfarsit simteam ca facusem ceva care sa conteze :) Chiar daca era mic, chiar daca pentru altii nu avea nicio importanta. Chiar daca Anais Nin crede ca sentimentalismul inseamna o regresie (si poate ca e intr-o anumita masura), eu cred ca atunci cand e mai mult decat iti zice bunul-simt, asta e o doar etapa si e si ea folositoare pentru dezghet.

PS: In caz ca "vreti sa incercati asta acasa", pe foaie erau scrise, unul sub altul, urmatoarele verbe: "Eu sunt; Ma intreb; Aud; Vreau; Inteleg; Spun; Nadajduiesc; Eu sunt; Ma prefac; Simt; Ating; Sunt ingrijorat; Plang; Eu sunt". In continuarea lor puteai sa scrii ce vrei.

Eu sunt tacator de meserie.
Ma intreb cand o sa ma ordonez, ca sa pot face ce mi-am propus.
Aud foarte rar scenarii intelepte si liniste, de asta
Vreau sa prind sufletele in fotografii.
Inteleg ca nu pot primi fara sa dau.
Spun rar ceea ce gandesc, dar
Nadajduiesc sa am mai multa incredere in oameni.

Eu sunt un om pe o scara,
Ma prefac cateodata ca sunt ce nu sunt, dar ce
Simt nu e niciodata dublu.
Ating fiinte mici cand trebuie sa-mi aduc aminte sa am mila.
Sunt ingrijorata ca nu mai pot scoate ce-i frumos in altii.
Plang rar, cand nu mai am incredere.

Eu sunt un fel de bulgare in rostogolire.

Tuesday, December 9, 2008

Scriituri-muzeu 4

Tocmai ma inaltasem, atinsesem paginile scrise mic cu varfurile degetelor, asa cum ma invatase, orbeste, cu ochii carnii deschisi pe dinauntru si atunci a venit ratiunea – calm, ai zice -, cand corpul mi s-a racit brusc si inima a inceput sa bata mai repede si m-am speriat, am deschis ochii si am alunecat pe alt cerc, strain, si nu mi-a placut, ca incepeam sa pierd, sa ma vajai, da, da, tot pe dinauntru si tot atunci m-am ghemuit mica in patul mare si am refuzat; imi tot aduceam aminte de visurile inspaimantatoare, de oamenii care imi zic, invariabil, dupa o noapte dormita langa mine: “Tot ziceai azi-noapte, in somn, “Nu!”, “Nu!”. Imi simteam obrajii arzand si ochii la fel, as fi zis ca trebuie sa existe un sens, dar nu eram prea credibila si cautasem mult starea asta, ma pierdusem in falsa inocenta, mi se parea ca daca mananc acadele sunt copil, adevarul persista acum mai mult ca in alte dati si tot imi simteam ochii plini de sare pentru ca o presimteam pe ea, pe constiinta, venind incet cu copitele invelite in vata, mi-aduceam aminte de umbrele din camera de la munte, de faptul ca nu intelegeai nimic si m-am gandit ca poate. Poate.


(Martie 2005)

Scriituri-muzeu 3

Roxana, cand pofteste la carne de om (homme adica), isi tuguie buzele fara sa isi dea seama. Pofta infloreste pe gura ei. As putea sa scriu o gramada despre ea. Si cred ca asta o sa si fac. Ei…cum sa-ti explic…greu chiar si in scris de data asta..La Roxana salivarea mentala dupa barbati, dupa carti, dupa portocaliu, dupa pisici nu se vede in afara - decat daca esti foarte atent. Ea zice ca nu-i e frica, dar nu e asa. Orgoliul ei e prea mare ca sa isi poata da seama ca frica si tot ce mai are in interior – pot coabita.

Violenta si dezamagirile care i se strang ciorchine in capul pieptului se revarsa atunci in portocaliu. Il vede ca pe o culoare vie, fiindca nu accepta somnul. Are o minte asa vie, cu un umor ironic dar care trage destul de des inspre sadic – semn ca ii colcaie ceva pe acolo prin neuron care nu ii vine la socoteala si care ar vrea sa iasa.

Roxana mi se pare foarte amuzanta cand gateste. Sau ma rog, cand spune ca gateste si o intreb parinteste, rabdatoare, ce a gatit, incercand sa nu izbucnesc in ras inainte de a auzi raspunsul: “Orez!”, imi spune ea incantata. Sau ceai. Sau paine cu unt.

Cand se enerveaza rau, injura de pula si ma distreaza ca o zice cu toata setea nedreptatitului sau a preaplinului de draci. In momentul ala mai da si din cap si cand a zis "pula" deja tot parul ei e revoltat si se agita in stanga si-n dreapta, ca niste cili marini care duc mai departe ecoul: pula...pula...pula...

Eeeeei, ce zici tu acolo? Nu te pui cu Roxana daca vrea ceva. Pare ca un cozonac – moale si dulce, dar e smechera si isi pisiceste vocea cand vrea ceva si imi mai place de ea cand e cu vreun tip pe care il testeaza si vrea sa il ademeneasca si daca intr-adevar ii place de el (pe moment, desigur), eee atunci e spectacol cu ochii si cu zambetul ei (bineinteles ca fraierul nu isi da seama, dar eu stiu ce va urma si imi musc buzele ca sa nu rad) si se mai joaca nitel cu degetele pe pahar sau pipaie ademenitor un cocolos de hartie intre buricele degetelor si nici macar nu imi dau seama daca toate sunt astea sunt constiente sau nu.

Privirea rataceste pe undeva pe masa sau in pamant, din cand in cand isi da suvitele dupa urechi si se uita pentru cateva secunde, zambind, in ochii celui care vorbeste, ca pentru a-l asigura ca e atenta. Dar in timpul ala cine stie pe unde ii mai zboara mintea. Fiindca a ajuns sa citeasca oamenii repede dupa semne si gesturi si din momentul in care si-a dat seama cum e celalalt, mintea ei poate lua o pauza de la discursul aluia. Si se poate gandi, de exemplu, la Jacques. Sau Henry.

Vrea tot, mult si repede si arzator – asta se stie de cand lumea. Nimeni nu-i da asa si de-aia s-a suit in turn. Si nu prea mai primeste vizitatori.

Acum vrea un motan. Musai un motan, roscat. Roscatul e ca portocaliul, nu? Motanul e de fapt barbatul viu, pofticios, vulcanic – cu lava portocalie in canalele seminale, care face ce vrei si nici nu are cum sa te dezamageasca?

Vrea futaiul initiatic. Daca s-ar putea futaiul cel mai delicat si mai salbatic in acelasi timp, n-ar deranja-o.

Evident, o sa ma contrazica cam la 84,6 % din ce am scris aici.

In relatia noastra, eu ma ocup de multe ori de calcule, planuri si realism. Rolurile se mai si inverseaza din cand in cand. Atunci ea e pater familia, cu capul pe umeri, care imi da doua palme virtuale “ca sa te trezesti odata, fetito!”.

In momentele noastre de joaca si imprastiere, ne tinem de mana. Se tine numai pentru ea. Niciodata nu m-a tinut strans, aproape ca mana o sa-i alunece in secunda urmatoare si iar o sa plece.

Si se distreaza cu erectiile barbatilor. Cling-cling, le atinge cu varful degetelor ca si cum ar canta la turturi de gheata. Nu prea mult, ca strica. Ce strica?

(Ianuarie 2005)

Scriituri-muzeu 2

O zi ciudata...Am vrut sa iti scriu de dimineata, dar bineinteles ca nu aveam nici un cafenet pe la indemana...Ma simteam un pic sufocata de oameni si de directia in care se indreapta ei, in general. Mi-am dat seama ca toata lumea, direct sau indirect, prieteni sau necunoscuti, ma invata sa fiu egoista, nesimtita, sa ma grabesc. Ajung la sufocare incercand sa fiu altfel - de fapt nu incerc, nu e un efort, pur si simplu asa sunt eu. Ma oboseste sa le spun tuturor taranilor sa isi arunce hartia la gunoi pe strada, dar nu pot sa fac altfel si uneori toate diferentele astea de atitudine si de viziune imi stau ca un nod in gat sau ca un bolovan legat de picioare...Toti cei care se gandesc numai la ei si fac tot posibilul ca sa le fie lor bine si sa "progreseze" ajung in final chiar sa isi realizeze dorinta, si relativ aceeasi dorinta o am si eu, "gusturile insa nu ne plac" si stiu ca e foarte probabil sa ajung pe ultimul loc la finish, alegand calea aia mai lenta, mai ocolita. SI uneori ma intreb cum e mai bine...

Aseara a fost fain...dupa bere ne-am dus toti in parc si ne-am dat in leagane si in balansoar. M-am dat cu un prieten care urmeaza sa fie nu stiu ce sef destul de important la el acolo la job si care era asa de incantat ca se da in balansoar si isi balanganea picioarele si radea.:) A fost foarte fain, ma uitam la el si ma bucuram ca desi omul asta are o gramada de atributii si e bagat in niste chestii destul de mari - financiar si profesional vorbind, cu toate astea e foarte modest si se da in balansoar si ii mai si place:)

Uneori e mai misto sa fii singur..poti sa faci ce vrei. Fac comparatie intre "traiul" pe care il aveam cu fostul prieten si cum traiesc acum..Nu ma mai freaca nimeni la creier si nu mai trebuie sa ma mulez dupa nimeni, sa fac compromisuri si prostii din astea. Si pot sa plec unde vreau si sa stau de vorba cu cine vreau si sa stau in cap, daca asa-mi vine. Da' ma rog, nici una, nici cealalalta nu-s bune in cantitati industriale.

(Septembrie 2004)

Scriituri-muzeu

Sunt unele lucruri la care revii din cand in cand, treci cu privirea-stergatoare-de-praf peste ele si prin minte iti trec cadre miscatoare ca dintr-un film mut: te misti printr-o serie de poze cu zimti. Ca si intr-un muzeu, au rolul de a nu te lasa sa-ti uiti istoria, doar ca in cazul asta e vorba doar de istoria ta. Uit mult, asa ca o sa-mi las in continuare un semn de carte din liceu:

"Doamne, mai stii cand eram mica si ti-am lasat langa televizor, ascuns in spate, inelul meu de fier cu piatra rosie? Pentru ca voiam sa ti-l dau tie. Ti l-am facut cadou, dar dimineata l-am gasit tot acolo si m-ai cam dezamagit, sincera sa fiu. Asa…ce voiam sa-ti zic… mie nu prea imi vine sa cred ca stai mereu acolo si ce faci ? Faci BINE. Hai ca te inteleg… atat cat pot, mai bine zis cat m-ai lasat tu atunci cand m-am nascut. Si mai zici ca omu-i liber! Nu vreau sa crezi ca fac misto de tine, si apoi, chiar daca as face, m-ai intelege, ca doar eu sunt mica si proasta, iar tu esti Tatal care teoretic e mai mare si mai intelept si intelege totul.

Mi-ar placea sa te iau cu mine intr-un bar si sa iti dau bere si culmea ar fi sa-ti si placa! Dar probabil ca deja stii cum e. M-ar enerva sa stiu totul. Tu ii vezi pe astia cum se bat ca chiorii ? Si de ce ii lasi, ma rog frumos ? Mi se pare cam invechita ideea asta cu trei zile intuneric dupa care vii tu si faci ordine.


Si tot asa…mai stii cand eram mica, in spital si trebuia sa imi ia sange din vena si nu voiam si m-am bagat sub pat si te-am rugat sa ma scapi, dar nu m-ai scapat si atunci m-am enervat si am inceput sa te injur, ghemuita sub pat, pana a venit asistenta.


Doamne, eu stiu ca nu te rezumi la tot felul de pupincurisme, la matanii si adresari respectuoase (mi se par cam libidinoase), asa ca sper ca nu te superi daca vorbesc asa cu tine. Daca nu ma insel, la unele chestii suntem egali - tu si noi, oamenii - numai ca tu esti mai egal ca noi.


Probabil ca daca m-as duce in pustiu si te-as cauta si pana la urma te-as gasi dupa nu stiu cate sacrificii si ritualuri si epifanii, cum zice proful de religie, probabil ca nu te-as mai placea asa mult. Sau poate m-as indragosti de tine, stii tu, nu fizic si atunci nu ai mai scapa de mine. Probabil ca si lumea s-ar duce de rapa, pentru ca as sta pe capul tau toata ziua si nu mi-ar tacea gura si tu nu ai mai putea sa te concentrezi. Si atunci ai uita de zi, ai uita sa alternezi ziua cu noaptea, ar fi ca la Polul Nord pe tot Globul, 6 luni noapte, 6 luni zi si toti ar fi confuzi sau nervosi, nu ar mai fi valuri in mare, s-ar opri centrala Teleajen, ar fi accidente de tot felul, he he ce balamuc ar fi!


Cred ca o sa vin sa te caut…"

Monday, December 8, 2008

Cum am sarbatorit Pastele Cailor in ceainaria Act

M-am gandit de multe ori ce-as face daca cineva m-ar pune sa-i spun o poveste. Nu din mintea mea, ci una din cele clasice – Pinochio, Cenusareasa, Neghinita sau Pazitoarea de Gaste. Ar fi simplu la prima vedere, dar incercand sa-mi readuc aminte intamplarile, nu-mi vin in cap decat bucatele disparate: un nas lung de lemn, dovleacul-trasura sau un omulet miiic-mic, care locuieste in urechea unui imparat. Franturi care nu mai pot alcatui un intreg, pentru ca nu mi-l aduc aminte, desi am citit carti de povesti pana aproape sa termin liceul.

De la bunici nu prea am mostenit povestiri. Singurele doua pe care le tin minte sunt de fapt de la un singur bunic, care ne povestea, mereu cand il rugam, cum vine cu boierul si pantalonii rosii sau cu tiganul si pitpalacul de pe lac. Aproape de a o da in patetism, doar asa mi-l mai aduc aminte: pronuntand cu pofta, cu buzele pline, “pantalonii rosii” si apoi razand; sau stand in curte si citindu-ne din ziar, ca Moromete, tragand mereu, dupa un articol complicat, o concluzie simpla: “Astia minte!”.

Mi-am adus aminte de el aseara, in fata unui “bunic de moment”, desi poate suna jignitor. In ceainaria teatrului Act, ieri seara Marcel Iures a citit povesti de Craciun, povesti romanesti vechi, de la inceputul secolului 20. A stat in fotoliu, cu foile in brate, si a citit timp de o ora “nepotilor” asezati in jurul lui pe scaune sau pe jos. Stateam atenti, cu fata sprijinita in pumni si cu ochii atintiti catre locul din care venea o voce calda, ca un suvoi. Am uitat de Bucuresti. Am ras sau am ramas pe ganduri. N-a fost nimic previzibil, nimic despre ce stim noi acum despre Craciun, cu globurile noastre sclipitoare, brazii de plastic si costumele cu rosu si alb.

Din povestile lui Iures am aflat in schimb despre daruire si ospitalitate, dar si despre omul Craciun, roman la casa lui, care are nevasta si care le cam trage la masea :) Iar din explicatiile unei doamne specialista in folclorul romanesc am mai aflat ca Pastele Cailor chiar exista: are loc in ziua de Ispas si este o sarbatoare care dureaza, pur si simplu, o ora :) Atunci, doar atunci, caii au liniste si se simt satui. In rest sunt condamnati sa n-aiba odihna si sa-si doreasca hrana in continuu, pentru ca n-au crezut. Mi-a sunat cunoscut: si noi asteptam in continuu “hrana” care ne-ar linisti si tragem mereu la cate o “caruta”, chiar si atunci cand stam pe scaun, vorba lui frate-miu. Iar aseara, ascultand vocea ca intr-o hipnoza, ratiunea nu m-a mai tras de maneca. Deloc. Am stat pe jos, la caldura, band ceai si, pentru o ora, am avut toti zapada pana la genunchi si bunici la tara. Aseara mi-a fost Pastele Cailor.